Categorie: Uncategorized

Scrisesem eu în Meditatiile-un rau necesar? că s-a creat o modă a meditaţiilor intense şi începute din ce în ce mai devreme. Tot acolo veneam cu  întrebarea despre ce aş putea face pentru a da o mână de ajutor.

1. Primul lucru va fi acela de a găsi timpul necesar acestei activităţi. După părerea mea, de cele mai multe ori această sarcină revine femeilor. În situaţia în care tatăl are calităţile necesare(cum este la noi) şi este dispus să facă acest lucru, devine ceva mai simplu, pentru că ei nu au atâtea sarcini pe cap, precum mamele. Dacă nu vor sau nu pot să ajute, atunci trebuie să înţeleagă că este necesar, fie să preia o parte din sarcinile gospodăreşti, fie se apelaţi la un ajutor benevol(bunici) sau plătit(o femeie). Poate vă veţi întreba de ce să nu plăteşti direct un profesor, dacă tot trebuie să dai bani. Pentru că diferenţa de preţ este semnificativă. Nu putem prelua toate treburile doar noi. Munca cu copiii este solicitantă şi dacă eşti stors şi epuizat nu cred că ai prea multe rezultate.

2. Cunoaşterea materiei. Acest lucru fie se întâmplă din şcoală, fie se învaţă acum. Nu este un lucru imposibil. Manualele sunt făcute pentru mintea nu atât de antrenată a copiilor şi parcurgerea lecţie de lecţie a manualelor, nu este un efort atât de mare precum pare la prima vedere. Cheia este să nu săriţi lecţiile şi să le învăţaţi efectiv odată cu copiii. Nu mulţi români au auzit de homeschooling. Chiar dacă la noi pare o ciudăţenie, în multe ţări este legiferat şi statistic copiii pe care îi şcolesc părinţii au rezultate mai bune decât cei din sistemul clasic, de stat sau privat. Dacă atâta lume adoptă acest stil şi se descurcă singuri cu întreaga educaţie a copiilor, atunci cu siguranţă şi noi ne putem descurca cu nişte meditaţii.

3. Convingeţi dinainte copilul că îl puteţi ajuta singur. De câte ori aveţi ocazia explicaţi-le că viaţă le va fi mai uşoară dacă vor învăţa, pentru că, mai ales la vârsta mică, învăţătura este un chin şi nu realizează deloc necesitatea acesteia. În plus, vor avea reţineri în a lucra cu voi şi vor încerca să evite pe cât se poate. Dacă le explicaţi din timp se pot obişnui cu ideea şi vor accepta ajutorul.

4. Adoptaţi o atitudine profesorală, cu ceva mai multă autoritate decât în celelalte aspecte ale vieţii parentale. Nu le permiteţi amânări şi eschivări. Dacă li se va da o şansă, vor face tot ce se poate pentru a scăpa. Am auzit mame, care deşi stau acasă, îşi duc copiii la after-school pentru că nu au autoritatea necesară pentru a-i pune să facă temele.

5. Dezvoltaţi–vă răbdărea de a lucra cu copiii. Este cea mai importantă calitate în această activitate. Pentru a reuşi în acest ajutor trebuie să conştientizaţi că ei nu au în spate anii noştri de muncă şi exerciţiu. Ei chiar nu ştiu aceste lucruri şi prima oară când auzi şi înveţi ceva, noţiunile nu sunt atât de simple, precum ne par nouă. Vă aşezaţi alături de ei şi le dăruiţi aceste momente. O faceţi treptat, conştienţi că trebuie să rezistaţi.

6. Nu vă enervaţi şi nu îi certaţi. În momentul în care sunt certaţi, copiii, şi nu doar ei, se blochează. Chiar dacă nu au înţeles de prima oară, nu le reproşaţi şi nu strigaţi la ei, căci i–aţi pierdut. Efortul lor de a se concentra este mult mai mare decât al nostru.

7. Abţineţi-vă să le arătaţi câte ştiţi voi şi cât sunteţi de deştepţi. Scopul este de ai învăţa pe ei, nu de a ne etala noi deşteptăciunea. În felul acesta, ei se vor simţi complexaţi şi nu vor mai avea acelaşi nivel de atenţie. Nu le daţi informaţii în plus. Trebuie să îi învăţaţi ce au în programă.

8. Adaptaţi timpul de lucru la capacitatea de rezistenţă a copiilor. Nivelul lor de atenţie şi capacitatea de memorare sunt mai scăzute decât ale noastre. In momentul în care au obosit, nu insistaţi să lucraţi în continuare, pentru că va fi inutil. Nu vă mai pot urmări şi vă bateţi gura de pomană, pierzând şi timpul.

9. Adoptaţi un stil de lucru relaxant şi amuzant. Faceţi câte o mică glumă şi destindeţi atmosfera cât de mult puteţi. Le va face plăcere să lucreze şi totul va fi mai uşor.

10. Stabiliţi mici recompense şi lăudaţi-i de câte ori puteţi. Treceţi peste greşeli dar spuneţi o vorbă bună de câte ori reuşeşte ceva.

11. Fixaţi toate noţiunile prin exerciţii sau întrebări. Mai ales la matematică acestea sunt esenţiale.

12. Aflaţi stilul de învăţare al copilului şi insistaţi pe acesta. Este utilă o discuţie cu cadrele didactice pentru a şti dacă memorează mai uşor auditiv sau vizual.

   Mihaela Dămăceanu

Astăzi deviem cu totul de la subiectele obişnuite ale acestui blog şi de la lumea aşa zis normală pentru a intra în lumea viselor. Dar să vedem de unde am pornit cu deviaţia. Vă spuneam că am avut o săptămână ceva mai grea. Modul meu de a trece peste acestea, de relaxare poate, este prin vis. Acuma, e drept că nu ştiu cât de bine este, dar asta este. Aşa că începusem să învârt în cap idei şi vise şi apoi vine provocarea cu leapşa. Pe două căi. Răspund eu, frumos şi conştiincios, şi apoi trec la citirea celor pe care, la rândul meu i-am provocat.

Şi ce să vezi?

Mai sunt şi alţii.

Că e normal, că doar nu oi deţine eu monopolul  visatului în lume.

Şi aşa, pur şi simplu, scriu o constatare pe blogul Iulianei despre prezenţa căsuţei la ţară, în visele multor bloggeri. Cum, Iuliana e mereu pe fază şi cum nu ştiu câte coincidenţe ne leagă, imediat prinde idee din zbor şi merge cu ea mai departe, propunând „un sat al bloggerilor, sau hai, măcar o uliţă.”

Ei, vă daţi voi seama acum, că atâta mi-a trebuit mie, ca să nu mai scap de ideea aceasta, toaaaată ziulica de ieri. Bineînţeles, printre treburi şi programe. Culmea coincidenţei, că satul cu lumea lui şi orăşenii mutaţi la sate, fuseseră preocupările lecturilor mele de săptămâna trecută. Tot printre gânduri, şi rânduri, şi treburi, şi programe…

Dar un sat al bloggerilor, dragii mei, este o idee excelentă, o idee pe care nu am mai găsit-o, o idee care nu mă lasă în pace, până nu îi dau drumul din cap. Deci, trebuia să vă scriu.

Aşadar, am tot învârtit-o eu pe toate feţele. Bine, ştiu că acum zâmbiţi, dar în ciuda faptului că pare un vis, unul frumos, e adevărat, pare şi foarte practic, după ce trece faza cu zâmbitul.

Da, da! Şi ştiţi de ce?

Pentru că, ajungând noi la o anumită vârstă, adică la o vârstă în care trebuie să devii un sprijin pentru părinţi şi începi să te gândeşti că va veni şi bătrâneţea ta, de câţiva ani încoace, tot observam un lucru. Observam cât de greu devine în oraşele mari şi foarte mari, să te poţi ocupa aşa cum ar trebui de părinţi, în perioada în care au cea mai mare nevoie de copii, adică la bătrâneţe. Observam cum viaţa în oraşele mari, nu lasă foarte mult timp pentru dragii părinţi aflaţi în nevoie, vedeam şi auzeam diverse poveşti despre faptul că puterea şi forţa copiilor este limitată şi erau nevoiţi să apeleze la ajutor. Iar ajutoarele nu numai că sunt foarte scumpe, dar se şi găsesc foarte greu. Şi când răsuflau oamenii uşuraţi că au găsit, aveau surpriza să vadă că nu prea au rezolvat, pentru că aceştia repede îi părăseau, din motive de muncă prea grea sau datorită dificultăţii bătrânilor de a accepta în propria casă, prezenţa străinilor. Şi chiar este greu. De aceea au apărut o mulţime de spitale pentru bătrâni, mă rog, nu chiar spitale ci case în care sunt îngrijiţi, ca să nu spun azil, că este un cuvânt care nouă românilor, ne trezeşte fiori de revoltă şi protest. Şi deci, au apărut. Că era o nevoie neacoperită la noi şi trebuiau să apară. Dar ştiţi cât costă, nu? Şi mai ştim cât de mult doresc bătrânii noştri să nu fie duşi în acele locuri şi să rămână în casa lor.

Personal, încerc de mult să mă obişnuiesc cu ideea că la bătrâneţe este foarte posibil să ajung într-un asemenea loc şi să nu mai resping cu vehemenţă această variantă. Nu ştiu de unde atâta respingere la noi, pentru că ideea este practică. Dar prea sună a abandon.

Şi mă mai gândeam eu, de ce oare nu or apărea şi la noi, comunităţi speciale pentru bătrâni, aşa cum sunt în State şi nu numai. Locuri unde se vând case sau apartamente pentru bătrâni. Locuri unde eşti şi în casa ta, dar ai şi tot ajutorul necesar, la dispoziţie.

Ei, toate aceste întrebări, nu îmi dădeau mie pace, în ziua de ieri.

Şi deci, satul bloggerilor sau uliţa lor, ar putea fi mai mult decât o utopie, mai mult decât un simplu vis.

Ar putea fi un răspuns şi frumos dar şi practic, la aceste noi probleme ale situaţiei bâtrânilor din vremurile pe care le trăim. Probleme care acum 15-20 de ani nu erau atât de acute, când nici un român cu mintea întreagă, nu îşi ducea părinţii la azil.

Mihaela Dămăceanu   

Uite, ştiu că trebuia să scriu ceva interesant, sau ceva util, sau ceva amuzant, sau ceva diferit….

Ştiu bine toate astea, dar tot ce pot să vă scriu este:

 Azi am obosiiiiiiiiiiiitttttttttttttttttttt.

Punct.

Adică:

„AZI NU AM NIMIC DE SPUS!”

Şi nici măcar afirmaţia de mai sus nu îmi aparţine. Am furat-o de la Ramona, că mi-a plăcut. Dar am anunţat-o despre intenţia de furt.

Mihaela Dămăceanu

P.S. Spun şi eu ca şi voi: mai bine tăceam.

P.P.S. Să avem cu toţii o săptămână neobositoare!

Sa fiu oare si podgorean ?…….Cine stie, cine stie ce-o mai fi in vie ?

Vă mai amintiţi de  micul nostru bazar? Că noi aproape uitasem. Uite că cineva ne-a reamintit, aşa că am decis să mai facem câte ceva şi pentru el. Am redus unele preţuri şi am mai adăugam două jucării nou-nouţe, nepotrivite vârstei băiatului nostru.

Dacă doriţi să le vedeţi, o puteţi face fie aici fie accesând pagina „Micul Bazar”, aflată pe pagina principală a blogului, în partea dreaptă-sus.

Mihaela Dămăceanu