Categorie: Uncategorized

  • Puterea blogului si a cuvantului bun

    Puterea blogului si a cuvantului bun

    Cu cinci ani in urma, ne mutasem la Botosani in cautarea unor schimbari si in incercarea ducerii la indeplinire a unor visuri mai vechi, ce nu mai aveau loc doar in mintea mea si in aglomeratia Bucurestiului.

    Dupa mutari, renovari si reconditionari de mobile din lemn cu patina de timp fumuriu, incepusem sa stau cam mult si sa nu mai imi gasesc rostul doar prin casa.

    Cum vorbele mele despre scris, bloguri si calatorii il cam obosisera pe sotul meu, imi zice intr-o zi ca mi-a facut blog.

    La vremea aceea, eu cochetam cu ideea de a scrie si fiul nostru, Mihnea se juca cu creioane, pensule si culori. Asa ca a incarcat pe blog desenele copilului si apoi mi-a zis sa continui, ca de-acum am unde.

    Temele despre care vroiam sa scriu nu prea aveau legatura cu desene si ma gandeam ca nimeni nu va intra pe un blog pentru a vedea desenele unui copil de 7 ani.

    Asa se face ca mi-am schimbat subiectele la care visam. Am abordat altele, legate de cresterea si educatia copiilor, avand in vedere experienta de parinte si fost profesor de chimie.

    Nu mi-a fost prea simplu. Cu planurile era mai usor, dar cu vorbele scrise nu avusesem prea multa treaba de pe vremea cand eram pe bancile scolii. Atunci-cu ani-lumina in urma, o profesoara de limba romana, draga mie si exigenta, imi aprecia si incuraja dragostea pentru cuvant si uimirea fascinata in fata cartilor.

    Ulterior m-au uimit si mai tare transformarile din eprubete, viata mea profesionala urmand aceasta directie. O vreme. Ca de la moli, molecule si fete de copii, m-am reorientat spre cifre prinse-n  conturi si facultati cu iz turistic. Si-am aterizat la privatizari!

    Cand am inceput sa astern vorbe pe ecranul luminos, ma impiedicam in virgule si cuvinte mai multe decat trebuiau.

    Dar Mihnea nu se impiedica, el continua sa deseneze. Cu rezerva de rigoare, cu teama de ridicol, cu pauze si indoieli, am continuat amandoi drumurile deschise odata ce Mihai(sotul meu) ne-a zis sa ne ocupam de blogul asta 🙂

    un desen din vremea aceea
    un desen din vremea aceea

    Nu stiu, zau, cum ar fi fost fara el. Am scris cat am putut, cu stangacii, cu pasiune, cu speranta si cu prea multe ore intre paginile blogului. Au fost 3 ani si jumatate de superblogulluimihnea.blogspot si aproape un an de blogdefamilie.ro

    Nu avem un blog cunoscut. Sunt zeci de mii de bloguri, dintre care sute sau mii mai bune ca acesta.Cu siguranta sute de bloguri mult mai bune, mult mai cunoscute si mult mai valoroase.

    Dar am crescut si noi! Am crescut ca familie si ca blog.

    Statisticile blogului arata 7-900 de vizitatori pe zi. Fiecare din cei trei membri ai familiei a devenit un om putin mai bun.

    Dar cea mai importanta crestere a fost a baiatului! Nici nu imi puteam imagina, nici nu indrazneam sa gandesc ca Mihnea o va lua pana la urma pe un drum plin de desen si pictura.

    Ca va incepe studiul artelor plastice la Liceul Nicolae Tonitza si ca in clasa a VI-a va avea sansa extraordinara de a expune alaturi de o pictorita-om cu totul special, cateva lucrari iesite din mainile lui, tocmai la Biblioteca Nationala.

    Lucrurile astea chiar imi umplu sufletul de bucurie si ochii de lacrimi.

    Pe langa cresterea lui, presupun ca a venit si a noastra, a parintilor. Iar eu am fost acolo, langa el, stergand si curatand culorile din toata casa si povestind pe-aici ispravi cu mosi si babe.

    14359053_1073977482717336_1881443769273484947_n

    Scriind (mai cu noduri, mai cu hopuri), am deprins o oarecare indemanare in relatari.

    Nu sunt sigura ce scoala ar fi facut Mihnea daca nu era acest blog. A desenat intotdeauna cu placere, deci se poate sa fi fost in acelasi loc.

    Dar nu am indoieli ca si blogul acesta a avut o contributie. Cititorii vechi stiu ca intr-o vreme aratam aproape tot ce picta el la 8-9 ani. Imi mai trecusesera rezervele si cred ca banuiti de ce.

    Banuiti ca aici intrati voi in rol. Banuiti ca incurajarile voastre au contat foarte mult si ne-au motivat sa continuam.

    Probabil ca nici nu va dati seama cat inseamna niste vorbe bune. Eu incepeam si sfarseam zilele citind comentariile de pe blog. Lui Mihnea i le citeam doar uneori, cand avea el chef sa ma asculte. Erau vorbe calde, incurajatoare si mare parte din ele scrise din suflet.

    „Nu te bucuri?” il intrebam cand nu-mi parea ca il impresioneaza ceva. „Ba da” era raspunsul lui sec. Iar mie mi-a luat ceva timp sa pricep ca un copil nu stie sa-si gestioneze emotiile pozitive.

    Ca si lui ii trebuie timp sa invete cum se raspunde la o vorba frumoasa, o lauda, un cuvant admirativ despre lucrarile lui.

    Asadar, e nevoie sa recapitulez care este puterea blogului meu?

    Da, este ca ne trebuie sinteze!

    1. A fost unul din pilonii dezvoltarii artistice a lui Mihnea si a avut contributia lui in drumul artistic pe care a inceput sa-l parcurga.
    2. A fost un factor de crestere personala, emotionala si scriitoriceasca a subsemnatei.
    3. A avut o oarecare contributie in armonia familiei, chiar daca a mai starnit uneori si proteste legate de timpul pe care-l pretinde cu atata forta. Dar au fost si actiuni, drumuri, vizite, poze facute si cu scopul de a avea ce posta aici. Inutil sa spun ca acelea au adus si bucurii celor 3 M ai casei si ca au creat momente de care ne vom aminti cu placere.
    4. Mi-a adus prieteni. Am scris cu ce bloggerite am reusit sa ma intalnesc personal si nu sunt chiar putine. Dar eu am simtit mereu ca aici am dezvoltat o comunitate de prieteni, fie ca ne-am intalnit, fie ca nu. Asa mi-am format eu parerea: pe mine ma citesc prieteni. Si asa vreau sa simt in continuare.

    Ca de fiecare data cand scriu sentimentalisme de-astea :), inchei cu multumiri. Stiu in ce lume traim, stiu cat ma lupt cu mine si cu multe altele pentru timpul meu de citit, stiu cat conteaza minutele-ba chiar secundele, si stiu in cate locuri, moduri, activitati, bloguri, carti poate fi acesta impartit.

    De aceea am fost si voi fi intotdeauna constienta de valoarea voastra, a cititorilor mei. Intr-o lume bombardata de informatie si canale pe care aceasta se scurge, voi petreceti timp valoros citind umilele mele ganduri.

    Incerc de fiecare data sa va multumesc pentru asta si simt mereu ca nu imi iese pe masura intensitatii trairii!

    Va dati seama cat de mult simt ca nu imi ies cu acuratete nici multumirile pe care ma straduiesc sa le exprim pentru cele  7.303 comentarii, un procent fabulos dintre acestea fiind de sprijin si sustinere.

    Cu toata emotia, cu plecaciuni si-nchinaciuni, va multumesc pentru ca ne cititi si sprijiniti!

    Fara cuvintele voastre bune, sigur nu mai scriam acum, aici!

    decorarea casei de craciun 3 JPG


    Suvoiul acesta de amintiri este un raspuns la o provocare lansata de Cristian Manafu, în cadrul campaniei aniversare Stalinskaya Vodka. Toți bloggerii pot sa-si publice povestea adaugând link-ul lor acestui articol sub formă de comentariu. Desigur, se poate castiga un premiu. Unul care imi place!

    Încă de la lansare, sub sloganul ”Pentru cei puternici”, Stalinskaya Vodka este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter. Anul acesta, Stalinskaya a împlinit 20 de ani.

  • Cititul in exces

    Cititul in exces

    Pana acum cateva luni, nu as fi crezut vreodata ca as putea scrie asa ceva. Ca as putea considera vreodata ca cititul poate fi in exces. Ca cititul poate fi vreodata prea mult si ca acesta ar putea dauna vreodata cuiva.

    Si totusi s-a intamplat cumva si mi-am amintit o poveste.

    Acum cativa ani, cand ii citeam povesti lui Mihnea, am dat cu totul intamplator peste o poveste cu acest subiect. Din pacate, nu mai stiu cum se numea. Tot ce imi amintesc – desi povestea m-a marcat, este ca am citit-o intr-un volum prafuit si vechi de pe vremea copilariei mele, din cplectia „Povesti nemuritoare”.

    Dupa cum se anunta din ce am scris deja, personajul povestii era un foarte pasionat cititor. Un barbat care iubea nespus cartile. Atat de mult, incat citea continuu. Oamenii il pretuiau, dar incetisor el a inceput sa se indeparteze de toata lumea, considerand ca apropierea de oameni il tinea la distanta de carti. Orice discutie cu oamenii ii rapea din timpul de citit. Si nimeni si nimic din jurul lui, nu era la fel de interesant ca ceea ce gasea in tomurile lui dragi.

    Nu retin cum reusea sa traiasca, cum se intretinea, poate ca nici nu ne spunea in poveste. Dar retin continuarea. Intr-o zi a cunoscut o fata care l-a placut si i-a placut. Pentru o vreme, mugurii iubirii l-au smuls din captivanta lume a cartilor, fata reusind sa ii starneasca interesul si sa il tina langa ea. S-au casatorit si o perioada au trait  normal. Pe masura ce trecea timpul, omul nostru a reinceput sa se cufunde in lumea lui si sa isi piarda interesul pentru sotia lui. Din nou, nimic nu egala in atractivitate, lumea fascinanta cuprinsa in randurile cartilor.

    Din iubire si admiratie, sotia a continuat sa ii fie alaturi. Dar cu timpul, a inceput sa sufere. A rezistat pana ce s-a convins ca sotul nu o mai iubeste si atunci l-a parasit. Acesta nici macar nu a observat, a continuat sa-si petreaca zilele citind si sa-si traiasca viata doar pentru cartile lui.

    Aceasta este povestea si morala este evidenta: daca este in exces, chiar si cititul poate fi daunator.

    Asta din punctul nostru de vedere, al oamenilor normali, al celor care trebuie sa traim si care avem o multime de responsabilitati pe lume.

    Nu stiu cum o fi fost din punctul lui de vedere:), asta daca admitem ca un asemenea personaj ar putea fi real.

    Poate ca o fi fost vreodata, poate ca s-ar fi putut aplica calugarilor din vremurile trecute, cei care stateau zile in sir citind, analizand si scriind texte religioase. Dar daca stiu eu bine, chiar si acei calugari faceau si altceva in afara de citit. Ei scriau, copiind sau reinterpretand alte texte. Cu alte cuvinte, transmiteau intelepciune, o explicau si poate chiar generau cunoastere.

    Revenind la vremurile noastre, asa ceva ar fi imposibil. Nimeni nu ar putea trai doar citind. Daca s-ar putea trai doar din citit, daca ar exista o astfel de meserie, mi-as alege-o si eu 🙂

    E drept ca am auzit despre ceva oarecum similar, denumit Internet researcher. Am inteles ca exista scriitori americani care apeleaza la acesti „cercetatori” pentru a le gasi date relevante temei despre  care au de scris.

    Scriitorul stie sa scrie, dar are nevoie de oameni care sa ii furnizeze informatii documentate despre tema aleasa. Adica date, statistici, rezultate ale cercetarilor, informatii statistice, credibile si valoroase. Scriitorul considera ca el isi valorizeaza mai bine timpul scriind, decat cautand datele stiintifice care sa ii imbunatateasca textul si apeleaza pentru aceasta la Internet researcheri. Interesant, nu?

    Dar vorbim despre Statele Unite, oricum cu rezerve, ca eu nu mai stiu unde am citit acest lucru si despre scriitori al caror castig orar este foarte mare. Cred ca doar aceia isi permit sa plateasca cautotorul de informatii.

    La noi, la oameni ca noi, acest lucru nu este posibil.

    Si deci, de ce credeti ca mi-am reamintit povestea citita acum 5-7 ani si de ce m-am apucat sa scriu despre ea?

    Pentru ca in perioada in care am facut pauza de blogging, am observat ca nu eram obosita doar din cauza blogului. Am observat ca din nou ca timpul zboara pe langa mine. Din acest motiv m-am apucat sa cercetez si sa notez ce fac si cat timp fac.

    Si ce am constatat?

    Dimineata pe drum spre serviciu citesc. Intre 40 si 60 de minute, depinde de aglomeratie. Cand ajung la job, primul lucru este sa deschid Internetul. Unde ce credeti ca fac? Fug din blog in blog, din mail in mail, din revista in revista. Cam o ora, daca nu si ceva mai mult.

    Pe la sfarsitul programului, nu prea imi mai merge mintea la lucru si mai citesc putin. Uneori mai citesc si cand imi servesc pranzul. Mestec, nici nu prea stiu cum tai si cum duc mancarea la gura, ca ochii mi-s lipiti in monitor. Dar nu ma patez, deci ma descurc cumva 🙂 Ar trebui sa studiez problema.

    Si ajung la drumul catre casa. Daca nu ma nimeresc pe langa vreo colega vorbareata, ati ghicit ce fac, da? Ajung acasa si imi vad de treburile ei. Tot timpul?

    Nuuuuuu

    Inainte de culcare, ori fug la computer, ori iau o carte. Deci, mai adaug o ora.

    Si nu va scriu totalul acestor minute, va las placerea adunarii lor, ca pe mine m-a luat groaza.

    Asa de tare, ca m-am apucat a ma intreba cat din toate informatiile pe care le bag in mintea mea, zi de zi, ma ajuta la ceva.

    Cat din ele aplic, cat inseamna relaxare, cat are sens sa citesti intr-o zi, cat iti este de ajutor, cat iti este pentru destindere.

    Si cat din ele reprezinta o forma de mascare a lenii, a lipsei de chef de treaba, a incapacitatii de a te apuca de lucru, a amanarii muncii.

    „Este mai usor sa citesti, decat sa muncesti”, mi-a spus odata o prietena. Acum tind sa ii dau dreptate.

    Sa nu ma intelegeti gresit, sa nu credeti ca am ceva cu cititul, toata viata mea am avut cel mai mare respect posibil pentru aceasta activitate. Am un respect extraordinar atat pentru scriitori-pentru orice creator- cat si pentru cuvant, fie scris, fie vorbit.

    Asta am gandit tot timpul despre citit. Suta la suta numai de bine. Nu am scris acum despre beneficiile cititului, pentru ca pe acestea le stie toata lumea. Poate ca ar trebui.

    Eu am vrut sa scriu despre exces. Pentru ca si intr-una din cele mai benefice activitati umane, excesul poate face rau!

    Adica m-am tras de urechi si am zis sa va semnalez si voua 🙂

    image copyrights Moyan Brenn

     

  • Oameni care-ti insenineaza ziua

    Oameni care-ti insenineaza ziua

    Din cauza unui eveniment important ce nu m-a lasat nici sa deschid blogul zilele acestea, ieri dimineata atata m-am sucit prin casa, ca am plecat mai tarziu ca de obicei. Da’ m-am imbracat frumos 🙂 Urc intr-un taxi si ma intampina un domn usor negricios cu o barba alba, ingrijita. Zambind pe sub mustata tot alba, imi zice:

    – Dumneavoastra ati adus iarna aceasta, doamna?

    – Eu zic ca dumneavoastra, ca ati iesit inaintea mea, ii raspund zambind, amintindu-mi ca acelasi lucru il auzisesem si cu cateva zile in urma, la alt domn taximetrist. Cred ca i-a invatat compania cum sa deschida in mod amuzant o discutie 🙂 , ca in ultima vreme soferii de taxi par ca ar avea nevoie de ceva educatie. Daca zilele trecute as fi avut chef de vorba si nu mi-am gasit partener in soferul acela, ieri chiar nu aveam deloc stare de vorbit. Dar ma trezesc continuand, in timp ce totusi imi spuneam singura ca mai bine as mai citi un pic:

    – Parca ne-a luat prea repede frigul asta.

    – Da, asa e, maine-poimane trebuie sa scriu scrisoare Mosului. Am o nepotica. Anul trecut i-am scris lu’ Mosu ca tot anul imi ceruse o papusa si bucatarie pentru ea.

    – Cati ani are?

    – Trei si un pic.

    – Sa va traiasca!

    – Multumesc. Asa sa fie la toata lumea! Este o smecheraaaa si o vorbareataaaa, umple casa cu ciripitul ei: „Mamaie, tataia nu a fost cuminte. In palc a baut tlei beli si a volbit cu tlei doamne”. Nevasta-mea o intreaba daca erau tinere doamnele acelea si ea raspunde ca erau babe ca si ea. Eu o intreb daca de inghetata nu mai stie si ea ii spune nevesti-mii ca a inteles „glesit”, ca tataia nu a baut nimica. O scot in parc si ii mai iau cate o inghetata, desi nevasta-mea si fii-mea nu sunt de acord cu inghetata. Da’ eu ii iau, o las sa se topeasca si ii dau incet cate o lingurita. Acuma trebuie sa scriu scrisoarea Mosului. Poate o sa primesc si eu ceva, anul trecut toata casa a primit, numai tataia, nu. M-am imbracat in Mos, le-am dat cadourile, mi-a spus „Catelus cu palul clet” si apoi m-am dus sa ma dezbrac in alta camera. Cand m-am intors, imi zice bucuroasa”

    „- Tataie, a venit Mosul!

    – Daaaa, si ti-a adus ceva, tataie?

    – Da, mi-a adus. O papusa si o bucatalie.

    – Da lu’ mamaia i-a adus ceva, tataie?

    – Un palfum.

    – Da’ pisicului si catelului le-a adus ceva, tataie?

    – Da, le-a adus mancale.

    – Da lu’ tataia ce i-a adus?

    – Nimita. Tataia nu a fost tuminte. A baut bele si a fumat tot anu’. D-aia nu i-a adus Mosu si lui tadou.

    – Bine, ma tataie, bine! Tataia nu a fost tuminte!”

    – Ce dulcica-i! Sa va traiasca! spun amuzata, gandindu-ma ca nu mai am cum sa citesc, dar omul e simpatic tare si nu-i bai daca nu citesc acuma. Sta cu dumneavoastra?

    – Da. Parintii sunt in Tenerife, vin acuma, de Craciun. La toamna vor sa ne-o ia, trebuie sa o duca la gradinita acolo, sa invete limba si sa creasca cu parintii ei. Nevasta-mea nu mai poate de ciuda, tot imi zice ca ne ia fata si ramane casa goala. „Ai innebunit, femeie? Ce, e fata ta?” femeia imi spune ca ramane casa goala, ca o sa sufere mult, ca ce se face ea fara fata, fara copil in casa? „Pai ce sa facem? Avem pisicul si cainele, ca doar n-oi mai fi vrand copil, acu’, la 56 de ani? Ce, ai innebunit? Daca mai vrei copil, ar trebui sa sar gardul, la vecina, ca-i mai tanara. Fac copilul si-l aduc acasa, e bine asa?”. „Te omor, iti rup picioarele, nenorocitule, nu-ti ajunge ca te-am prins odata, acu’ 35 de ani?” Nu ma prinsese cu nimeni, continua sa spuna domnul, doar ca m-a prins la restaurant cu una. Fetele i-au spus mereu ca la restaurant e una, si in pat e alta. Dar ea o tine de atuncia, ca dupa restaurant oricum urma patul, noroc ca m-a prins ea la timp. Si continua ca daca ma duc la vecina, peste gard, imi pune otrava in mancare si mie si vecinei. Atunci, stai femeie linistita. Si lasa copilul sa se duca cu parintii lui, ca noi suntem mosi si ramanem aici, cu pisica si cainele.

    – Hihi, simpatica si doamna, nu doar dumneavoastra! Sunt bine copiii in Tenerife?

    – Foarte bine, doamna, multumesc lui Dumnezeu! S-au chinuit ei putin-un an doi, dar acuma sunt foarte bine. Vor sa ia si fata cu ei, e normal. I-a ajutat Dumnezeu, au avut noroc de oameni buni. Acum 8 ani a fost un targ de joburi, aici la Pavilionul Expozitional. Fata mea facuse A.S.E.-ul si gineri-miu e inginer. Dar nu le-a fost rusine sa munceasca. I-a angajat acelasi patron pe amandoi, ea pe post de secretara si el ca sofer. Au muncit mult. Omul i-a placut pe amandoi si cand au zis sa-si ea un apartament mic, nu i-a lasat sa faca credit la banca. A luat el apartamentul, le-a oprit cate 300 de euro la fiecare si asa si-au platit casa mai usor. Acuma i-a ajutat sa isi faca si afacerea lor. Daca el are 1000 de turisti, le da si lor 100. Spania a avut multe probleme cu criza asta, dar turimul tot a mers, doamna. Imi spun copiii ca vin o groaza de nordice, de olandeze, de britanici. Merge turismul in Tenerife, merge chiar bine.

    – Ce poveste frumoasa! Sa va traiasca, sa fie fericiti si sa le mearga bine! Fata e singurul copil?

    – Nu, doamna. Am cinci fete.

    – Cinnnnnci. Wow!!

    – Da. Cinci. Nevasta-mea a vrut neaparat un baiat. Am tot facut fete, ea fiind convinsa ca urmatorul copil va fi baiat. A cincea oara m-am dus la maternitate asa de beat, ca nici nu mi-am dat seama ca am dat florile femeii de serviciu, in loc sa le dau doctoritei. Era tot o fetita de 3,4 kg, sa-mi traiasca mi-am zis! Nevasta-mea ar mai fi incercat din nou. Simtea ea ca acuma vine si baiatul. Vedea semne peste tot. I-am zis ca daca mai vrea inca un copil sa se duca peste gard, la vecinul, ca mie imi ajunge. Nu s-a dus!

    In ritmul acestei povesti saltarete, optimiste si datatoare de energie, nici nu stiu cand am ajuns la destinatie. Mi-a mai spus si cum se schimba femeile, cum sunt ele doar lapte si miere, un an-doi dupa casatorie si cum dupa aia iti tot arata cu degetul patul de langa. „Vrei sa merg la vecina, sa sar gardul” o tot intreb eu. Dar acuma nu cred ca mai are ea grija asta. Ca de-aia tot mi-o arata cu degetul patul de langa. Mi-a mai povestit inciudat si cum s-a suparat acu’ o luna pe doua din fetele lui. Isi facusera alte planuri de Craciun si nu vroiau sa vina acasa. Le-a certat rau si le-a inchis telefonul.”De-aia m-am chinuit si m-am luptat eu sa le cresc, sa le tin pe toate in facultati? Ca sa nu am casa plina nici macar de Craciun? Sa vina aicea, sa petrecem cu totii, sa rasune casa iar de veselie. Bem, mancam, gatim, ne povestim si o tinem asa doua saptamani! Porcul l-am luat. Adica, l-am ales si il iau cand trebuie. Mi-l hraneste de acuma doar cu porumb”. Fetele au tot sunat-o pe mama sa intrebe daca i-a trecut domnului supararea. Mama le spunea ca nu si pana l-au urma si-au schimbat programul si vin toti acasa.”Doua sunt in tara, celelalte nu. Macar de Craciun sa ne adunam cu totii, doamna!”

    . Cum este sa cresti cinci copii, mie mi-e greu uneori, si am doar  unul?

    – Ooooo… Asa frumos! Ce veselie era la mine in casa, ce galagie, ce bucurie si ce de certuri. Cu atata drag le-am crescut! Eu am fost sofer pe tir, eram plecat de acasa cate doua saptamani. Le duceam dorul foarte mult. Cum veneam acasa, ma puneam in patru labe si dadeam pe rand, cu fiecare in spate cate o tura de sufragerie. Nevasta-mea ma certa, ma trimitea sa ma odihnesc ca oi fi obosit. Dar mie atata imi lipseau cand eram plecat. Cum sa nu ma joc eu cu fetele mele. Mi-au zis ca le era frica de mine, desi nu le-am atins niciodata. Dar le speria nevasta-mea ca vin si le bat cu cureaua. „Cum sa le potolesc pe nazdravanele astea?”

    Mi-a parut rau cand am coborat din masina, as fi inconjurat Bucurestiul sa mai ascult, asa era de simpatic domnul. Azi am intarziat iar, dar m-am gandit ca nu se pune dupa ziua de ieri. M-am trezit cu noaptea-n cap sa scriu istoria aceasta, mi-ar fi parut rau sa o pierd. Si mi-am zis ca poate v-o insenina si voua weekendul.

    Mie mi-a mers bine ieri. Am rezolvat o problema destul de importanta, mi-a purtat noroc domnul taximetrist. La sfarsitul programului de lucru dau fuga-fuga la scoala ca m-au chemat de urgenta. Domnisorul a facut nazbatii. Mai vreau sa vorbesc cu ceva profesori, sa aflu si eu notele de anul asta si apoi sa vin iar pe fuga-inainte spre casa, ca vine cineva pe la noi si nu am pregatit una-alta.

    Cum o fi, Doamne, sa cresti cinci copii???

    „Frumos!” Asa mi-a raspunsul domnul cu barba si mustata ninse de ani. Si eu il cred, caci se vedea pe fata lui si se simtea din fiecare vorba cat de plina i-a fost si ii este viata.

     

  • Braduţul de Crăciun cu poveste

    Braduţul de Crăciun cu poveste

    Friguţ bine de tot, afară. Nu ştiu sigur dacă mi s-a înroşit nasul, dar când am ajuns la serviciu aşa-l simţeam. Nu că era nevoie să vină geruţul ca să îmi amintească, dar sigur mi-a mai dat un mic brânci.

     

    Mai sunt cinci săptămâni până la Crăciun-azi începe şi postul  şi m-am trezit cu un amestec de stări: pe de-o parte sărbătorile iernii aduc bucurie şi cadouri, pe cealaltă parte aduc şi ceva presiune, cu treburile lor multe şi mărunte.

    În fiecare an îmi propun să mă organizez mai bine, nu îmi iese mereu. Dar perseverez cu bunele intenţii organizatorice, ar fi cazul să concep un plan. Îmi plac planurile, mai bine zis îmi place să le alcătuiesc 🙂

    Şi pentru că veni vorba de sărbători, hai să vă arăt brăduţul meu. Este un micuţ de brad, dar e cu poveste şi drum, aşa că este cel mai drag dintre brazii de Crăciun. Nu am mai apucat să scriu despre concediul nostru de la munte, dar măcar despre brad să vă povestesc. Scriam eu in ceva veşti bune  că am urcat pe munte cu Mihnea şi că nu înceta să-şi rotească ochii şi capul după toţi brazii, plantele, gâzele, ciupercile…în timp ce mami gâfâia încercând să ţină pasul şi ritmul 🙂

    Sus, spre vârful Ceahlăului, îmi trăgeam sufletul şi de-a dreptul inspiram peisajul. Îl am şi acum în minte, mă umple de bucurie. Mihnea trebăluia prin frunziş cu băţul şi cuţitul proaspăt achiziţionat şi purtat cu mândrie la şold. Îmi cere sticluţele de apă-noroc că eram aproape de destinaţie şi dispare iar.

    Când se întoarce avea doi braduţi. Puiuţi mici-să fi avut vreo 7-8 cm, dar tot m-am burzuluit oleacă. Mi-a părut rău că i-a luat din locuşorul şi mediul lor, i-am spus că-i omoară degeaba, că la noi mor şi florile de căldură, d’apăi brazii. Dar erau deja scoşi, nu prea i-a păsat de ceartă, scurma de zor cu cuţitul. A umplut fiecare sticlă cu pământ, frunziş şi cetiniş, a fixat acolo micuţele rădăcini de brad şi i-a purtat în rucsacul din spate, păn-la Duruitoare şi înapoi.

    I-a udat şi îngrijit acolo, i-a plimbat pe lungul traseu de întoarcere Durău-Piatra-Neamţ-Bucureşti. Deja îmi era drag de el cu braduţii şi de atenţia pe care le-o dăruia.

    Mi-a spus în tren că îi va pune la el în cameră şi când vor creşte îi va duce la mamaia şi-i va planta în grădină. Nu am crezut că vor rezista şi am insistat să lase măcar unul pe bacon, în camera lui nu vedeam şanse să reziste. În paranteză fie zis, îî şi vedeam uscaţi încă de când eram pe Ceahlău.

    Şi-a ţinut unul pe birou, pus în ghiveci cu pământul şi frunzişul lui şi completat cu pământ luat de la florărie. De acelaşi sol a avut parte şi celalalt.

    Unul s-a uscat şi unul trăieşte şi acum. Surprinzător pentru mine, a rezistat cel din casă. I-a pis permanent apă, niciodată nu a apucat pamântul să se usuce.

    Am avut şi eu grijă de cel din balcon, dar nu l-am udat chiar aşa de des. De la apă o fi rezistat? Nici nu pot să vă spun cât îmi este de drag micul nostru braduţ. Musai îi punem un globuleţ-două, că nu cred să încapă mai multe în el.

    Dar aşa braduţ purtat cu drag, n-am mai avut până acuma în casă 😀 .

  • Vanatorii de zmeie

    Vanatorii de zmeie

    Nu am mai scris de mult despre vreo carte si nici nu intentionam sa mai scriu. Mai demult ma gandeam chiar sa nu mai scriu deloc, parca v-am spus, nu?

    Dar cum, Doamne iarta-ma, sa nu scrii despre cartea asta? Cand numeri minutele in care faci o treaba, cand intri in viteza a cincea cand ai ceva de facut…doar ca sa-ti impaci constiinta, doar ca sa nu tipe casa si familia la tine, ca tu nu stii de fapt cum sa te intorci mai repede la paginile cartii ca sa dispari cu mintea din peisajul concret in care-ti duci, de fel, obisnuita-ti viata.

    Trec oamenii casei si deschid gura sa-ti spuna-o vorba. Si tu nimic nu auzi…Esti cu totul dincolo, cu suflet, cu traire, parca cu toata viata in carte.

    Am lasat intentionat sa treaca mult timp intre cartile lui Khaled Hosseini. Au trecut mai mult de doi ani de cand am citit Splendida cetate a celor o mie de sori si am amanat Vanatorii de zmeie, asa cum lasi la masa cea mai buna bucata pentru mai tarziu. Stiam eu ce ma astepta, asa ca am apelat la ea cand mi se luase tot cheful de scris si de toate. Am facut rost de carte si mi-am pus-o in brate, in tihna, cu incetul…ca sa o savurez.

    Am vrut sa fie un citit cu incetinitorul dar apoi m-am luptat cu mine sa nu stau treaza doua nopti si sa mai las cartea din mana.

    Mare talent, mare har, mare scriitor!

    Cum or primi unii asa daruri, si altii doar firimituri?

    E o carte, da? Sunt randuri din litere, da? Si atunci cum se face ca niste cuvinte nepretentioase, aparent nelucrate, fara nu stiu ce figuri de stil si fara nu stiu cata elaborare, pot sa compuna asa o stare?

    Aparent, sau poate neaparent, Khaled Hosseini scrie foarte simplu. Nu are frazele complicate ale lui Orhan Pamuk, nu sunt lungi, nu sunt grele.

    Dar povestea…, dar efectul emotional…, te cutremura. Citesti si tremura muschii pe tine, scrasnesc dintii ca sa nu iasa tipatul de revolta, te doboara tristetea si curg siroaie din ochii tai. Nu poti sa crezi ca se poate intampla asa ceva, desi stii sigur ca da. Nu poti sa nu suferi, desi stii sigur ca este o poveste. O poveste ca toate povestile, care imbina realul cu imaginarul, dar asa de bine le amesteca, ca nu mai stii ce-i adevar si ce-i imaginatie.

    Ca este adevar, e clar. Nu cred ca degeaba s-o fi suparat pe el toata comunitatea afgana, ca a povestit lumii si a pus tara intr-o lumina negativa. Dar el a spus povesti universale, caci dementa nu s-a nascut in Afganistan, nu s-a aflat si nu va fi niciodata in monopolul acesteia.

    Dementa, paranoia si absurdul insotesc toate razboaiele si n-a fost loc pe lume sa nu-i fi adus tributul si jertfa.

    Cam asta simti si gandesti citind cartea aceasta. Si zau ca mare-i harul acestui om si tot respectul pentru toti scriitorii si darul lor. Darul de a te scufunda in alte lumi, darul de a te emotiona pana la lacrimi, de a te face o particica nevazuta dintr-un alt univers, dintr-o alta viata si dintr-o alta stare.

    Si de-acuma mai imi las niste timp pana la Si muntii au ecou, Khaled Hosseini este de savurat cu pipeta, scrie prea rar pentru noi. Am inteles ca splendida cetate va fi ecranizata. Ma intreb cum vor arata femeile, ma intreb cum or reusi actorii sa transmita toata acea bogatie fabuloasa de trairi si suferinta din sufletul lor.

    De data aceasta nu am vrut sa povestesc cartea, ci am vrut doar sa-mi scriu trairile. Sunt curioasa daca v-a placut, textul asta are vreun sens doar daca si voua va place Khaled Hosseini.

     

  • Dati-mi, va rog, o bulina si poftiti la niste struguri

    Dati-mi, va rog, o bulina si poftiti la niste struguri

    Nu o bulina de-aia de se pune copiilor in piept, la gradinita, ca recompensa ca au fost copii buni. Ci o bulina medicament. O pastila, un medicament.

    Da’ problema este ca nu stiu de care…si de-aia va cer voua ajutorul 😛

    Asa..

    Asta cu bulina e de la mamaia mea. V-am povestit vreodata de mamaia? Cred ca nu.

    Era odata o mamaie intr-un sat din Baragan. Avea o casuta mereu alba, vizavi de cimitirul in care crestea sapunel. Nepoata se trezea dimineata, la diferite ore ale ei, si imediat striga cat o tinea gura „mamaaaaaaiiiiiieeeeee…”. De ce striga ca din gura de sarpe, nu prea mai stie ea acuma, dar parca isi aminteste ca ii era mereu teama sa nu o piarda pe mamaia. Sa nu plece cumva, pe undeva departe, ca tare o mai iubea nepoata.

    Mamaia era de obicei la via din capatul ulitei, care era si capatul satului si care era foarte aproape de casa alba. Practic, cum se termina cimitirul cu sapunel si alte flori, incepea via. Si pana se trezea copila, mamaia mai muncea prin vie.

    Ca dupa aceea, facea treaba in curte, in timp ce copila dintr-un butoi, admira puisorii galbeni din batatura. Acolo ma punea, intr-un butoi mai mic, ca sa nu misun prin toata curtea cu pericole.

    Sau ca sa nu fiu eu un pericol pentru orataniile curtii. Ca daca ma gandesc cati puisori am sacrificat…este mai posibila a doua varianta 🙂 Imi erau nespus de dragi si mereu vroiam sa-i mangai. Nu stiu cum faceam, mi-au spus ca probabil ii strangeam in mana fara sa dozez bine stransoarea. Imi amintesc cum mergeam cu mana intinsa si cu ochii inlacrimati si ziceam printre sughituri „mamaie, puiuuu”

    Ufff, ce copil tembel.

    Mamaia, draga de ea, nu ma certa. Eu imi amintesc cu ce drag ingrijea closca si cum purta ea la mana un fir de martisor ca sa ii „cada closca”. Si cand ii cadea cate una, ce bucurie mai era pe ea.

    Dar nu trebuia sa va spun de bulina?

    Cand venea mamaia de la via pe care o tot plivea, lega si nu stiu ce mai facea pe acolo, ma mangaia pe cap si pregatea ceva de papat.

    Daca sucirea timpului ar fi la degetul meu mic, i l-as fi dat pe Mihnea in vie.

    Dupa masa, lua bulina. Ce credeti ca era bulina aceea?

    Antinevralgic.

    Mamaia avea mereu pe lada studiolului, o folie luuunga de hartie alba – le mai tineti minte?- in care erau incapsulate pastilele de Antinevralgic. Era nelipsita bulina din casa.

    Cand venea mama de la oras, eu ma repezeam la portocalele si dulciurile mele, iar mamaia intreba infrigurata daca i-a luat buline.

    Eu nici nu pricepeam de ce trebuia sa intrebe, ca mama intotdeauna venea cu bulinele.

    In casa alba, bulina avea loc de cinste. Era servita de trei ori pe zi. Aproape la fel de cinstita ca si cutia paralelipipedica cu trei laturi de lemn, de unde ieseau vocile. Cu religiozitate, dupa bulina numarul 3, urma teatrul radiofonic.

    Si atunci… se dadea startul plimbarilor. Cutia aceea era magica, pe cuvant…Ne spunea povesti si ne lua in zbor de pescarus pana pe tarmuri pietroase, izbite cu furie de valuri inspaimantatoare. Sau ne purta in pasi de vals, in case boieresti cu mobila stil, tablouri pe pereti si draperii de catifele grele.

    „Din primul meu salariu o sa-ti iau un televizor, o vaca si-o oaie” i-am spus foarte serios, de am ramas de pomina familiei.

    Stiam eu ca cel mai mult isi dorea un televizor. Asta dupa bulina, desigur, dar bulina o primea de la mama. Apoi observasem ca daca ar fi avut o vaca si o oaie, nu s-ar mai fi necajit ca iar trebuie sa ceara lapte sau branza de la nenea Marinica…

    Nu i le-am luat.

    De ce oare nu i le-am luat?!????

    Mamaia a trait cu bulinele ei, cu teatrul radiofonic si muzica populara. Nu stiu daca de acolo i se tragea istetimea, hazul si intelepciunea, dar am apreciat ca mereu purta la ea vorbe de duh si povestioare cu talc.

    Eram in ultimul an de liceu si invatam de mama focului pentru admitere. De la poarta se aude numele meu strigat de el, baiatul visurilor mele din vremurile acelea.

    Am sarit ca arsa si am luat-o la fuga aproape sa ma si impiedic in capotul lung de printesa, ce se infoiase ca o crinolina. Mi-am primit martisorul si am revenit euforica in casa.

    Mama si mamaia se uitau lung si intrebator la mine, dar pana sa le lamuresc cum si ce cu martisorul, am inceput sa ma lamentez cu capotul. Acela fusese odata foarte frumos si pretios. Il primise mama dintr-o tara cu lucruri minunate si eu il confiscasem dupa ce mult timp il admirasem in dulap.

    Fusese albastru ca ochii senini de copil si ceva mai frumos in de-ale modei.., nu vazusem pana atunci. De drag ce-mi era si de purtat ce l-am purtat, culoarea i se schimbase din albastrul cerului senin, intr-un bleu pal, invechit.

    Lamentandu-ma ca nu trebuia sa apar in fata baiatului in capotul a carei splendoare se transformase in amintire, mamaia ma consoleaza hatru: „lasa mamaie, ca seara la lumanare ti se pare toanta, floare!?!”

    V-am spus ca era seara?

    Au ajutat-o bulinele toata viata. Placebo trebuie sa fi fost, dar important este ca ei ii faceau bine.

    S-a stins fix la o saptamana de la nunta mea. Imi spunea mama ca se trezea din cand in cand si intreba daca a fost nunta. Ii raspundea cate zile mai erau si ea readormea.

    Intr-o zi, raspunsul a fost cel asteptat. Nunta era la trecut.

    Nu am putut sa ma duc sa o vad.

    Oare exista vreo bulina ca sa ma poata ierta?

    Imi dati vreo idee?

    Imi dai, mamaie, te rog, o bulina pentru iertare?

    Crezi ca e bine sa iau si eu, oare, un Antinevralgic? Ma ierti?

     

    Maine este sarbatoarea Schimbarii la fata a Domnului, sarbatoare insotita si de mosii Schimbarii la fata, denumita popular Preobrajenie.

    Poate trece Parintele Victor si ne explica mult mai bine ca mine semnificatia religioasa a stralucirii divine a lui Iisus pe muntele Tabor.

    Eu am cules doar cateva date despre obiceiurile si traditiile populare asociate zilei de maine si va ofer simbolic un bob de strugure.

    Termenul de Preobrajenie vine din slavona – transfigurare, schimbare, prefacere si am gasit o multime de variante: probejenie, obrejenie, obrojenie.

    De Preobrajenie se impart in general fructe, si in special struguri. Dupa sfintirea lor la biserica, boabelor care picau din struguri li se mai spunea si „coliva de pe struguri”.

    Inutil sa va spun ce voi imparti si eu maine, ca tot am pomenit de via mamaii.

    In traditia populara, aceasta sarbatoare se asociaza cu schimbarea hainelor naturii si pregatirea ei de toamna. Pasarile migratoare se pregatesc de drumul spre tarile calde, insectele si taratoarele isi cauta adapost, oamenii se impaca cu toti cei cu care s-au sfadit.

    Serpii, soparlele si alte taratoare intra in pamant. Daca erau vazute dupa aceasta zi de flacai, se spunea ca trebuie omorate ca sa nu se transforme in zmei.

    Se zice ca e bine sa nu pleci in calatorie, sa nu faci treaba si sa nu te certi cu nimeni, ca asa o tii tot anul. Se culeg plante medicinale si se fac rugaciuni pentru eliberarea de patimi (alcool, fumat) si pentru sporul casei.

    Am citit cateva articole, mi-a placut mult acesta: http://www.click.ro/utile/astrologie/traditii-pentru-spor-si-sanatate-de-schimbarea-la-fata-domnului

     

  • Baile Felix si Hotelul President

    Baile Felix si Hotelul President

    Cum va spuneam pe undeva, am fost in concediu la Baile Felix.  Si ne-a placut maxim, asa ca mai vreaaau…

    De ce am mers tocmai la Baile Felix?

    Pai, pe langa un motiv special, au mai fost cateva. Am vrut relaxare, odihna si un loc cu mai mult confort fata de ce am avut in ultimii ani. (mai mult…)

  • Blogurile mele dragi

    Blogurile mele dragi

    Cu toată oboseala, cu toate îndoielile, cu toată pauza şi cu toată vacanţa, Irina a reuşit să mă scoată din amorţeală. Oboseala şi gândurile de neîncredere s-au diminuat într-o măsură considerabilă, dar tot mai vreau pauză de blog şi vacanţă 🙂 . Oare o fi cineva care să nu vrea? Vacanta, la ea ma refeream.

    (mai mult…)

  • Meniu saptamanal de iunie

    Meniu saptamanal de iunie

    Dacă tot am făcut lista de alimente sanătoase, atunci sa o aplicăm!

    În acest meniu, voi încerca să folosesc pe cât posibil alimentele din listă.

    Să vedem deci, care va fi următorul meniu:

    LUNI
    dimineaţă
    cereale cu lapte +nuci, alune, stafide si seminţe de dovleac
    prânz
    ciorbă de curcan
    măncare de mazăre proaspătă cu carne de viţel
    MARŢI
    dimineaţă
    pâine, brânză de capră, unt, ceai de plante
    prânz
    ciorbă de curcan
    piept de pui la grătar
    salată de roşii cu verdeţuri
    MIERCURI
    dimineaţă
    cereale amestecate cu piure de banane si căpşune

    prânz
    salată de vinete
    macrou la cuptor şi cartofi natur
    salată de varză cu mărar şi pătrunjel
    JOI
    dimineaţă
    lapte cu unt şi gemprânz

    placintă cu brânză
    cotlet de porc la cuptor cu legume

    VINERI

    dimineaţă
    arpacas fiert combinat cu fructe, nuci şi stafide

    prânz
    supă cremă de linte
    salată de cartofi cu castraveţi muraţi şi ton

    SÂMBĂTĂ

    dimineaţă

    ouă fierte, branză de capră, castraveţi

    prânz
    supă cremă de linte
    friptură de viţel cu cartofi evantai
    fatoush

    DUMINICĂ
     inspiraţie de moment  
    Desertul şi gustările dintre mese vor consta în: fructe proaspete, curmale, stafide, nuci, compot, iaurt grecesc cu fructe proaspete. Sâmbătă seara sau duminică o să fac o tartă cu căpşune şi ananas.
    Lista de cumpărături va conţine o parte semnificativă din alimentele sănătoase:
    – carne: de curcan, viţel, piept de pui, cotlet de porc
    – peşte: macrou, ton
    – lactate: lapte, unt, brânză de capră, brânză de vaci, iaurt grecesc
    – ouă, foi de plăcintă, borş
    – legume şi verdeţuri: cartofi, mazăre, linte, ţelină, păstârnac, morcovi, varză, vinete, dovlecei, ardei, ciuperci, roşii, castraveţi, salată verde, ceapă verde si uscată, spanac, pătrunjel, mărar, castraveţi muraţi
    – cereale (arpacaş, fulgi de ovăz şi orz), seminţe de dovleac, seminţe de floarea soarelui, migdale, stafide, alune, nuci, mere, banane, căpşune.
    O săptămână frumoasă, tuturor!