Era o altă zi de iunie, doar cu câteva decenii în urmă. În curtea plină ochi cu copii, părinţi şi profesori, stătea deoparte o fetiţă cu codiţe. Venise şi ea, cu ambii părinţi, la festivitatea de premiere. Până vor fi strigaţi cei de clasa a IV-a, este destul timp de aşteptat.

Ca întotdeauna, avea ceva emoţii, măcar pentru faptul că trebuia să stea preţ de câteva clipe, în faţa mulţimii aceleia de oameni. Aştepta să scape şi să se ducă acasă, să fie lăsată la joacă. Gândul era doar la vacanţă şi libertate. Prea mult durează festivităţile acestea. Toată lumea se plictiseşte. Copiii s-au săturat demult, dar stau totuşi pe lângă părinţii ce îi trag de mânecă să fie cuminţi. Încă puţină răbdare şi după ce termină şi clasa lor, pot pleca acasă.

Acum sunt cei din clasa a-III-a şi urmează rândul lor. Fetiţa simte un mic nod în gât, gândindu-se că se apropie momentul. Iată că domnul director a ajuns la clasa fetiţei cu codiţe şi ia diplomele în mână. Prima strigată va fi ea. Se apropie de prezidiu cu paşi rapizi, ajungând exact la timp. Domnul director anunţă singura diplomă de merit din toate clasele a IV-a, acordată fetiţei, pentru media generală 10. Însă nu se opreşte, şi după ce îi strigă numele, continuă spunând că nu ştie să salute. Copilul parcă nici nu înţelesese bine ce a auzit. Înainte de aceste vorbe, simţise pe lângă emoţie, bucurie şi mândrie. O secundă a trebuit, ca toată bucuria să dispară, înlocuită de o foarte mare ruşine. Cu ochii în jos, cu faţa ca focul, a intins mâna după diplomă. Parcă tot zumzetul din curte se oprise, parcă toată lumea aceea auzise. Când a strigat numele celorlalţi copii, fata a ridicat privirea înspre  părinţii ei. Păreau trişti şi nedumeriţi, la fel ca şi ea. De ce oare a trebuit să spună asta? era întrebarea ce nu-i ieşea din cap, după ce momentul de ruşine s-a estompat.

Şi-a amintit de unde i se trăgea. Cu câteva luni în urmă, într-una din zilele de şcoală, se întâlnise pe coridoare de trei ori, cu domnul director. Îl salutase de două ori, iar acesta îi răspunsese probabil automat, fără a remarca cine este elevul. În următoarea pauză, la a treia întâlnire, copilul considerase că nu mai este cazul să spună din nou „Bună ziua!”. De data aceea, directorul a observat că un elev a trecut pe lângă el fără a-l saluta şi i-a făcut observaţie răutăcios. Fetiţa nu a îndrăznit să spună că îl mai salutase de două ori,  înghiţind cu amărăciune observaţia nedreaptă. Ştia că domnul director nu o prea plăcea. Nu era foarte sigură de ce, dar avea mereu această senzaţie. Soţia directorului era învăţătoarea clasei a-IV-A, în care învăţa şi copilul lor. Acesta nu era un elev prea strălucit. Să fi putut o asemenea mică invidie părintească, să determine un director de şcoală să spună tuturor oamenilor de acolo, că fetiţa nu ştie să salute?

Nu a ştiut nici atunci, nici mai târziu.

Au trecut ani mulţi de-atunci. Copilul acela a crescut şi niciodată-n viaţă nu a mai trecut pe lângă cineva, fără a saluta.

Dar ruşinea îndurată într-un moment ca acela, i-a rămas mereu în amintire. Nu era nevoie de aşa ceva pentru a învăţa un elev, că trebuie să salute. Mai mult, nici măcar nu avea ce să o înveţe, pentru că oricum ştia.

Mi-am amintit aceste momente, ca o lecţie pentru mine, ca părinte. Nu aşa se educă oamenii, şi nu critica este cea mai bună metodă. Chiar dacă, uneori ajută. Chiar dacă, uneori copiii au nevoie de mici observaţii venite din exterior.

Dar mult mai mult, copiii au nevoie de încurajare. La fel cum au nevoie, chiar şi adulţii. Să încercăm să ne mai înghiţim uneori criticile şi să vedem şi calităţile copiilor noştri. Dar mai ales, să-i învăţăm  pe ei să şi le vadă.

Mihaela Dămăceanu