Nu prea v-am povestit ce şi cum am gestionat stresul, după câteva săptămâni bune de testat lista cu cele 25 de alimente antistres.
Dar întâi să vă spun de ce m-am hotărât să le caut. Niciodată nu am fost un exemplu la controlul emoţiilor, supărărilor şi stresului şi nici un model de răbdare sau calm.
Într-o dimineaţă, devreme-tare, mă sculasem cu ochii cârpiţi şi nu izbuteam sub nici o formă să îi deschid, să mă îndrept spre computer şi să încep să scriu. Că de aceea mă scol cu noaptea-n cap de obicei, adică de un an, de când am concluzionat indubitabil, că acesta ar fi singurul moment în care aş putea să scriu ceva pe blog. Şi dacă vreau blog, mă scol şi gata. Dar până atunci, greeeeu mă scula omul dimineaţa. Plus că, cel puţin o jumătate de oră, nu deschideam gura.
Mihai al meu este exact opusul: matinalul prin definiţie. Sare din pat uşor şi rapid şi, după ce a ieşit din baie, e gata pus pe glume şi cântece. Adică exact ce îmi trebuie mie când nu pot să deschid nici gura, nici ochii.
Şi uite aşa, într-o dimineaţă în care eu abia reuşeam să leg două idei să scriu pe blog, vine el ca o floare, cu glume şi cântecele pe care nu le gust la acea oră.
– Te rog frumos să mă laşi să scriu. Nu mai cântaaaa!
– Dragă nevastă, viaţa cu tine este foarte restrictivă. Omul nu are voie să cânte, nu are voie să glumească, nu are voie să vorbească, nu are voie să facă zgomote!
Zbang! Parcă am primit o lovitură în cap. Normal că nu este total adevărat şi nu este mereu aşa cum a spus. Dar gândindu-mă eu mai bine…dimineaţa scriu şi plec…seara, vin acasă şi repede-repede cu masa, cu verificatul temelor, cu lucratul cu Mihnea, etc. Trec aşa de repede cele 5 ore care ramân până la culcare, că nici atunci nu prea am timp şi chef de cântecele, glumiţe şi bocănelile nelipsite ale lui Mihnea.
Rămâne doar week-endul. Dar şi atunci sunt o mie de treburi de făcut.
Mă întrebam deci, câtă dreptate are Mihai în afirmaţia lui?
Probabil că are.
Mi-a venit ideea de a lua ceva măsuri, aşa că am început să mă documentez şi apoi să consum o parte din alimentele găsite. Am luat întâi drojdie de bere, vreo câteva săptămâni. Apoi am consumat zilnic şi câte o banană sau unul-două cubuleţe de ciocolată neagră. Toate acestea, pe lângă cerealele de dimineaţă, cu nuci sau migdale şi fructe uscate.
Vă întrebaţi dacă am avut vreun rezultat?
Ei bine, da!
Cam cu trei săptămâni în urmă, debordam. De veselie! Nu că nu mai eram obosită, dar cu siguranţă am fost mult mai veselă. Atât de veselă, că într-o seară în bucătărie, tot repede printre oale, constat că tot râdeam, cam fără rost, parcă.
– Măi tati, ţie nu îţi pare că râd ca proasta? Adică degeaba?
– Nu, deloc! Este mult mai bine aşa, decât să nu poată omul să spună vreun cuvinţel.
După care a venit week-endul şi eu eram la fel. Toată ziua rânjită. Mihnea se întreba ce-i cu mami, dar tare îi plăcea copilului. Tati era şi el vesel, ceea ce însă nu e vreo noutate în casă. Am ţinut-o tot în glume. Am făcut şi treburile, am ieşit şi pe la plimbare. La un moment dat am concluzionat că debordez de veselie. Tot aşa, fără rost. Mihnea răsfoia un album cu pictori ruşi, prilej pentru tati să ne înşire toate personalităţile din „mama Rusie” pe care le ştia el, iar eu cu râsul.
Dialogurile erau cam aşa:
Tati: „Deci: Puşkin, Şîşkin, Şolohov, Tolstoi, Dostoievski, Rahmaninov…”
Mami: ” Deci, debordez!”
Deci, aţi înţeles de ce spuneam că râdeam ca proştii. Pictorii ruşi i-am văzut în album şi tot acolo au rămas, că tot nu ştiu nici unul, cum nici tati nu ştia. Copilul a râs şi s-a amuzat iar eu am debordat toată ziua. Şi pe cuvânt că nu am luat niciun strop de băutură alcoolică.
Doar drojdie, banane şi ciocolată.
A urmat săptămâna mea cu plimbări prin Bucureşti şi după cum vă povesteam, înainte să înceapă m-am stresat foarte mult. A fost un alt sfârşit de săptămână, opus celui despre care vă povesteam mai sus. M-am descurcat bine, dar nu am mai avut timp şi grijă de drojdie. Şi oricum era momentul să fac o pauză. Care între timp s-a lungit la două săptămâni.
Ieri şi alaltăieri, am avut două zile dificile la serviciu şi m-am supărat destul de tare.
Nu am apucat să vă spun, că începuseră şi două colege să ia drojdie, dintre care una a continuat.
Aşadar, văzându-mă şi supărată, şi nervoasă, mă întreabă:
– Ai luat drojdia azi?
– Păi nu, că fac o pauză.
– Şi eu ar trebui să fac, că am deja o lună de când iau, dar tu trebuie să reîncepi.
Corect. Că aşa mă gândeam şi eu, că tare ne-a plăcut când debooooordaaam… de veselie.
Mihaela Dămăceanu
P.S. Am luat cam 1,5 kg în plus, în perioada de o lună de veselie, dar acum am scăpat de ele. Colega mea, o persoană care greu stă locului, de felul ei, nu s-a îngrăşat deloc. Am întrebat-o dacă a simţit efectul benefic al tuturor B-urilor din drojdie şi a spus fără reţinere, că da.
Răspunde-i lui Iuliana M. Anulează răspunsul