 |
| sursa |
Personal, nu consider că limba română este foarte grea. Însă realitatea din jurul meu mă contrazice. Ca părinte de şcolărel, constat că nu este chiar aşa de uşoară. Ne-am lovit tot anul trecut şi continuăm să ne lovim, de câteva probleme legate de scriere, constatând din nou că una dintre cele mai spinoase probleme ale scrierii în limba română sunt cei doi i.
Tot anul am încercat să îi explic lui Mihnea că aceşti doi i se aud. Că trebuie doar să fii puţin atent la pronunţie şi vei distinge situaţiile în care îi foloseşti. Observând greşelile pe care le-a tot făcut, se pare că nu am dreptate. Sau, mai bine spus, că nu se disting atât de uşor cum îmi pare mie, pentru că totuşi, nu pot să declar că nu s-ar auzi.
Deci, cei doi i se aud, dar nu îi aude toată lumea. Primul care nu îi aude, este băiatul meu. Pentru el, m-am trezit gândindu-mă că ar fi timpul să încerc să centralizez cazurile în care îi folosim. Apoi, cu siguranţă ar mai putea folosi şi altora, motiv pentru care îi postez şi aici.
Este greu să îi explic lui Mihnea cazurile în care apar, având în vedere că nu are nicio noţiune de gramatică. I-am mai explicat eu, una alta, dar în afară de substantiv şi verb nu cred că a reţinut altceva. Nu văd altă soluţie, decât să încep să îi mai introduc câteva noţiuni şi să caut să fixez regulile prin foarte multe exerciţii.
Şi pentru că veni vorba de exerciţii, pornesc de aici cu prezentarea regulilor pe care mi le amintesc:
SUBSTANTIVUL
1. Substantivele care la singular se termină în iu, formează pluralul cu doi i.
exerciţiu-exerciţii, geamgiu-geamgii
Există deja un i în terminaţie şi formând pluralul, îl adăugăm pe al doilea.
2. Substantivele care la plural se termină în i, când se articulează se scriu cu doi i.
oameni-oamenii, elevi-elevii, pomi-pomii.
La nivelul clasei a II-a, aceasta este singura situaţie în care s-a introdus o regulă prin care să se explice copiilor modul în care pot face distincţia între cele două cazuri: substantivele articulate au o silabă în plus, faţă de cele nearticulate.
oa-meni; oa-me-nii
e-levi; e-le-vii
pomi; po-mii
3. Substantivele masculine care formează pluralul cu doi i, prin articulare îl dobândesc pe al treilea.
fii-fiii, copii-copiii, geamgii-geamgiii
Va trebui să mă gândesc cum îl voi învăţa ce este un substantiv articulat, şi care sunt genurile.
Toate cele trei reguli se aplică şi în cazul ADJECTIVELOR.
VERBUL
1. Verbele la infinitiv se scriu cu un singur i.
a fi, a şti, a primi, a citi
2. Verbul a şti se conjugă la persoana a -II-a singular, prezent tu ştii. La fel se întâmplă şi la conjunctiv să ştii
3. Conjunctivul lui a fi se scrie de asemenea cu doi i: să fii.
4. La gerunziu, atât a fi cât şi a şti, se scriu cu doi i: fiind, ştiind, scriind.
Cu siguranţă nu am cuprins toate situaţiile, dar măcar să i le pot fixa pe acestea, că fac alergie când le văd scrise greşit. Anul viitor încep să facă şi puţină gramatică şi poate i le voi explica mai uşor.
Oricum, doamna învăţătoare le-a introdus câteva noţiuni şi îmi place foarte mult că insistă pe scriere, ceea ce înseamnă că până la urmă se va lipi de ei. Poate veţi spune că este normal, dar eu am auzit de multe alte învăţătoare ce insistă mai mult pe matematică decât pe limba română. Şi mă gândeam că am avut noroc că am reuşit să ajungem la doamna, căci dacă înmulţirea o învaţă tot omul, scrierea corectă, mai puţin.
Mihaela Dămăceanu
Răspunde-i lui Petala Calatoare Anulează răspunsul