Am avut parte de un decembrie mai altfel. O mică problemă de sănătate s–a soldat cu trei zile de spitalizare şi cu o uşoară intevenţie chirurgicală.
Am tot ezitat dacă să scriu sau nu, să public sau nu, aceste gânduri, rânduri şi impresii. Probabil că locul lor nu este aici, pe blogul băiatului, dar cum pe celălalt nu am izbutit să îl mai fac şi cum mi–am făcut atâţia prieteni prin intermediul acestui blog, m-am gândit să public rândurile acestea, pentru că nu se ştie niciodată de unde sare iepurele şi pentru că deocamdată, aceasta este singura mea cale de exprimare.
Aşadar, săptămâna anterioară Crăciunului, a fost una, întâi plină de teamă şi emoţie, şi apoi de odihnă, relaxare şi meditaţie. Graţie necesităţii intervenţiei am avut un contact direct cu o parte din lumea medicală românească. Şi nu pot să nu spun nimic şi să trec peste acest episod, fără a povesti, măcar puţin din ceea ce am observat şi gândit, în zilele acelea.
Pentru că am plecat de acasă cu teamă şi emoţie, aşa cum pleacă fiecare la o operaţie şi am revenit acasă, relaxată şi impresionată.
Relaxată, pentru că am scăpat de o grijă pe care o purtam în suflet de câteva luni şi impresionată de ceea ce am văzut în spital.
Ştiu bine, ca şi voi, care este părerea generală despre spitale şi sistemul medical românesc. Şi am şi văzut şi am şi auzit o mulţime de poveşti care te întristează sau mai rău, te înfioară.
Vă scriu astăzi, ca să vă spun că sistemul medical românesc nu este în întregime alterat şi ca să vă conving să nu credeţi că totul este pierdut şi să nu în seamă tot ceea ce scrie pe Internet.
Datorită lui Mihai, am ajuns la unul dintre cei mai cunoscuţi medici ginecologi ai Bucureştiului, întrucât la doctoriţa la care obişnuiam să merg, aş fi aşteptat cam trei–patru luni, pentru a mă putea vedea.
Deşi este un medic foarte, foarte ocupat, m-a primit imediat şi m–am liniştit că problema pe care o aveam nu era gravă. A spus să vin la spital, pentru o internare şi o intervenţie. Şi acolo, am văzut că lucrurile nu sunt disperate pentru noi, românii, aşa cum de atâtea ori se spune. Am văzut medici foarte serioşi, care muncesc enorm şi care izbutesc să facă faţă cu brio fluxului enorm de pacienţi de la uşă. Am văzut asistente atente, politicoase şi conştiincioase. Le–am văzut stând numai în picioare ore în şir, le-am văzut alergând pe holuri, pentru a reuşi să facă tot ce aveau de făcut. Aceasta a fost cea mai mare surpriză a acestei internări. Pentru că medici buni, care să mă impresioneze, mai văzusem. Dar în foarte multe locuri, asistentele erau cele care mă dezamăgiseră. Aici însă, am văzut pe pielea mea, că nu este nevoie să te duci la doctor, doar cu bani în buzunar. Am avut parte de un tratament atent, serios şi foarte responsabil, fără a da în stânga şi în dreapta. Deci, se poate! Am plecat din spital, cu vorbe frumoase şi cu urări de bine şi de sărbători fericite, pentru toţi cei cu care am avut ocazia de a interacţiona. Ne-am pupat şi am plecat cu sentimentul că mi-am mai făcut noi prieteni, oameni serioşi, care-şi fac cu dragoste şi responsabilitate meseria.
Este vorba de spitalul Polizu, de domnul conferenţiar doctor Nicolae Suciu şi de toată echipa de medici şi asistente de acolo. Un plus de atenţie, merită d–na Dana, asistenta şefă de la secţia de obstetrică, o adevărată profesionistă şi, mai ales, un om cu mult suflet şi sensibilitate pentru toată grija sau durerea pacientelor.
În timp ce stăteam cuminte, aşteptând să intru în cabinet şi observând tot ceea ce v-am scris mai sus, nu am putut să nu mă gândesc la Mihai al meu. Observând cu atenţie activitatea unui medic, observând cât de mult bine fac oamenii aceştia şi ce mult înseamnă pentru pacienţi fiecare vorbă a lor, nu am putut să nu mă mâhnesc şi să nu mă întreb de ce nu i-a fost dat şi soţului meu, să îşi practice meseria.
Eram singură la spital, pentru că Mihnea a avut dureri la ambele urechi şi nu a vrut să stea nici măcar câteva ore acasă, fără tati. Mihai a venit la mine doar după operaţie şi toată săptămâna a fost ca un titirez, descurcându-se singurel cu toate problemele şi treburile.
Şi eu stăteam acolo, la spital. Atâta cât puteam, citeam, şi mă rugam.
Mă rugam să îi treacă lui puiu durerile, să se termine mai repede cu operaţia asta şi să se întâmple ceva bun, şi pentru Mihai.
Au trecut aproape opt ani de când eram într-un coşmar ce părea interminabil, al operaţiilor pe ochi suportate de Mihai. Au fost nu mai puţin de 8 operaţii, într-un singur an. Aşa cum am mai scris pe acest blog, Mihnea a fost cel care ne-a dat puterea să luptăm pentru a avea o viaţă cât se poate de normală.
Aşa cum am mai spus, te obişnuieşti cu durerea şi mergi mai departe. Şi faci tot ce poţi, pentru a te bucura te viaţă. Şi încerci să înţelegi ce ţi se întâmplă sau să depăşeşti ceea ce nu înţelegi.
Aceasta nu înseamnă însă, că durerea dispare total şi că nu are momentele ei, în care izbucneşte acut şi muşcă adânc, într-un suflet care credea că a uitat sau că a acceptat.
Şi unele din aceste momente, sunt cele în care ajung la doctor. Mulţumesc lui Dumnezeu că suntem sănătoşi, dacă pot spune aşa având în vedere situaţia lui Mihai, şi nu ajungem foarte des.
Căci eu, de câte ori ajung, mă întristez. Mă necăjesc pentru Mihai, căci aş fi vrut să–şi fi putut face meseria. Eu, că el nu spune nimic.
De fapt, în toţi anii aceştia nu a spus nimic.
Nu s–a plâns şi nu s-a văitat niciodată.
Dimpotrivă, a dus o luptă dublă, pe care sincer nu am înţeles-o niciodată. Nu numai că a trebuit să se adapteze la tot ce înseamnă diminuarea radicală a vederii, dar a făcut tot ce a ţinut de el să nu se observe.
Şi pe deasupra, tot el este cel c are ridică moralul întregii familii, de fiecare dată, când cineva are nevoie de ajutor.
Este drept, că în toţi anii aceştia, m-am gândit că se poate şi mai rău. De bine de rău, el vede atât cât să se poată descurca, să poată ieşi din casă şi să poată descifra cu lupa, texte mici.
Alţii, nu au nici norocul acesta!
Cea mai mare problemă a fost că nu a mai putut profesa.
Nu ştiu ce crede el, căci toate le vorbim, doar despre situaţia lui, nu spune niciodată nimic.Dar eu, eu tot mai sper şi mai am momente cţnd cred că lucrurile se pot îndrepta..
Şi pentru că astăzi este Crăciunul, mă gândeam şi eu aşa, oare aş îndrăzni prea mult, Doamne, dacă te-aş ruga să faci şi pentru noi o magie şi să-i redai soţului meu, vederea?
Şi dacă crezi că cer prea mult, atunci ai putea, Doamne, să mă ajuţi să înţeleg şi să accept că asta este voia ta şi să-mi dai puterea şi înţelepciunea de a mă bucura de ceea ce am şi a fi un sprijin real, tuturor celor ce au nevoie de mine?
Mihaela
Crăciun fericit tuturor, cu căldură, dragoste şi înţelepciune!
Răspunde-i lui Raluca Anulează răspunsul