 |
| Sursa: Google |
Şi-a amintit de unde i se trăgea. Cu câteva luni în urmă, într-una din zilele de şcoală, se întâlnise pe coridoare de trei ori, cu domnul director. Îl salutase de două ori, iar acesta îi răspunsese probabil automat, fără a remarca cine este elevul. În următoarea pauză, la a treia întâlnire, copilul considerase că nu mai este cazul să spună din nou „Bună ziua!”. De data aceea, directorul a observat că un elev a trecut pe lângă el fără a-l saluta şi i-a făcut observaţie răutăcios. Fetiţa nu a îndrăznit să spună că îl mai salutase de două ori, înghiţind cu amărăciune observaţia nedreaptă. Ştia că domnul director nu o prea plăcea. Nu era foarte sigură de ce, dar avea mereu această senzaţie. Soţia directorului era învăţătoarea clasei a-IV-A, în care învăţa şi copilul lor. Acesta nu era un elev prea strălucit. Să fi putut o asemenea mică invidie părintească, să determine un director de şcoală să spună tuturor oamenilor de acolo, că fetiţa nu ştie să salute?
Nu a ştiut nici atunci, nici mai târziu.
Au trecut ani mulţi de-atunci. Copilul acela a crescut şi niciodată-n viaţă nu a mai trecut pe lângă cineva, fără a saluta.
Dar ruşinea îndurată într-un moment ca acela, i-a rămas mereu în amintire. Nu era nevoie de aşa ceva pentru a învăţa un elev, că trebuie să salute. Mai mult, nici măcar nu avea ce să o înveţe, pentru că oricum ştia.
Mi-am amintit aceste momente, ca o lecţie pentru mine, ca părinte. Nu aşa se educă oamenii, şi nu critica este cea mai bună metodă. Chiar dacă, uneori ajută. Chiar dacă, uneori copiii au nevoie de mici observaţii venite din exterior.
Dar mult mai mult, copiii au nevoie de încurajare. La fel cum au nevoie, chiar şi adulţii. Să încercăm să ne mai înghiţim uneori criticile şi să vedem şi calităţile copiilor noştri. Dar mai ales, să-i învăţăm pe ei să şi le vadă.
Mihaela Dămăceanu
Răspunde-i lui Claudia Anulează răspunsul