Blog de familie

Categorie: optimism

  • 5 idei de înveselit suflete

    Cred că ar fi cazul să mai aduc un pic de veselie pe blog şi în viaţa noastră, că a fost cam multă tristeţe pe-aici în ultima vreme. Sau m-am trezit eu azi, deja veselă? Ei, nu ştiu, dar nici nu contează.
    Cert este că astăzi vă dau şi vouă idei de înveselit oamenii, ziua, şi mai ales, propria persoană. Vă rog să citiţi cu mare atenţie cele ce urmează şi obligatoriu să reţineţi, că nu ştiţi când aveţi nevoie.
    Mi-am amintit aşadar, de o listă (că de trei zile am dat în damblaua lor) pe care am citit-o acum nişte ani, cu nici mai mult, nici mai puţin de 50 de modalităţi de a-ţi creşte buna dispoziţie.
    Am printat-o şi bine era dacă mai ştiam pe unde o găsesc, ca să vă ajut un pic mai mult. Din păcate, teancurile mele cu articole interesante, adunate în ani buni, s-au făcut atât de mari şi au umplut atâtea noptiere şi dulapioare…că nimeni nu ar mai fi în stare să gasească ceva prin ele. Iar eu cu atât mai puţin.
    De aceea apelez la fantastica mea memorie, că poate-oi fi în stare să-mi amintesc vreo trei-patru, măcar de sămânţă. Pentru restul apelez la voi).
    Aşadar:
    – zâmbiţi larg şi forţat în faţa oglinzii, chiar dacă nu aveţi niciun chef să o faceţi. Zâmbetul nu face casă bună cu supărarea. În plus, când vă veţi vedea simpatica mutrişoară haioşită de grimasa impusă, vă ia de-a binelea râsul adevărat. De-a lungul zilei, nu uitaţi să împărţiţi cu dărnicie zâmbete în stânga şi-n dreapta. În maşină, la serviciu, pietonilor, şi mai ales şoferilor obraznici, vă rog să le afişaţi un zâmbet laaarg. Continuaţi pe seară, acasă cu cei dragi;
    – cântaţi cu voce tare un mic cântecel ce vă place. Sau doar fredonaţi, ori chiar lălaiţi. Scotociţi-vă memoria (ca mine acum), după unul vesel, dacă se poate. În situaţia în care repertoriul vostru nu conţine aşa ceva, e bun orice. Ideea este să cântăm, căci alungă subit supărarea;
    –  treceţi în bucătărie şi căutaţi: nişte drojdie (că eu am reînceput şi uitaţi ce mi-a făcut), ceva nuci sau migdale, o banană, câteva cuburi de ciocolată neagră, somon dacă găsiţi, sau soia pentru ce gătiţi. Apoi amestecaţi, permutaţi şi serviţi în combinaţii de două luate câte trei, apoi ieşiţi din bucătărie victorioşi. Siiigur va veni veselia la voi;
    – citiţi ceva vesel. Un text, o glumă, un banc sau vizionaţi o comedie. Această ultimă variantă este mai grea, că eu nu mai găsesc comedii care să mă facă să râd de-adevăratelea sau nu mai ştiu pe unde să caut. Dacă nu găsiţi, încercaţi să vă amintiţi imaginea lui Mr. Bean având curcanul pe cap şi aţi rezolvat cu tristeţea;
    – buuuun… Am ajuns la a cincea, ceea ce îmi depăşeşte aşteptările referitoare la memoria mea, mai ales că doar una din cele de mai sus se găseşte pe lista amintită 🙂 De fapt nu mai ştiu sigur, dar şansele mai mari sunt să nu fie, că acestea sunt mai mult din alte surse adunate în creieraşul meu, sau(cu mare mândrie vă spun…inventate de mine). Trebuia să v-o spun pe a cincea, care, jur că era pe listă, că din cauza ei am reţinut articolul. Pe deasupra, la ei era prima. Nu am mai auzit niciodată aşa ceva, nu am experimentat-o, dar mi-a consumat neuronii valoroşi taaare(că sunt pe ducă) cu uimiri şi întrebări. Gata cu plictisitul, acum v-o spun: SCHIMBAŢI-VĂ ŞOSETELE. Nu zilnic, cum face tot omul, ci în aceeaşi zi. Da, nu faceţi ca mine şi uitaţi ca în zilele în care purtaţi şosete, să vă mai luaţi o pereche-două-trei în plus, şi când vă enervează şeful, daţi fuguţa la baie şi schimbaţi şosetuţele. Că trebuie neapărat să aflăm dacă această metodă funcţionează, că tare m-am mai întrebat. Adică, dacă funcţionează şi la femei, că eu mă gândeam că asta o fi pentru bărbaţi, dar ei nu au făcut această distincţie.
    Acum vă las, că mi-e frică să nu vă treacă toată buna-dispoziţie de atâta citit fluvii de veselie şi vă urez grimase, zâmbete, cântece şi lălăieli!
    Dar mai ales nu uitaţi şosetuţele!
    Mihaela Dămăceanu

  • Deci, debordam

    Nu prea v-am povestit ce şi cum am gestionat stresul, după câteva săptămâni bune de testat lista cu cele 25 de alimente antistres.

    Dar întâi să vă spun de ce m-am hotărât să le caut. Niciodată nu am fost un exemplu la controlul emoţiilor, supărărilor şi stresului şi nici un model de răbdare sau calm.
    Într-o dimineaţă, devreme-tare, mă sculasem cu ochii cârpiţi şi nu izbuteam sub nici o formă să îi deschid, să mă îndrept spre computer şi să încep să scriu. Că de aceea mă scol cu noaptea-n cap de obicei, adică de un an, de când am concluzionat indubitabil, că acesta ar fi singurul moment în care aş putea să scriu ceva pe blog. Şi dacă vreau blog, mă scol şi gata. Dar până atunci, greeeeu mă scula omul dimineaţa. Plus că, cel puţin o jumătate de oră, nu deschideam gura.
    Mihai al meu este exact opusul: matinalul prin definiţie. Sare din pat uşor şi rapid şi, după ce a ieşit din baie, e gata pus pe glume şi cântece. Adică exact ce îmi trebuie mie când nu pot să deschid nici gura, nici ochii.
    Şi uite aşa, într-o dimineaţă în care eu abia reuşeam să leg două idei să scriu pe blog, vine el ca o floare, cu glume şi cântecele pe care nu le gust la acea oră.
    – Te rog frumos să mă laşi să scriu. Nu mai cântaaaa!
    – Dragă nevastă, viaţa cu tine este foarte restrictivă. Omul nu are voie să cânte, nu are voie să glumească, nu are voie să vorbească, nu are voie să facă zgomote!
    Zbang! Parcă am primit o lovitură în cap. Normal că nu este total adevărat şi nu este mereu aşa cum a spus. Dar gândindu-mă eu mai bine…dimineaţa scriu şi plec…seara, vin acasă şi repede-repede cu masa, cu verificatul temelor, cu lucratul cu Mihnea, etc. Trec aşa de repede cele 5 ore care ramân până la culcare, că nici atunci nu prea am timp şi chef de cântecele, glumiţe şi bocănelile nelipsite ale lui Mihnea.
    Rămâne doar week-endul. Dar şi atunci sunt o mie de treburi de făcut.
    Mă întrebam deci, câtă dreptate are Mihai în afirmaţia lui?
    Probabil că are.
    Mi-a venit ideea de a lua ceva măsuri, aşa că am început să mă documentez şi apoi să consum o parte din alimentele găsite. Am luat întâi drojdie de bere, vreo câteva săptămâni. Apoi am consumat zilnic şi câte o banană sau unul-două cubuleţe de ciocolată neagră. Toate acestea, pe lângă cerealele de dimineaţă, cu nuci sau migdale şi fructe uscate.
    Vă întrebaţi dacă am avut vreun rezultat?
    Ei bine, da!
    Cam cu trei săptămâni în urmă, debordam. De veselie! Nu că nu mai eram obosită, dar cu siguranţă am fost mult mai veselă. Atât de veselă, că într-o seară în bucătărie, tot repede printre oale, constat că tot râdeam, cam fără rost, parcă.
    – Măi tati, ţie nu îţi pare că râd ca proasta? Adică degeaba?
    – Nu, deloc! Este mult mai bine aşa, decât să nu poată omul să spună vreun cuvinţel.
    După care a venit week-endul şi eu eram la fel. Toată ziua rânjită. Mihnea se întreba ce-i cu mami, dar tare îi plăcea copilului. Tati era şi el vesel, ceea ce însă nu e vreo noutate în casă. Am ţinut-o tot în glume. Am făcut şi treburile, am ieşit şi pe la plimbare. La un moment dat am concluzionat că debordez de veselie. Tot aşa, fără rost. Mihnea răsfoia un album cu pictori ruşi, prilej pentru tati să ne înşire toate personalităţile din „mama Rusie” pe care le ştia el, iar eu cu râsul.
    Dialogurile erau cam aşa:
    Tati: „Deci: Puşkin, Şîşkin, Şolohov, Tolstoi, Dostoievski, Rahmaninov…”
    Mami: ” Deci, debordez!”
    Deci, aţi înţeles de ce spuneam că râdeam ca proştii. Pictorii ruşi i-am văzut în album şi tot acolo au rămas, că tot nu ştiu nici unul, cum nici tati nu ştia. Copilul a râs şi s-a amuzat iar eu am debordat toată ziua. Şi pe cuvânt că nu am luat niciun strop de băutură alcoolică.
    Doar drojdie, banane şi ciocolată.
    A urmat săptămâna mea cu plimbări prin Bucureşti şi după cum vă povesteam, înainte să înceapă m-am stresat foarte mult. A fost un alt sfârşit de săptămână, opus celui despre care vă povesteam mai sus. M-am descurcat bine, dar nu am mai avut timp şi grijă de drojdie. Şi oricum era momentul să fac o pauză. Care între timp s-a lungit la două săptămâni.
    Ieri şi alaltăieri, am avut două zile dificile la serviciu şi m-am supărat destul de tare.
    Nu am apucat să vă spun, că începuseră şi două colege să ia drojdie, dintre care una a continuat.
    Aşadar, văzându-mă şi supărată, şi nervoasă, mă întreabă:
    – Ai luat drojdia azi?
    – Păi nu, că fac o pauză.
    – Şi eu ar trebui să fac, că am deja o lună de când iau, dar tu trebuie să reîncepi.
    Corect. Că aşa mă gândeam şi eu, că tare ne-a plăcut când debooooordaaam… de veselie.
    Mihaela Dămăceanu
    P.S. Am luat cam 1,5 kg în plus, în perioada de o lună de veselie, dar acum am scăpat de ele. Colega mea, o persoană care greu stă locului, de felul ei, nu s-a îngrăşat deloc. Am întrebat-o dacă a simţit efectul benefic al tuturor B-urilor din drojdie şi a spus fără reţinere, că da.

  • 11 lecţii de la copiii noştri


    Prima dată când am citit ceva de genul acesta, când am văzut titlul am fost, probabil ca şi voi acum, surprinsă. Adică cum să primim lecţii de la copii? Că doar, pe copii, noi suntem cei care îi învăţăm. Nu ne învaţă ei pe noi, ci noi pe ei. Şi totuşi, am trecut peste prima mirare şi am citit. Era acum vreo patru ani, pe cel care rămâne cel mai bun site de dezvoltare personală pe care îl ştiu, de când tot răsfoiesc eu, cu mare pasiune şi îndârjire, Internetul. Adică de vreo cinci ani. Este vorba de www.zenhabits.net.
    Am încercat să îl caut şi să îl recitesc, dar nu l-am găsit. Şi ca să nu pierd timpul, că acum trebuie să scriu, nu să citesc, vă ofer varianta mea, din ce mi-a rămas de la el, ce am mai citit de-a lungul timpului şi ce am mai gândit şi observat şi eu. Că mi se mai întâmplă şi mie…
    Deci, începem cu cea mai importantă:
    1. Copiii trăiesc în prezent. Nu regretă nimic din trecut şi nu îşi fac griji pentru viitor.
                PUNCT. Ei doar se bucură de fiecare clipă. Fără griji!
    2. Copiii sunt fericiţi. Structural sunt fericiţi. Nu cred că nu aţi observat acest lucru. Dacă prin absurd nu aţi observat, studiaţi grupurile de copii din autobuze. Cu toate că pe noi, de multe ori ne obosesc, ei debordează de energie, de veselie, de fericire şi bineînţeles…de gălăgie.
    3. Copiii acţionează. Nu gândesc prea mult, nu analizează şi nu se întreabă care sunt consecinţele faptelor lor. Copilul este mereu ocupat să facă ceva. De când este bebeluş, când se joacă cu mânuţele sau picioruşele, până când creşte, el tot vrea să facă mereu ceva. Şi face. Că mai şi strică şi mai şi murdăreşte, este altă problemă. Important este că atunci când are o idee(şi tot are, multe idei) vrea imediat să o pună în practică. Atunci când vede ce cineva face ceva, vrea imediat să facă şi el. Noi suntem cei care vrem să îi oprim, de multe ori. Dar ei vor să facă. Doresc acest lucru instinctiv. Şi ca să leg acest lucru şi de ceea ce am scris în 10 modalităţi de a le dezvolta copiilor încrederea de sine nu ar trebui să îi oprim şi nici să îi certăm. Fac foarte bine că acţionează. Educaţia noastră este cea care diluează dorinţa de acţiune a copilului. Şi aceasta nu îi ajută în viaţă, ci dimpotrivă.
    4. Copiii învaţă. De când deschid ochii şi până devin adulţi. Firesc că şi după aceea mai învaţă, aşa cum şi noi facem toată viaţa. Dar intensitatea şi capacitatea de învăţare, respectiv volumul de informaţii noi, scade cu vârsta. Este drept, că noi învăţăm mai puţin ca ei, pentru că trebuie să le asigurăm lor existenţa, printre altele, dar nici nu ne mai place la fel de mult, ca în copilărie. Începând de la mers şi vorbit, până la tot ce acumulează în şcoală şi în activităţile extraşcolare care îi plac, învăţarea este constanta acestei perioade. Nu toţi o fac cu aceeaşi plăcere, dacă ne gândim strict la şcoală, dar tot învaţă mai mult decât noi. În limita responsabilităţilor pe care viaţa de adult le implică, este bine să le urmăm exemplul de a învăţa. Noi tot le spunem să facă aceasta, dar de fapt, ei sunt exemplul aici.
    5.  Copiii perseverează. Toată lumea a observat îndărătnicia unui copil, atunci când vrea să facă ceva sau să obţină ceva. În special, când vrea EL să facă, dar nu numai. Dacă ne gândim bine, cea mai mare parte a cunoştinţelor, deprinderilor şi obiceiurilor vieţii, vine din perioada copilăriei. Chiar dacă nouă ne pare de multe ori, că ei abandonează uşor unele activităţi mai puţin plăcute, pe termen mai lung, observăm că până la urmă le fac. Şi deprind ceea ce trebuie să fie deprins.
    6.  Copiii sunt optimişti. Ei cred că totul este posibil şi că pot face tot ce doresc. Nu ştiu foarte bine cum este lumea, dar când ceva le pare nedrept, ei sunt convinşi că pot  schimba lumea. Sunt plini de intenţii nobile şi eroice, iar noi avem grijă să le spunem că lumea nu este chiar aşa cum cred ei, acum. Şi de aici, începe condamnarea la mediocritate. De ce să nu împrumutăm noi optimismul lor, prin a crede că, măcar ei, au posibilitatea de a schimba ceva şi de a face ceva mai bun decât am reuşit noi. În general, copiii îşi depăşesc părinţii şi ar fi mai bine pentru ei, dacă am fi şi noi mai optimişti.
    7.  Copiii sunt sinceri. Spun ce gândesc, atunci când au o părere. Chiar dacă, uneori fac şi gafe, chiar dacă, uneori nu ne convine ceea ce spun şi chiar dacă, uneori ne pun în situaţii jenante.
    8.  Copiii  gândesc corect. Nu au încă, noţiunile de gri. Influenţaţi de poveşti şi de structura lor, văd lucrurile în bine şi rău sau în alb şi negru.
    9.  Copiii se joacă.Aici nu este cazul să detaliez nimic, pentru că este absolut evident. De aici le vine şi bucuria, dar şi cunoaşterea. Şi mi–am amintit poezia Trei feţe a lui Lucian Blaga.
    Copilul râde:
    „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
    Tânărul cântă:
    „Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
    Bătrânul tace:
    „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”
    10. Copiii îşi cer drepturile. Vehement şi cu patimă. Şi de mult mai multe ori decât noi adulţii, obţin ceea ce doresc. Ceea ce ei cred, cu tărie, că este dreptul lor.
    11. Copiii explorează, cercetează şi visează. De aceea, viaţa este mult mai fascinantă pentru ei. Totul este o descoperire, şi de multe ori, o încântare.  Visează la un viitor frumos, visează că pot face multe în viaţă, visează că pot schimba multe în lume. Conducându-i de mânuţă, apoi din spate şi mai târziu  din umbră, ceva din bucuria lor de a descoperi lucrurile simple se transferă şi la noi. Pe lângă capacitatea de a iubi necondiţionat, cei care au copii, reînvaţă puţin să se bucure. Alături de copii, părinţii reînvaţă să privească lucrurile simple ale vieţii, cu alţi ochi. Cu ochii plini de bucurie şi încredere, ai copiilor lor.  
    Şi uite cum, aceste creaturi minunate cărora noi le-am dat viaţă, sunt mult mai aproape de un om mai bun, decât noi. Constatăm cu durere că viaţa şi educaţia îşi pun amprenta în mod negativ, asupra omului. Şi dacă asupra vieţii nu prea putem interveni, putem însă, interveni în educaţie. Şi dacă educaţia noastră, nu acţionează în sensul anulării totale a acestor trăsături pe care ei, de fapt, le au nativ, atunci intervenim în modul cel mai bun asupra vieţii lor. Pentru că din dorinţa de a–i ajuta să nu sufere în viaţă, le tot tăiem elanurile şi visurile. Şi le tăiem prea de tot. Şi exact aşa, le facem un mare deserviciu. Pentru că aceste calităţi sunt cele care îi ajută în viaţă. Şi având grijă ca aceste calităţi să nu se piardă, este de fapt cea mai bună modalitate de a-i pregăti pentru viaţă. Adică, posibilitatea noastră de a influenţa în bine viaţa lor. Le dorim tot binele din lume şi îi învăţăm cât putem, dar nu conştientizăm prea mult, că îi şi rigidizăm. Şi că noi ştergem ceva din calităţile pe care le au. Fără să vrem!
    Da, viaţa are şi mult cenuşiu. Dar să avem grija, ca învăţându-i griurile, să nu ştergem tot albul din ei!
    Şi să conştientizăm că ei sunt pe lume, şi ca să ne mai înveţe pe noi.

    Şi nu pot să închei, fără a vă mai exemplifica, o frumoasă, poetică şi înţeleaptă părere despre lecţiile pe care ni le oferă copiii, scrisă de draga mea Ramona. Este şi o sinteză dar şi o completare, a ceea ce am scris mai sus:
    ” Este bine să luptăm să ne păstrăm doza de puritate şi copilărie cât mai mult posibil, chiar dacă trecem prin stagiile vieţii şi devenim adulţi, părinţi cu griji şi probleme. Eu cred că tocmai acea doza de puritate este cea care ne ajuta cel mai mult in viaţa să trecem peste anumite „greutăţi” şi de ce nu, să vedem viaţa cu alţi ochi. Cu ochi puri, de copil. Am realizat că avem atât de multe de învăţat de la copii, noi ca adulţi…Este incredibil câtă putere de regenerare are un copil şi cât de mult se concentrează pe pozitiv în stagiile incipiente ale copilăriei. Cât de repede uită o supărare, ce uimitor de uşor este pentru un copil cu febră mare să se joace şi să râdă, cât de uşor le este să găsească bucurii mari in lucruri mici…”
    Mihaela Dămăceanu