Singurul criteriu dupa care m-am ghidat in ordinea prezentarii  dragutelor doamne scriitoare de bloguri-cu care am avut placerea de a ma intalni, a fost cel cronologic.

Dar nu stiu cum s-a facut si s-au aruncat zarurile, astfel ca toate doamnele despre care voi povesti astazi au ceva in comun: toate au locuit o perioada in afara tarii. Total fara intentie a fost, asa s-a nimerit sa ne intalnim 🙂

Sa va spun:

In decembrie 2014, vulpita calatoare a scris pe blog ca va veni in Bucuresti. Cum ea locuia in Canada si mie imi placea de ea si de blogul ei, am sarit cu propunerea de a ne vedea. Si ce sa vezi, ca a fost de acord 🙂

Ne-am intalnit mai tarziu si asa cum s-a intamplat de fiecare data, a zburat prea repede timpul.

Subiectele vorbelor sorbite la ceai/cafea au avut iarasi legatura cu experientele personale de viata si cu blogul. Nu va spun cate lucruri interesante despre Canada, despre relocari, modul de viata de acolo si problemele celor cu copii, am aflat de la ea.

Despre blog mi-a spus ca l-a facut ca sa isi pastreze ordonat impresiile propriilor calatorii. Evident ca iubeste calatoriile si evident ca acest lucru se simte si pe blog si in discutii. Sa vedeti numai ce fotografii are! Am vrut sa ne mai intalnim si alte dati, din pacate nu am reusit. Dar am tinut legatura telefonic si sunt sigura ca ne vom revedea.

Apoi, parca ieri era august. Nu al lui 2016, ci al lui 2015. Carmen imi spusese ca vine in concediu in tara si va trece cateva zile si prin Bucuresti. Cine a participat in ultimii ani la „Miercurea fara cuvinte” sau a citit blogul „Intre vis si realitate” poate ca a observat cat de des eram pe-acolo si cat de draga imi este Carmen.

Ne-am dat peste cap sa ne intalnim, caci una este sa locuiesti in acelasi oras si alta este sa fii in vacanta, intr-o scurta trecere prin oras. Si daca este vorba despre Carmen, cred ca stiti cat este ea de dinamica, cate lucruri face si cata lume o iubeste si doreste sa o intalneasca.

In acest context, pot spune ca nu am decat un singur regret, acela ca timpul pe care l-am petrecut impreuna a fost  scurt. Mult prea scurt pentru cat as fi vrut eu.

Ne-am intalnit in fata muzeului George Enescu pentru ca isi dorea mult sa asculte un concert. Eu nu am putut sa raman, asa ca am stat putin de vorba inainte ca ei sa intre. Ne-am imbratisat, fotografiat si ne-am bucurat ca am reusit chiar si atat. Dar putinul timp petrecut impreuna a fost suficient pentru a intari simpatia dintre noi si a-mi demonstra inca o data ca prin blogging se pot tese foarte frumoase prietenii.

Am si o poza cu ea si Pandhora-o veche prietena a ei si ghidul lui Carmen prin Bucuresti.

Carmen este profesoara mea de viata frumoasa, nu este prima data cand spun acest lucru. Imi este foarte dor de ea, imi lipseste mult faptul ca nu mai scrie pe blog si imi amintesc cu drag de diminetile in care imi care imi luam de la ea o parte importanta din imboldul de a scrie si eu.

Daca ar fi sa o caracterizez pe Carmen in doar cateva cuvinte, atunci as folosi un cunoscut titlu de roman biografic: „Bucuria vietii”. Pentru ca este extraordinar cat de bine reuseste sa se bucure de viata ei si cat de mult o infrumuseteaza pe a celor din jurul ei.

Ultima intalnire a avut loc in vara aceasta. Pe Miruna o citeam de la inceputul blogului acestuia. Nu m-as fi gandit ca ne-am putea vedea vreodata, dupa gustul meu ea scrie superb si este prea cunoscuta in lumea bloggingului. Nu ma vedeam eu la plimbari cu celebritati 🙂

O citeam, ma emotionam aproape la fiecare rand si luam aminte ca un invatacel cuminte, cat de bine intoarce cuvintele si ce frumos transmite stari, idei, provocari. Invatam, adica.

Si cum va spuneam, incet…ne-am imprietenit. De fapt, nu stiu daca v-am spus, dar aceasta este ideea articolului: citind mult timp pe cineva, simti ca omul acela iti devine prieten.

Nu o sa va povestesc in amanunte cum ne-am imprietenit, ci doar ca odata am vazut in poze o mireasa foarte frumoasa ce m-a emotionat si altadata am participat la o conferinta interesanta si foarte scumpa, datorita ei. Aceeasi la care am cunoscut-o pe Iulia, vedeti cum se leaga lucrurile? Iaca, nici eu nu as vedea toate legaturile astea, daca nu mi-as oferi ragazul de a scrie despre ele 🙂

In primavara aceasta, Miruna s-a reintors acasa si eu nu am scapat ocazia sa vad un puisor mic si dulce si sa o cunosc pe mamica lui.

Ne-am plimbat prin parc, am mers continuu o tona de pasi (nu stiu daca au fost chiar 10000 cat e recomandabil, mai nou). Puiul mic-broscut ii spune ea 🙂 a fost asa de cumincior in caruciorul lui simpatic iar noi ne-am vazut de vorbe.

Desigur: Marea Britanie, viata de doctor, de blogger mai mare si de unul aspirant, acomodare intr-o tara straina si reacomodarea acasa dupa cativa ani seriosi de Marea Britanie, provocarile vietii de proaspata mamica…multe, marunte sau nu prea, dar placute.

Firul rosu, comun tuturor intalnirilor despre care am scris aici, este că fiecare a fost o mare plăcere. Mereu am plecat de acasa cu un strop de emoţie si de fiecare dată am încheiat întâlnirea cu regret. Nu mi s-a întâmplat sa nu pot vorbi, să nu curgă conversaţia extrem de uşor, să nu avem senzaţia că am putea vorbi zile întregi, de parca ne-am cunoaste de-o viata.

Deci bloggerii sunt oameni deschişi! Comunicativi, plăcuţi, plini de informaţii si idei! Şi e o bucurie să stai de vorba cu ei.

CONCLUZIA?

Haideti sa mai iesim din case! Si acum nu scriu doar pentru/despre bloggeri. E valabil pentru toti. Haideti sa mai lasam treburile astea- ca si asa nu se vor termina vreodata si sa petrecem putin timp cu cei ce ne plac, cu cei pe care-i simtim aproape.

Asa cum spuneam, ideea acestui articol mi-a venit atunci cand am scris despre bloggeritele mele dragi. Nici prin cap nu imi trecuse la niciuna dintre intalniri, ca voi scrie vreodata acest articol. Am scris ca sa va arat ca se creaza prietenii intre bloguri, ca sa va invit pe toti la plimbari si, nu in ultimul rand, sa-mi reamintesc momente placute si sa MULTUMESC fetelor pentru ele.

Sursa fotografii: poza 1- Cosas de Coco, poza 2-Carmen