Blog de familie

Blog

  • La săniuş

    Această postare participă la provocarea lansată de Carmen pe blogul ei. Puteţi participa şi voi.

    Mihaela Dămăceanu

  • Meniul săptămânal

    Sursa

    Nu am fost în week-end la cumpărături şi nici nu am respectat prea bine meniul săptămânii trecute, nici eu nu ştiu de ce, poate că mi-am ieşit din mână. Săptămâna aceasta mă voi strădui puţin mai mult şi sper să-mi iasă mai bine. Iar cumpărăturile le voi face azi-mâine.

    Cum face omul o pauză, cum se dă totul peste cap!

    Dar promit să-mi revin :))

    LUNI
    prânz
      paste cu sos tomat şi carne tocată
    salată de varză albă

    MARŢI

    prânz 

    tortellini cu carne cu smântână şi şuncă presată

    MIERCURI

    prânz
    pilaf cu ciuperci şi murături

    JOI

    prânz
    mămăliguţă cu brânză şi smântână
    pizza cu ciuperci

    VINERI

    prânz 

    mâncare de mazare
    salată de crudităţi
    SÂMBĂTĂ

    dimineaţă
    omletă cu caşcaval

    prânz

    şniţel de pui cu piure de cartofi
    salată verde

    plăcintă cu mere

         

    DUMINICĂ
    inspiraţie de moment 
    O săptămână frumoasă să aveţi!

    Mihaela Dămăceanu

  • Te aşteptăm, dragă Elly..

    Aveam de gând să iau o pauză astăzi, că mă simt puţin obosită. Dar pe drum m-am gândit la Elly. Deşi m-am gândit de mai multe ori până acum, astăzi m-a trăznit ideea de a-i transmite de aici un mesaj, şi iacă-tă-mă-s la tastatură.
    Dar întâi am să vă ocolesc puţin ca să vă ameţesc bine :))
    Am să vă ocolesco-ameţesc prin etapele bloggingului, aşa cum le-am perceput eu până acum.
    Am visat să scriu, copil fiind şi cărţi cutreierând, dar m-a dus viaţa prin alte experimente şi experienţe, uitând de acest vis. Când m-a pocnit din nou ideea, am stat mult în cumpănă, judecând şi chibzuind că nu aş avea cine ştie ce de spus, şi mai ales de scris, că din gură dau destul. Dar să scriu? Ce-aş putea să scriu bun, aş putea să scriu bine, aş avea ceva util, sau nou, sau folositor, sau original… de spus? Nu ştiam şi nici acum nu am răspunsurile, dar mi-a dat Mihai un imbold şi m-am apucat să aduc în faţa lumii, gândurile şi ideile care ţipau în capul meu.
    Faza următoare este cea în care nu îţi mai pui întrebările acestea şi doar scrii, bucurându-te să vezi că unii oameni te citesc. Apoi, te mai apucă câte o revoltă, te mai întrebi şi tu şi alţii, de ce o faci, la ce foloseşte, dacă nu ar fi mai bine să te ocupi de lucruri mai importante, dacă nu îţi neglijezi familia ş.a.m.d. Dar continui să scrii, continui să citeşti, continui să descoperi bloguri şi oameni. MAI ALES OAMENI. Şi citeşti, şi scrii. Şi interacţionezi, şi te bucuri că şi pe tine te citesc prieteni, bloggeri, oameni, MAI ALES OAMENI. Şi te împrieteneşti cu mulţi, şi te bucuri cu ei şi alături de ei, de fiecare trăire, idee, crâmpei de viaţă descoperit şi împărtăşit, fiind mereu într-un continuu vârtej.
    Apoi, la unii dintre noi apare o oboseală şi uneori spui STOP. Iei o pauză, mai lungă sau mai scurtă, să te aduni, să te mai bucuri şi de altceva, să mai trăieşti şi în afara Internetului, să mai ai timp să comunici cu vechii prieteni şi să nu mai împarţi viaţa în subiecte interesante şi neinteresante pentru scris.
    Şi acum vine o etapă care nu ştiu dacă este comună tuturor, dar eu am simţit-o şi pe asta. După ce te odihneşti şi trăieşti tu de-adevăratelea, iar apar întrebările de la început. Adică, iar au început, că spuneam că în faza asta spun doar ce am simţit eu. Are vreun rost? Care-i acela? Contează ceva din ce fac? Oare nu este totul doar o iluzie din capul meu?
    Observi, din afară în etapa aceasta, cum lumea îşi vede de drumul ei, cum toată blogosfera merge înainte. Citeşti ce scriu alţii dar nu mai participi la discuţii, că nu mai poţi, ÎNTRUCÂT EŞTI OBOSIT.
    ŞI este posibil ca atunci să crezi CĂ NU CONTEAZĂ CEEA CE FACI! Că lumea, blogosfera şi totul, merge înainte foarte bine şi fără scrisul şi ideile tale exprimate în virtual.
    Dar nu este aşa!
    Am venit astăzi să scriu despre Elly, pentru că mă gândesc la ea, şi sunt absolut sigură că nu sunt singura. Ultima etapă din călătoria bloggerului, este una prin care am trecut eu şi nu fac absolut nicio paralelă cu Elly. Sunt trăirile mele şi nu ştiu dacă şi alţii le-au împărtăşit.
    Dar am parcurs aceste etape, gândindu-mă azi la Elly, pentru că ea este într-o pauză şi mi-am amintit de a mea şi de ceea ce am simţit atunci.
    Şi am vrut să îi transmit mesajul clar că o aştept. O aşteptăm cu toţii, căci nu sunt singura, nu am niciun dubiu.
    Elly este într-o mică perioadă de pauză, de fapt mică sau mare, doar ea ştie acest lucru.
    Dar mi-aş dori să vă trimit puţin la ea, să citiţi ultima postare, la care am comentat rapid, din motive de alte urgenţe la acel moment. Se numeşte „‘Mizeria de sub preş” şi este un foarte corect şi realist tablou al învăţământului nostru cel de toate zilele. Şi da, am spus cel de toate zilele şi nu cel de azi, pentru că am avut surpriza să citesc la Elly un fragment scris de Eminescu în ziarul Timpul, la 25 octombrie 1878. Am mai scris la începuturile acestui blog( De ce sustin admiterea la facultate doar pe baza de concurs şi Dezastrul din invatamantul romanesc exista demult si va continua mult) că una din cele mai mari probleme a învăţământului nostru este legată de programa şcolară prea încărcată, dar habar nu am avut că acest lucru era valabil încă de pe vremea marelui poet. Elly a scris un articol foarte serios, ca multe pe care le scrie ea, despre neregulile sistemului nostru de învăţământ iar comentariile de acolo sunt absolut excelente, la fel ca tot diagnosticul pus de Elly cu tristeţe.
    Soluţia găsită de Eminescu şi readusă în prim plan de Elly, nu ştiu dacă… şi când va fi găsită.
    Aşa cum se vede şi se aude, învăţământul nostru are multe probleme şi nu este necesară o singură măsură pentru a schimba lucrurile, ci un  întreg sistem de măsuri. Din păcate, clasa politică a acestei ţări nu are nici viziunea, nici determinarea de a face o reală reformă în educaţie, la fel cum era şi pe vremea marilor noştri clasici. Tot ca şi atunci, predomină forma fără fond şi şcoala noastră produce câteva vârfuri excepţionale şi o prea mare masă de submediocri.
    Şi acum, după ce v-am trecut de la propriile întrebări şi incertitudini, la blogging, apoi la Elly şi la marile dezamăgiri ale sistemului nostru de învăţământ, vă invit pe cei puţini, care nu o ştiţi pe Elly, să treceţi pe la ea să o descoperiţi. Veţi găsi acolo un spirit sensibil, uneori grav, uneori vesel şi destins, un OM cu o scriere fluentă şi caldă. Are o mare dragoste pentru cultura acestei ţări şi a dedicat frumoase rânduri unor reale valori ale societăţii româneşti. Elly vibrează, meditează şi ridică probleme.
    Iar ţie, dragă Elly, vroiam să-ţi spun că TE AŞTEPTĂM!
    Că ne gândim la tine, că îţi simţim lipsa, şi că te aşteptăm până te odihneşti şi îţi revine cheful de scris.
    Te aşteptăm în această lume a blogurilor, în care alegem să ne petrecem o mare parte a timpului, citind, simţind şi schimbând idei.
    Pentru că tu nu numai că eşti de-aici, dar  eşti una dintre vocile ei cele mai importante, de la care avem toţi ceva de învăţat!
    Mihaela Dămăceanu

  • Iarnă adevărată

    Botoşani, februarie 2012

    Această postare participă la Miercurea fără cuvinte, lansată de Carmen  pe blogul ei.

    Mihaela Dămăceanu

  • Liebster award

    http://2.bp.blogspot.com/-J4sw1Eo8elI/UtVuBetISSI/AAAAAAAAFJw/CquFbIY8fT4/s1600/liebsterblogaward.pngAm primit o leapşa drăguţă de la Carmen, cu reguli pe care le las aşa, în engleză, precum le-am primit:

    You must link back the person who nominated you.
    You must answer 11 questions by the person who nominated you.
    You have to pick 11 people to nominate and write 11 questions for them.
    You can’t nominate the person who nominated you. (so much nomination…)
    You must tell the nominees they have been nominated (as I was saying, it would sound better in ro).

    1. Care este ultima carte citită? Elif Shafak – Bastarda Istanbulului.

    2. Ceai sau cafea? Ambele, dar predomină cafeaua.

    3. Ai tatuaje? Ţi-ar plăcea să-ţi faci? Dacă da, ce anume? Nu, şi nu mi-aş face.

    4. Ce melodie te obsedează în momentul actual? Nu mă mai obsedează niciuna.

    5. Unde ai vrea să călătoreşti anul acesta?
    De vrut, aş vrea Londra, Berlin, Roma sau din nou Paris. De putut probabil voi putea la noi la mare şi poate ceva în afară, dar apropiat de noi, Budapesta spre exemplu.

    6. Ce hobby-uri/pasiuni interesante ai? În ordinea în care se întâmplă acum, bloggingul, cititul pe Internet, mă bucur că am reînceput să mai citesc şi cărţi, fotografia cu speranţa că o voi îmbunătăţi într-o zi, călătoriile şi decoraţiunile interioare, momentan la nivelul de admiratie. 

    7. Ce seriale urmăreşti? Nu mă mai uit deloc la TV, dar aş dori să mai văd câte ceva, uneori.

    8. Ce piesă vestimentară ai purtat des până acum? 
    Iarna mai pantaloni şi vara fuste. Cu bluze, bluziţe şi jachete, accesorizate cu eşarfe.

    9. De la 1 la 10, cam cât de ordonată eşti ca persoană?
    Acum sunt cam de 7, până mai creşte Mihnea, dar am fost de 8 şi voi reveni acolo.

    10. Ce mâncare îţi place?
    Cu toate încercările pe care le fac să diminuez ponderea cartofilor din alimentaţia noastră, recunosc că nu prea îmi iese pentru că îmi plac mult. În toate formele şi felurile. Mai îmi plac cordon bleu şi şniţelele, dar cu pesmet. Din fericire, consumăm şi multă salată, preferata fiind cea de crudităţi.

    11. Trei celebrităţi cu care ai lua cina?
    Valeria Seciu, Angela Gheorghiu şi Elif Shafak.

    O transmit mai departe cu mulţumiri anticipate, cu aceleaşi întrebări că mi-au plăcut, următoarelor prietene din lumea virtuală:

    Iulia, Irina, Iuliana, Vienela, Raluca, Claudia, Raluca M, Ghindaa, Antoaneta, Corina, Loredana.

    Mihaela Dămăceanu

  • Meniul săptămânal

    Din când în când îmi place să merg cu Mihnea la cumpărături. La fel şi lui, iar sâmbătă a fost unul din acele momente. Inutil să vă mai spun, că timpul necesar acestei activităţi a fost dublat iar planificarea mea riguroasă, a fost dată peste cap :)), acestea fiind motivele pentru care îmi place să-mi iau fiul cu mine la cumpărături, doar din când în când  :))

    Intenţionasem să fac achiziţii de 160 lei, pentru a profita de oferta interesantă de la Billa, urmând să mai completez cu câte ceva din piaţă sau Mega Image-ul de la parterul blocului. Am umplut căruciorul, eu cu ce planificasem, el cu alte multe, diverse :)) Au aterizat fără discuţii, fructe de mare, amandine, emmentaler şi alte câteva specialităţi, dar apoi m-am înforţoşat şi am spus: STOOOOOOP!!!!

    Rezultatul a fost bonul de 240 lei, rezonabil totuşi, pentru astfel de mici răsfăţuri. Asta datorită faptului că celelalte produse, aterizate de la mine în cărucior

    erau luate cu chibzuială, alegând carnea şi brânzeturile din ofertă şi toate fructele cu preţuri bune şi câteva din cele exotice ce îşi meritau banii.

    Concluzia?
    Răsfăţul şi cumpărăturile cu copiii costă, dar din când în când merită să o mai faci, că suntem oameni şi nu computere!
    A-ha, şi să vă mai spun că nici nu am mai lucrat la engleză şi mate, cum trebuia să facem sâmbăta ca nişte oameni plini de bune intenţii ce suntem, că era obosit odorul după jiu-jitsu şi atâtea cumpărături!!!
    Întrucât aproape toate cele din categoria  „speciale” au fost consumate în week-end, meniul programat va arăta tot simplu şi calculat:
    LUNI
     salată de vinete
    pulpe de pui la tavă, salată de varzăMARŢI

    supă de roşii cu paste
    peşte prăjit cu mămăliguţă

    MIERCURI

    supă de roşii cu paste
    varză călită cu mămăliguţă

    JOI

    supă cremă de legume
    pulpă de porc cu legume la cuptor
    salată de varză cu mărar

    VINERI

    supă cremă de legume
    mâncărică de cartofi cu măsline

    SÂMBĂTĂ

    dimineaţă
    omletă cu caşcaval

    prânz

    pulpe de pui la cuptor cu piure de cartofi
    salată de ardei copţi(din congelator)

    DUMINICĂ
    inspiraţie de moment  

    Pentru dimineaţă am luat brânză, emmentaler, fulgi de porumb, iaurt, cremă de brânză, ouă. Desertul va consta în fructe şi probabil duminică o plăcintă cu mere.

    Să aveţi o săptămână PINK!

    Mihaela Dămăceanu

     

     

  • „12 Years a Slave”

    sursa
    În ciuda nenumăratelor cărţi şi filme ce ne-au arătat cum inimaginabilul poate deveni posibil, vizionarea acestuia îţi stârneşte iarăşi întrebarea retorică despre cum a putut istoria omenirii să producă atâtea orori.
     
    „12 ani în sclavie”  se bazează pe o poveste reală scrisă de John Ridley după memoriile personajului principal al filmului-Solomon Northup(Chiwetel Ejiofor). În 1841, acesta era un negru liber din statul New York, cu o viaţă de familie fericită şi o poziţie socială rezonabilă, câştigându-şi existenţa ca lăutar şi tâmplar. Dar această fericire este ilustrată doar prin câteva scene de început ale filmului, căci Solomon este răpit şi vândut ca sclav unui fermier.
     
    Urmează cei 12 ani, în care un suflet de om liber este forţat prin acte de o cruzime bestială să accepte noul statut crunt al omului ce nu mai are niciun drept pe această lume. Scene groaznice în care Solomon este forţat să stea pe vărfuri pentru ca ştreangul să nu îi curme firul vieţii sau în care este obligat să biciuiască la sânge sclava pe care stăpânul o viola adeseori aproape te fac să închizi ochii.
     
    Ce vedem la cinema: "12 ani de sclavie" (GALERIE FOTO, VIDEO)
    sursa

    Este un film ce te captivează, o poveste despre revoltă, durere, umilinţă, inimaginabilă lăcomie şi răutate umană, supravieţuire şi forţa de a suporta, luptând pentru a păstra speranţa de revenire la normal.
     
    Pe lângă interpretarea personajului central, sunt remarcabili şi Michal Fassbender în rolul viciosului stăpân Edwin Epps şi Lupita Nyoug’o-tânăra sclavă Patsey, violată şi bătută de Epps. Scurta întârnirea cu aboliţionistul Samuel Bass(Brad Pitt) va răsturna situaţia într-un mod aproape nemaiaşteptat de Samuel.
     
    Chiar dacă mai sunt poate şi filme mai bune despre păcatul Americii faţă de negri şi acesta merită cu siguranţă să fie văzut. Este povestea uluitoare a unui om care deşi nu doreşte să supravieţuiască ci să trăiască, este forţat timp de 12 ani să înveţe ce înseamnă  să lupţi ca să supravieţuieşti, îndurând.
     
    “I apologize for my appearance, but I have had a difficult time these past several years”-  Solomon Northup

    Vizionare plăcută! 

    Mihaela Dămăceanu

  • Ofertă interesantă la Billa

    Am intrat astăzi să văd ce este în oferta la produsele alimentare la Billa, pentru a-mi pregăti meniul următor. 
    Pe lângă reducerile obişnuite din broşură (ce ajung până la maximum 30 %), cu care sunt deja obişnuită, am mai găsit ceva relativ nou, pentru că eu am mai prins doar o singură dată acest tip de promoţie la ei.
    Dacă faceţi cumpărăturile în perioada 17-19 ianuarie 2014, pentru fiecare 80 de lei din valoarea bonului de casă, magazinul oferă un bon de cumpărături în valoare de 10 lei.
    Am văzut astăzi prea târziu oferta pe Internet, dar mâine merg până acolo cu intenţia de a face cumpărături la cât mai multe produse cu preţuri reduse( în special carne şi brânză am văzut la preţuri bune în pliant), în valoare de 160 lei pentru a mai primi şi bonuri de 20 lei. Dacă se poate, vreau să le folosesc tot mâine şi cred că da, pentru că data trecută s-a putut.
    Am zis să vă spun şi vouă, că poate aveţi mâine sau poimâine drum pe lângă un magazin Billa.
    Dar verificaţi întâi aici să vedeţi magazinele participante, că se deduce din exprimare că nu ar fi chiar în toate.
    O seară frumoasă şi week-end plăcut!
    Mihaela Dămăceanu 

  • Vorba dulce mult aduce II

    Scriam ieri că vorba bună nu costă nimic şi că scurta discuţie despre care am povestit m-a pus pe gânduri.
     
    Am observat de multe ori nu numai că oamenii nu obişnuiesc să spună o vorbă bună dar mulţi dintre noi nici nu ştim cum să primim cuvinte de laudă.
     
    Însă  dilema era cum să spui vorbe bune şi să spui doar adevărul.
     
    Dacă vă ajută cu ceva, sistemul meu  de echilibru între minciună-sinceritate şi dorinţa de a nu răni se bazează pe următoarele premise:
     
    –         dacă îmi place ceva la cineva, niciodată nu îmi reţin o afirmaţie pozitivă. Nu sunt în viaţa reală la fel de exaltată ca pe net. Nici nu aş avea cum, pentru că viaţa de zi cu zi, nici nu permite atât de mult şi de bine, cunoaşterea intimă a sufletului omului. În scris, mulţi dintre noi, exprimă mai mult şi mai adevărat cumva, ceea ce este în sufletul lor sau ceea ce gândesc. Cei care pot, căci nici aici nu este prea uşor să-ţi dezgoleşti sufletul şi să-ţi expui toate gândurile sau viaţa, fiecare aplicând un filtru, mai mult sau mai puţin permisiv, după cât şi cum se simte el de confortabil. Dar fără a fi la fel de exuberantă ca pe net, în viaţa reală nu se întâmplă să-mi placă ceva la un om şi să nu-i spun, fie că este vorba de o trăsătură de caracter, una fizică, sau doar un articol vestimentar. Dar nu mint niciodată şi ceea ce spun este sincer, referindu-se doar la ce îmi place;
     
    –         dacă ceva nu îmi place la un om, consider că nu toţi avem aceleaşi gusturi, nu toţi suntem la fel şi nu trebuie să gândim la fel. Îmi amintesc că eu însămi, mi-am schimbat părerile în unele aspecte ale vieţii, cum ar fi plecarea din România, unde am avut trei perioade cu trei păreri total diferite, şi că nu este treaba mea ce cred, ce gândesc, cum trăiesc alţi oameni şi cu atât mai puţin cum arată sau cum se îmbracă. De aceea, nu mă pronunţ, din proprie iniţiativă, asupra lucrurilor care îmi displac, sau cu care nu sunt de aceeaşi părere, evitând pe cât se poate asemenea momente. Desigur, că nu trăieşti toată viaţa aşa, şi desigur că apar uneori şi excepţii, dar eu vorbesc de principii şi de marea majoritate a cazurilor;
     
    –          a treia situaţie şi cea mai delicată, este cea în care ţi se cere expres părerea. De fapt, aici apare problema şi aici se poate strica echilibrul. În acest caz, ştiu că nu trebuie să mint, căci nu suport minciuna. Aş putea de fapt, să spun că aici apare sistemul. În acel moment, spun ceea ce cred, într-un fel pe care îl fac cât mai suportabil posibil, având grijă aproape mereu să subliniez şi ceva ce îmi place la om şi să spun totul cu un ton cât mai cald şi mai plăcut. Eventual, vorbesc şi despre defectele mele, astfel încât persoana ce mi-a cerut părerea să nu se simtă cu nimic mai prejos decât mine, care apar cumva pe o poziţie de superioritate, fiind necesară exprimarea unei păreri negative, care ştiu sigur că va îi va produce omului din faţa mea o mică supărare.
     
    În mediul online, lucrurile sunt mult mai simple, căci acolo nu prea apar astfel de solicitări. Iar primele două situaţii descrise mai sus, sunt extrem de uşor de gestionat, pentru că nu obişnuiesc să citesc decât bloguri care îmi plac şi am mereu ceva pozitiv de spus despre ele, fără a face nici cel mai efort în acest sens. Şi cred că cei care mă citesc de mai multă vreme, ştiu că obişnuiesc să exprim foarte des, aprecierile mele faţă de ceea ce citesc şi de persoana care a scris. Ce nu îmi place, nu citesc şi plec imediat de pe acea pagină.
     
    În viaţa de zi cu zi, cea reală, reuşesc în foarte mare măsură, să fiu un om sociabil, care comunică uşor, fără a părea la fel de exaltată ca pe net, căci totuşi oamenii nu sunt foarte obişnuiţi cu prea multă laudă, şi pari puţin cam deplasat dacă exagerezi.
     
    Ca urmare a aplicării acestui “sistem” am avut prieteni de când mă ştiu şi mai mult de atât oamenii îmi povestesc foarte multe din viaţa lor şi îmi cer şi părerea. Am conştientizat serios acest lucru, cu câţiva ani în urmă, când m-a întrebat o prietenă, cum se face că mie toată lumea mi se confesează şi îmi povesteşte tot felul de amănunte şi situaţii, pe care altora nu le-ar spune.
     
    Atunci m-a surprins întrebarea şi i-am spus că explicaţia vine din faptul că şi eu vorbesc multe cu oamenii care îmi plac şi nu îmi ascund problemele, ci discut deschis despre ele. Şi asta este foarte adevărat, dar acum, scriind toate cele mai sus, îmi dau seama că şi „sistemul” de care v-am spus are importanţa lui.
     
    Ei, acum, după atâtea vorbe, sper că am lămurit ce înseamnă diplomaţia feminină în opţiunea mea şi că ea nu înseamnă că noi nu suntem sincere, ci doar că ne-am preocupat să găsim căi mai blânde şi mai suportabile de a exprima sinceritatea.
     
    Week-end plăcut
     
    Mihaela Dămăceanu

  • Vorba dulce mult aduce

    Good WordsAEF
    Sursa
    Ca foarte mulţi din generaţia noastră, am fost crescută de părinţi ce aveau ideea că nu este bine să-ţi lauzi copiii. Desigur că nu toţi părinţii din generaţia lor erau aşa, dar cred eu, că excepţiile au fost puţine, iar copiii acestora sunt de invidiat. Pentru că în opinia mea, rezultatul gândirii lor diferite, au fost copiii ce au devenit mai târziu adulţii cu încredere în ei. Şi să-mi spuneţi dacă mă înşel, căci mie asta îmi place să cred despre copiii crescuţi într-un mediu în care critica este făcută rar şi cu mult discernământ.
    Mi-a venit ideea acestui subiect, săptămâna trecută, când mi-am exprimat o opinie la o postare interesantă despre prietenii bărbaţi, scrisă de Dana. Am spus acolo că ei nu au diplomaţie şi că apreciază foarte mult exprimarea sinceră a ceea ce gândesc. M-a urmărit puţin afirmaţia aceasta, pentru că acest subiect m-a preocupat întotdeauna, gândindu-mă de multe ori în viaţă, cum este mai corect şi mai cinstit să procedezi. Pentru că nu trebuie să minţi, asta este clar, dar nici nu trebuie să răneşti.
    Iar aceste două intenţii, de multe ori sunt cam contradictorii şi te pun în situaţii în care nu ştii ce să faci, dar mai ales ce să spui, ca să nu minţi dar nici să nu răneşti.
    Mi-au trebuit destui ani pentru a reuşi să învăţ cum să mă port ca să ies onorabil din această dilemă, când mă lovesc de ea.
    Şi să vă povestesc câteva momente, ce m-au ajutat să-mi formez “sistemul” ca să folosesc un termen tehnic, rece şi raţional.
    Am aflat târziu de la tata, într-o discuţie între oameni mari, de ce obişnuia să ne tot critice şi să nu ne spună un cuvânt de laudă., într-un moment în care i-am reproşat acest comportament al copilăriei mele şi al surorii mele. Mi-a răspuns că el credea că aşa ne ambiţionează să devenim mai bune, să evoluăm. Sincer, părerea mea este că nu era chiar aşa, ci că se purta instinctual, după cum facem toţi de multe ori, inclusiv eu, care am fost preocupată destul de acest subiect şi care mi-am propus să nu repet această greşeală, în educaţia fiului meu.
    Dar gândirea, propunerea şi dorinţa sunt de o parte, iar realitatea, oboseala şi viaţa de zi cu zi, de cealaltă.
    Şi ele se amestecă des şi fac ca lucrurile să nu ne iasă mereu cum ne-am dori.
    Cred, deci, că tata nici nu prea conştientiza acest comportament critic, ci o făcea în virtutea unei inerţii, a presiunii vieţii cotidiene şi a unui mod de gândire conform cu realitatea şi felul de a fi şi educa copiii, specific vremurilor acelea şi comun multor părinţi. Şi ca să susţin ideea de evoluţie a omenirii, de la cineva din generaţia bunicilor noştri, am aflat că ei erau şi mai şi. Spunea că pe copii trebuie să îi pupi în somn, că altfel li se urcă la cap.
    Aşa deci, am crescut, am văzut şi m-am format într-un anume fel.
    Am cunoscut însă în facultate, un băiat de care mi-a şi plăcut : ))
    Era frumos, era foarte serios la şcoală, cu toate că înainte pierduse un an, din motive de netrecut pe la facultate. Dar îşi revenise foarte bine şi se ţinea cu conştiinciozitate de cursuri, chiar dacă nu întrerupsese total legătura cu un grup boem de rockeri şi băieţi nonconformişti, care îl influenţase mult în anul în care nu mai frecventa cursurile, băieţi ce au continuat să nu treacă pe la şcoală şi au sfârşit în a nu mai termina niciodată facultatea.
    Aşadar, era un pic contradictoriu şi era ceva controversat în el. În timp ce prietenii lui vechi continuau să piardă nopţile în cămin, în lungi audiţii muzicale şi discuţii filozofice, el se retrăgea la o oră decentă, astfel încât să se poată trezi a doua zi ca să mai ajungă la cursuri.
    Şi a fost odată între noi, o discuţie poate neînsemnată, dar pe care eu nu am uitat-o  A pornit de la simplul fapt că am constatat că după ce închidea uşa camerei din cămin, până la ieşirea din acesta, în timp ce parcurgea un foarte lung hol şi multe etaje pe scări, avea un cuvânt de spus fiecărui om cu care se întâlnea, chiar dacă era un student, administratorul căminului, sau portarul. Iar acest cuvânt era mereu unul plăcut, tonic, din mers ce-i drept, ca să nu întârzie la şcoală. Chiar dacă era doar un simplu salut, nu am putut să nu remarc, că până şi acesta era spus cu amabilitate, ba chiar cu căldură.
    În toată “gaşca” lui de băieţi teribili şi rebeli, pe care şi eu îi ştiam bine, că-mi erau colegi şi-mi cultivaseră dragostea pentru muzica rock, chiar dacă pe mine mereu m-au sensibilizat şi făcut să vibrez, doar baladele, nu mai era vreunul să se poarte aşa. De aici a venit surprinderea şi întrebarea mea, cum de el comunică şi vorbeşte frumos cu toată lumea, când toţi prietenii lui, erau într-un fel de glob de sticlă pe care ei îl credeau superior, situat deasupra micimii colegilor ăstora prea banali, prea tocilari, prea din rândul maselor, pentru a coborî din sferele înalte ca să le adresezi vreun simplu cuvinţel.

    Răspunsul a fost pe cât de simplu, pe atât de neaşteptat: „De ce să nu vorbesc cu oamenii şi mai ales, de ce să nu vorbesc frumos? Ce am de pierdut dacă vorbesc? Dimpotrivă, am numai de câştigat, iar vorba bună nu costă nimic.”

    Mi s-a părut ciudat să faci o asociere între vorbă, fie ea şi bună, şi costuri sau bani. Căci la vremea aceea mintea mea nu avea nicio preocupare legată de bani. Mintea mea era ocupată, pe atunci, cu idei, cu idealuri, cu planuri mari şi vise asemenea.

    Atât fusese discuţia, dar vorbele au rămas. Şi mi-am amintit şi am analizat ideea de multe ori şi m-am întrebat singură, de ce nu spun oamenii altora vorbe bune.

    Iar această întrebare nu a venit chiar degeaba, căci în lumea reală, cea din spatele monitoarelor, într-adevăr oamenii nu folosesc prea des sau prea mult vorbele bune.

    Oare de ce, căci nu este om căruia să nu-i placă un cuvânt bun, cu singura condiţie ca acesta să fie sincer.

    Şi astfel, încet-încet, tot amintindu-mi eu că vorba bună nu costă nimic, am ajuns chiar să pricep cum vorba dulce mult aduce şi să-mi schimb atitudinea în această privinţă.

    Cum şi în ce fel, vă povestesc mâine, când voi continua cu evoluţia mea proprie şi personală, în acest delicat subiect al echilibrului fragil dintre sinceritate şi dorinţa de a nu răni pe nimeni.

    Mihaela Dămăceanu      
    Later edit: Partea a doua o găsiţi aici.