Draga mea mamă, pe vremea când noi două eram mici, nu prea avea timp de flori. Cu greu îmi mai dădeam seama că le iubeşte şi că ar dori să aibă şi ea o grădină plină de flori, dacă s-ar fi găsit timp de asta.
Mie mi-au plăcut de când mă ştiu. Atât de mult…că în vremea copilăriei, cum prindeam vreo portiţă deschisă, ţuşti înăuntru să fur câte-o floare. Mă mustra teribil conştiinţa, căci ştiam că nu fac bine. Îmi spusese mama că se taie mâinile celor ce fură. Avea aşa un fel de-a pronunţa cuvântul „hoaţă”, de imediat îţi treceau fiori prin corp şi-n minte năvăleau imagini cumplite văzute prin filme, cu ghilotine şi prizonieri cu bărbi lungi, tremurând ca varga în celulele din fundul pământului. Brrr…şi-acuma mă cutremur.
Dar florile acelea de după garduri înalte, erau o mare ispită. Şi îmi şi trebuiau. La un ierbar pentru şcoală sau doar pentru mine. Primăvara mă lipeam de gardul din spatele curţii noastre şi, printre ostreţe-cum am aflat că se numesc în Moldova bucăţile de lemn din care se face gardul, jinduiam la o grădină plină de lalele. De toate felurile şi culorile. Era a unor bătrâni şi avea doar pomi deasupra unui covor de iarbă verde în care străluceau puternic lalelele roşii, şi galbene, şi roz, şi chiar şi albe.
Niciodată nu prinsesem portiţa deschisă…
 |
|
| Nu aceasta este grădina de peste gard, ci una dintr-o frumoasă gospodărie dintr-un sat din fund de Moldovă, singura mea imagine cu gradină de lalele. |
Şi-am crescut, plecat de-acasă… Mama şi-a umplut curtea de trandafiri, muşcate şi alte frumoase colorate. Îmi povesteşte cu-o emoţie vădită, cum se opreşte lumea pe stradă să-i admire grădina.
Eu nu am decât brânduşa mea de apartament şi noroc de voi, că aşa am aflat cum se numeşte! Mă gândesc că va veni şi vremea grădinii mele. Mai încolo, să mai crească Mihnea…
Şi pentru c-am ajuns la Mihnea.., să vă spun că şi el iubeşte florile.
Atât de mult, încât la Botoşani, când au început să-mbobocească zambilele şi să crescă puţin ondulatele frunze de lalele am avut o surpriză. Într-o după-amiază ies din casă şi văd curticica plină de ce vă spusei. Rămân cu gura căscată şi ochii mari şi mă săgetă un gând.
Ca să verific, mă pornesc spre casa soacrei mele, ce avea spre stradă o bună bucăţică de curte, plină ochi de zambiluţe şi laleluţe.
AVEA, am zis bine, căci atunci când am ajuns eu ele nu mai erau. Fuseseră mutate toate. În spate. La noi. Din faţă în spate. Stai să vezi acuma, muştruluială! Căci soacra mea, ca şi mama, ca şi mine, ca şi toată familia, în afara soţului meu (n-am priceput de ce, cum şi de unde, dar este singurul care consideră toate plantele ca fiind acelaşi lucru, şi le mai şi spune buruieni, ca să mă vadă pe mine cum mă enervez), iubeşte florile.
Aşa că-mi iau singură frumuşelul la ceartă şi-i mai şi spun că le-a pus aiurea, prea aproape şi prea la umbră. Şi mi-l cert şi plec în casă foc de supărată. Şi bombăn, şi bodogăn, şi tun şi fulger… neamintindu-mi deloc ce făcusem eu la vârsta lui. Că de, aşa-s mamele astea, şi bunicile astea. Uituce tare, foarte tare. Îmi trece într-un final, şi mă iau cu altele.
Mai târziu ies iar pe-afară. Arunc ochii-n grădiniţă şi iar nu-nţeleg nimic. Florile erau, doar că aveau alte locuri. Cu toootul altele. Mihnea pe nicăieri.
Trag un strigăt cât mă ţine gura, să-mi găsesc copilul. Şi vine. Îl întreb disperată ce-a mai făcut acuma? Îmi răspunde uimit că el doar le-a pus pus mai bine. „N-ai spus tu că sunt la umbră? Şi prea dese?”
Aşa că le-a pus la soare şi le-a rărit. O sun pe mama. Îmi spune că nu va mai înflori niciuna. De, n-am parte de flori, şi gata. Stau şi eu o dată-n viaţă într-un loc cu grădina mea şi nu mai înfloreşte niciuna.
Dar au înflorit sărăcuţele. Şi-apoi au înflorit pomii. Şi-apoi a venit luna mai şi m-am întors la Bucureşti. Apăruseră bobocii la bujori, dar nu i-am mai văzut în plină floare. Mihnea şi Mihai au rămas să se termine şcoala. Înainte de-a pleca eu, băiatul pusese brazde cu fasole. Le-a udat şi le-ngrijit toată vara, cât au mai stat acolo. Nu prea aveau ghes să se întoarcă la Bucureşti. Fasolea n-a rodit deloc, că era toată la umbră.
Dar nu-i nimic. Băiatul a continuat. Permanent în ghivece, la Bucureşti avem fasole. Creşte, se duce până-n tavan şi-apoi se usucă. Şi iar plantează. Sâmbătă iar şi-a găsit un vas şi a pus fasole, umplând covorul cu pământ. Dar avem fasole. De fapt, asta vroiam să vă scriu şi nu ştiu cum de-am ocolit atâta, până să ajung să vă arăt fasolea lui Mihnea. Se vede treaba, că tare i-o mai fi plăcut Jack şi vrejul de fasole, căci atâtea ghivece cu fasole câte am avut noi în casă (încă dinainte de mutarea la Botoşani) n-aţi văzut prin apartamentele oamenilor.
 |
| Unul dintre acele vrejuri. Jack-ul meu a făcut fotografia |
Acuma, mai nou, a găsit în cămară seminţe de mărar şi pătrunjel, a înhăţat un borcan şi le-a plantat şi pe-acelea. Şi ce-ar fi dacă l-aş lăsa să pună în balcon, pe lângă peretele apartamentului, un şir întreg de ghivece cu plante de fasole.
„O să facem o perdea de fasole, mami!”
Mihaela Dămăceanu
Răspunde-i lui Raluca M. Anulează răspunsul