Blog de familie

Categorie: de-ale mele

  • Apa de gura a la Mihnea

    apa de gura
    sursa

    Marti am uitat sa imi iau drojdia pe la ora trei dupa-amiaza, asa cum obisnuiesc, si m-am vitaminizat cu ea pe la ora cinci. Ajung acasa fresh si nu am teme de verificat – Mihnea are atelier de sase ore martea si nici mancare de facut – gatisem de mama focului duminica.

    Calc ceva si apoi imi iau o revista de citit, ca rar prind asa timp in cursul saptamanii. Relaxata pe canapeaua din living, gasesc in Click pentru femei „alimente care aduc fericirea”. Cum sa nu citesti asa ceva? Ba mai mult, citesc cu voce tare, si pentru domnul meu ce se dadea pe Facebook. Domnisorul lasa si el telefonul si asculta. Urmeaza un tir de intrebari: ” Ce este ala triptofan?” „Dar ce este serotonina?” Ce este si ce este….

    Ma gandesc la chimia mea, ii explic cat mai usor ce sunt acestea si trec mai departe sa citesc despre struguri, ca vad acolo ceva cu acnee si ma gandesc sa le aplic la Mihnea.

    – Avem struguri?
    – Nu avem.

    Urmeaza un alt articol interesant despre retete de apa de gura din ingrediente naturale, la care Mihnea zice:
    – Ti-aduci aminte ca in Stefan cel Mare, sotia Comisului Manole folosea cuisoare ca sa nu ii miroasa gura?
    – Nu, ca eu nu am vazut filmul acesta de o suta de ori.

    Si continui sa citesc toate retetele, cu mult interes.

    Apoi Mihai se retrage si Mihnea dispare si el, in timp ce eu ma omoram sa citesc cu voce tare despre Martin Luther si Papa Ioan Paul al II-lea. Fsss, fsss, fsss, se aude din bucatarie. Citesc in continuare despre cei doi lideri. Si iar aud fasait. Ce o face copilul acesta, ca doar nu citesc degeaba cu voce tare aici. „Mihnea, ce faci?” „Bine.” Ma enerveaza rau raspunsul acesta. Cand intrebi copilul ce face, in urma unui zgomot neidentificat, te astepti sa iti raspunda chiar ce face, nu ca se simte bine. Continui sa citesc, crezand ca isi pune cereale din punga. Dar zgomotul nu se opreste, cat sa tot foiasca punga cu cereale? Ma ridic si merg sa vad ce tot fosneste. Cred ca v-ati dat seama, deja. Avea in jurul lu, toate pungutele de condimente si mirodenii existente in casa. Sunt in pungute de hartie, de aceea fosneau. Intr-o cana, deja storsese suc de portocale. Cand am ajuns eu, razuia coaja altei portocale.

    – Ce faci, copile?

    – Apa de gura.

    – Pai…mie imi trebuiau cuisoarele. Si nu ai auzit ca iti trebuie alcool? Ce ai mai pus acolo?

    Si imi insira condimentele: cuisoare, scortisoara, cardamom. Ce sa fac, merg in camara si aduc putina tuica, ca alcool etilic nu aveam in casa. Pun amestecul intr-o sticluta si il las in camara la macerat. Mie imi trebuiau cuisoarele la altceva. Nu cred ca va iesi ceva, sucul de portocale nu rezista mult timp. Daca nu punea suc, poate s-ar fi putut pastra. Mi-a consumat toate cuisoarele.

    O saptamana frumoasa, dragele mele!

    Mihaela Damaceanu

  • Amestecate. De toamna

    Astazi sunt de-a-ndoaselea. Se vede si din cuvantul acesta, de a carui existenta uitasem…Dar credeti-ma ca nu am unul mai bun, sa pot ilustra starea de suflet. Starea din suflet.
    de toamna 1

    De pe la pranz incoace, ma tot sucesc. Fac treaba, cica. Dar nu mi-a iesit nicio treaba, cu exceptia unei ciorbe radautene. In rest, pe unde am fost, m-am tot impiedicat. De o ora zic sa trec la somn, ca imi revin sigur, dar nu ma lasa starea. Nu fug cuvintele din cap si trebuie sa le dau drumul. Scriu aceste randuri luni seara, sigur voi fi mai bine maine, cand le veti citi voi, dar eu tot scriu…

    Nu-mi place toamna, nu-mi place ca a trecut vara – asa cumplit de calduroasa cum a fost ea -, nu-mi place ca a plecat Anca, nu-mi place ca maine reincep serviciul si mai ales nu-mi place ca voi vedea un birou gol in fata mea- Catalina a  plecat de la noi…

    Nu-mi place deloc, mai precis imi vine a plange cand ma gandesc la parintii mei. Am plecat de acasa, trista cum nu am plecat niciodata. Imbatranesc asa de brusc si de puternic, se simt coplesiti de ani si boli si chiar daca nu spun niciodata, sunt sigura ca se simt singuri. Foarte singuri si nu stiu ce pot face.

    Si imi vine sa nu ma mai opresc din vaiet si din plans.

    De dimineata am fost la deschiderea anului scolar. Emotii, de mai bine nu mai scriu si despre ele. Am venit dezamagita. De parca asta imi mai trebuia. Sper ca la capitolul carte si  capacitatea de a transmite dragostea pentru arta plastica, lucrurile sa stea mult mai bine decat la organizarea inceperii unui an scolar. Pentru ei un an ca toti anii, pentru noi un an foarte important! SPER!!!
    de toamna 2

    Sunt nascuta toamna, ar trebui sa iubesc anotimpul acesta cu pleiada lui de culori si daruri. Cu aroma lui amaruie de crizanteme, cu un cer uneori mai frumos ca vara, cu frunze rosii-aramii, plutitoare, cu dovlecii ce plesnesc de culoare. Ar trebui, zic…

    Si cand colo…doar stropi de nostalgie si tristete vad in fata ochilor.

    Am scris, da. Randuri pentru mine, randuri triste de toamna. Promit ca maine voi vedea mai bine, voi deschide ochii mai mari si voi multumi pentru cele bune pe care le primesc in fiecare zi. Sunt o Balanta si am experienta pendularii.

    Nu-s randuri pe care ar trebui sa le scriu la revenirea pe blog, sunt randuri pentru mine, sunt doar ganduri de eliberare. Sunt asa cum este uneori dispozitia omului.

    Va multumesc ca le-ati citit si va multumesc pentru toate randurile pe care le cititi aici. Si va multumesc pentru toate comentariile, pentru toate incurajarile si pentru minunatele ganduri pe care mi le-ati scris la ultima postare, la care, din pacate, nu am putut raspunde azi. Ca va ziceam ca m-am impiedicat in toate. Sorry! 

    Va urez sa nu aveti asemenea stari de toamna si doresc tuturor copilasilor un an frumos si bun!

    Mihaela Damaceanu

  • Timpul de gatit

    Am fost putin plecata si astazi plec din nou, asa se explica ca am lipsit si voi mai lipsi un pic…

    struguri
    sursa

     

     

     

     

     

     

    Dar va spuneam in ce ma enerveaza la retetele din reviste, ca am o continuare amuzanta la acea postare si pentru ca am scris-o, zic sa intrerup pauza dintre postari. Tot in postarea respectiva, va informam ca am reusit sa termin o ciorba mare intr-o ora. Pasul doi a fost sa fac doua feluri deodata, caci pe mine, de obicei, ma apuca gatitul mai multor feluri de mancare, cand ma pornesc.

    Si la mai multe feluri, nu stiu daca mai imi iese timpul din reviste.

    Ceea ce veti citi mai jos, daca aveti rabdare, este un amuzament din categoria rasu-plansu. Pentru informatii serioase si utile despre cum puteti petrece mai putin timp in bucatarie, cititi ce a scris Adelina.

    Asadar, trec la revista Libertatea pentru femei, care obisnuieste sa defalce timpul necesar in timp de preparare si de fierbere/coacere si aleg o reteta cu timp de preparare 15 minute si una cu 10 minute.

    Tiiii, ce tare as fi, daca in 25 de minute as avea gata un fel doi plus o prajitura.

    Dar sa nu va asteptati la cine stie ce, prajitura in 10 minute, trebuie sa fie ceva simplu, nu?

    Fixez cronometrul si…PORNESC CU MARE ELAN!

    Vine Mihai! ” Ce faci, mami?” „Gatesc cu cronometrul, te rog nu mai vorbi cu mine, pierd timp! Ramane interzis in mijlocul drumului, se uita la mine luuuung si murmura ceva ce n-am avut timp a intelege.

    „Te rog, lasa-ma, am treaba si nu pot vorbi”. Se da inapoi amuzat, in timp ce inteleg un „Dooooamne, ai luat-o razna, femeie” Razna-nerazna, imi vad de treaba mea, cronometrul MERGE.

    Mai citesc reteta din loc in loc, mai pun la socoteala si timpul de adunare a ingredientelor si cel de montare a mixerului si moscaiala mea si e clar ca voi depasi timpul. Cu motoras la picioare, maini si creier, cuget ca situatia este amuzanta, dar interesanta. Ar trebui sa scriu pe blog despre tarasenia aceasta, ma sageata o idee, in timp ce paletele mixerului se invart la turatie maxima. Pai, da, dar postare fara poze? Ceea ce inseamna ca ar trebui sa fac si poze, dar cine mai are timp in 10 minute de prajitureala sa faca si poze?

    Si da, am uitat sa va scriu ca timpul deja expirase, alarma telefonului suna, dar nu il inchideam, ci dadeam amanare, ca sa nu cumva sa slabesc ritmul, din considerente de lipsa de stres.

    Finally, prajitura este in cuptor. Urmeaza coacere, timp de 25 de minute.

    Timpul final, o sa intrebati? 20 de minute, deci dublul celui din revista.

    Trag concluzia ca daca eliminam cele cateva minute ale recitirii retetei, ale adunarii la un loc a ingredientelor si instalarii mixerului, m-as fi apropiat.

    Merg pe balcon la o tigara, ca vorba aceea, ma stresasem destul. Vine repede si sotul meu, caci am uitat sa va spun ca aveam o tinuta foarte adecvata gatirii pe timp de vara: pantaloni scurti si un maiou lipit pe corp cu decolteu in V. „Daca nu te imbraci si maine la fel, eu plec de acasa” zice razand. Acuma imi pica mie fisa ce tot cauta a se invarti prin bucataria mea, in timpul foarte pretios al Prepararii. Zambesc si tac.

    Fir-ar ea de tigara, am treaba iar, ca urmeaza a doua reteta. Timp de pregatire 15 minute, fierbere 60. Cica! Asa zice revista. Fixasem cronometrul pentru cele 25 cat se cocea prajitura, am uitat sa va spun.

    Merg la frigider si cu toate ca avusesem grija sa cumpar tot ce trebuia, baietii avusesera grija sa consume din ele. Rapid pun mana pe telefon, il sun pe Mihnea, care era jos la joaca si il rog sa mearga de urgenta la Mega sa cumpere ce lipsea. Pentru urgentare, ii spun ca voi cobori cu liftul la parter sa iau eu produsele, ca ma misc mai repede. Cand ma suna sa spuna ca va ajunge in doua minute la lift, dau fuga spre usa. Imi trece prin minte ca tinuta mea nu se potriveste deloc iesirii in afara casei. Dar zic ca nu s-o nimeri sa ma intalnesc cu cineva, taman acu’ cand cronometrul meu contorizeaza secunde. Si ies. Ca o floare de primavara! La usa liftului, adica exact in fata usii mele, era vecinul din fata. Daca tot am deschis usa, omul a apucat sa ma vada,  asa ca era total aiurea sa-i inchid usa in nas. Fie ce-o fi, trebuie sa cobor, poate s-o abtine sa creada ca am innebunit.

    Jos in fata liftului, ma astepta Mihnea. Dar nu era singur, ce credeti? Era cu o doamna pe care nu o mai vazusem. Mi-am zis ca un musafir din bloc nu s-o gandi ce cauta femeia aceasta asa de imbracata asa de sexy, sa se plimbe cu liftul. Vine surpriza din gura lui Mihnea, cum ca a rupt strugurii. Ce struguri, nu pricep nimic, eu ii dadusem legume de cumparat. Este drept ca lui i-au placut mereu strugurii, dupa cum se vede din pictura postata la inceput si din fotografia de mai jos, dar nu vedeam legatura.

    struguri 1

    Ma lamureste doamna, spunandu-mi ca Mihnea si altii, au rupt strugurii din vita de vie pe care o pusese in fata blocului si pe care o ingrijise cu efort, pana acum. Ma ia groaza, socul, nervii. Ma calmez, vorbesc frumos, il iau pe Mihnea in casa, drept pedeapsa. Incepe sa tacane ceva. A, da, era cronometrul. Telefonul bazaia de zor, trebuia sa scot prajitura din cuptor. Ce prajitura, ce sa mai fac acuma, trebuia sa o impac pe doamna si sa tot cer scuze. Uf, copii, prajituri, timp, termene, cearta pentru baiat, scuze si explicatii pentru doamna… Si vecini! Tot urcau vecini! Atatea priviri nedumerite, nu am mai avut parte de mult sa primesc. Zau asa, ce mi-a trebuit, am gasit!

    Intr-un tarziu, linistesc situatia doamnei si urc spre cuptorul aragazului, cu mari pareri de rau despre strugurii si munca femeii. Urc cu Mihnea pedepsitul, dar cand sa inchidem usa, mai apar doi vecini, grabindu-se sa prinda liftul. Ma gandesc ca domnului nu i-o fi displacut peisajul, dar doamnaaaa? Ce o fi zis, doamna?

    In casa mirosea a ars. Cum s-ar fi putut altfel? Din fericire, se arsese foarte putin, nu m-a deranjat aspectul.

    Ma suparasem pe baiat, nu prea mai imi ardea de cronometre si retete, dar perseverez, caci asa imi trece mai usor supararea. Nu am ratat ocazia unei alte morale, in timp ce mainile si picioarele isi reluasera ritmul similar mixerului folosit inainte. Tocam la ceapa si ii povesteam sotului meu minunea ce o facuse baiatul, care-si mai primeste inca o doza de vorbe, explicatii si morala.

    Fac si reteta a doua, depasind doar cu vreo 10 minute timpul de preparare. Deci, am avansat, si daca mai tin cont si de circumstante, stau chiar bine.

    Prajitura se racise, sotul meu a spus ca este buna, dar nu este nevoie sa mai fac. Lui Mihnea si mie ne-a placut. Concluzia este ca o mai fac, am nevoie si de poze ca sa o pun pe blog, ca rar ati mai citit despre o prajitura cu asa poveste atasata.

    Felul al doilea, o mancare bulgareasca, a fost superbuna. Cerinte de repetare unanime in familie.

    Timp total? Habar nu am, ca nu mai pot de atata gatit, cronometrat, struguri, tinute de vara si acuma SCRIS.

    Nu mai spun de spalatul vaselor si alti timpi necontorizati.

    Mihaela Damaceanu

  • Ce ma enerveaza la retetele din reviste

    Ca o cititoare impatimita de reviste cu retete culinare-ce am devenit de ceva vreme incoace, ar fi cazul sa nu ma deranjeze nimic. Hmmm…
    Si totusi ma deranjeaza ceva, dar ca sa fiu corecta, problema nu este la ei, ci la mine. Stiam eu asta de mai demult, dar de cand tot rasfoiesc cu nesat atatea  Practic in bucatarie, Carticica Practica si nu numai,

     

    am accentuat constientizarea problemei. In afara de retetele propriu zise, de fotografiile pe care le studiez cu mult interes, ca orice gospodina ce imi doresc sa devin, ma uit cu interes la timpul de preparare. Ma mai uit si la calorii, si desigur la preturi, acolo unde sunt (Practic in bucatarie).

    Dintre toate astea, problema mea cea mai mare se afla la timpul necesar pregatirii preparatelor. Io chiar nu stiu si chiar de multe ori ma minunez cum de fac oamenii acestia retetele in asa de putin timp. Daca veti studia problema, veti vedea ca exista si timp de preparare de 10 sau 15 minute. Multe sunt de o ora sau de 40-45 minute, dar am vazut si de 10. Este drept ca acolo unde se scrie 10 minute, este defalcat timpul, in pregatire si fierbere/coacere. Dar tot ma mir si minunez. Eu nu am invatat pana acum sa gatesc in 10 minute, altceva in afara omletei.

    De unde trag concluzia ca ma moscai tare mult. Sau ei sunt supervitezomani.

    Asa ca,  intr-o zi m-am apucat de testat. Si am inlaturat toate micile mele obisnuinte de intarzieri: am fumat inainte si am inchis computerul. Un oloi mare de ciorba de vacuta a fost gata intr-o ora. Adica, de cand am deschis frigiderul pentru a scoate cele necesare si pana am inchis flacara aragazului.

    Pai, da…Cam acesta era timpul trecut in reviste la ciorbe si inca era vorba de 4-6 portii, nu de vreo 8-10 cate fac eu.

    Concluzia?

    Fara pauze, fara tigari si computer, SE POATE.

    Asa am priceput cum reuseste doamna redactor probator de la Burda, sa faca 8 feluri de mancare intr-o zi, ca asa am aflat dintr-un interviu. Si am cazut pe spate de admiratie.

    Asta inseamna, ca daca mi-a iesit timpul la o reteta, ar trebui sa trec la urmatorul nivel si sa incerc sa fac mai multe, fara pauza intre ele. Chiar am de gand sa incerc!

    Un sfarsit de saptamana placut-in bucatarie, la gatit sau pregatit provizii de toamna, ori in alta parte, la plimbari sub raze calde de soare, spre exemplu!

    Mihaela Damaceanu

  • Rasfat si intalniri

    rasfat 1
    De obicei cand lipsesc de pe blog, o fac din lipsa de timp generata de treburi sau de oboseala. De data aceasta, lipsa mea a fost generata de…rasfat. Va spuneam eu cu cateva zile in urma ca asteptam doua fete dragi mie. Au sosit si de atata bucurie si rasfat nici nu mi-a mai stat mintea la blogul meu.

    Asadar, de cand nu v-am mai vazut, am avut parte de doua intalniri speciale. Miercuri seara m-am intalnit cu Carmen.

    Dupa aproape doi ani de prietenie pe blog, s-a intamplat ca ea sa ajunga in concediu in tara si mai ales s-a intamplat sa ne cunoastem si in realitate.

    Daca aveti vreun dubiu ca in online s-ar putea ca lucrurile sa fie altfel decat in realitate, vin cu confirmarea ca nu este asa. Oamenii pe care ii citesti zilnic, oamenii care iti plac si iti sunt dragi in cuvinte scrise, sunt la fel si in realitate. La fel de deschisi, de senini, de calzi, de comunicativi. Cel putin la mine asa s-a intamplat, in cateva minute am avut senzatia ca ne cunosteam de mult timp, ceea ce era adevarat. La fel cum am empatizat in scris, tot asa a fost si la intalnirea adevarata. Am gasit in carne si oase acelasi om care imi este atat de drag pe blog!

    Un singur regret am si acela este ca nu am putut petrece mai mult timp impreuna. Ne-am intalnit scurt-prea scurt, in frumoasa curte a Palatului Cantacuzino, inainte de un concert organizat ca omagiu adus lui Enescu, la care Carmen a dorit sa participe. A fost o intalnirea prea scurta, cum am mai spus, dar foarte placuta si intensa. Am plecat de acolo cu bucuria ca am cunoscut-o si cu dorinta de a ne reintalni si a petrece  mai mult timp impreuna.

    Draga mea, iti multumesc pentru clipele acordate si imi rezerv de pe acuma, macar o zi petrecuta impreuna, la urmatoarea ta vizita in Bucuresti. Te rog, deci, sa treci in agenda viitorului concediu, o zi pentru noi 🙂 Iar pentru ce a mai ramas din actualul concediu, iti doresc sa fie in continuare plin de bucurie, de relaxare, de odihna, de locuri frumoase si de oameni asemenea!

    Ieri m-am gandit la tine si am fotografiat special niste micuti trandafiri delicati!

    rasfat 2

     

    A doua intalnire cu rasfat a fost cu Anca. Despre Anca nu v-am scris direct niciodata, dar daca tot am inceput a scrie despre oamenii pe care ii iubesc in viata reala, nu pot sa nu va povestesc si de Anca. Este sora sotului meu, este o doamna foarte eleganta, este consilierul meu sef in materie de rafinament si bun gust, este foarte speciala, dar nu i-am cerut acordul de a scrie, asa ca nu va mai povestesc si altele, desi as avea pagini intregi de umplut despre omul frumos care este. Mai presus de orice, asta pot sa va spun, este matusica draga a lui Mihnea. Il iubeste extraordinar de mult si rasfatul de care beneficiaza printisorul din partea matusii este greu de descris si de imaginat. Dar nici noi, parintii, nu suntem scutiti de rasfat. Rasfat cu litera mare, caci relaxarea, buna dispozitie, caldura si muntii de cadouri care invadeaza casa noastra atunci cand Anca se intoarce acasa, sunt din alta viata, din alt film! Unul foarte frumos, uneori stanjenitor de frumos! Un film al carui regizor nu poate fi decat Anca, cu talentul ei inegalabil, de a crea pentru vacanta o stare de frumos si de bine.
    Sa nu ma intelegeti gresit, nimeni nu traieste continuu in filme, viata are pentru toti incercarile ei.
    Ce vreau sa spun astazi, este ca motivul pentru care zilele trecute nici nu m-am gandit la blog, a fost ca am avut parte de o minivacanta in care m-am simtit ca intr-un frumos film.
    Si desigur ca vreau sa transmit toate multumirile, iubitei si atat de specialei noastre Anca!

    rasfat 3

    Si ca sa nu credeti cumva, ca ati venit pe la noi doar ca sa cititi despre intalnirile noastre, mai postez cateva poze dintr-o saptamana memorabila. Relaxarea a inceput de sambata dimineata, cand in mintea mea nu mai era lungul sir de lucruri ce trebuiau rezolvate si s-a incheiat la Club Piranha, unde mi-am reamintit ca eu ar trebui sa mai si scriu cate ceva pentru blog. Aseara nu prea mai aveam vorbe disponibile, dar m-am gandit ca o sa va placa o poza-doua-trei.

    V-am fotografiat cateva ratuste…nu se vad chiar foarte bine…Poze mai bune de la Piranha, puteti vedea  accesand linkul de mai sus.

    rasfat 4

    Anca cu Mihnea, sus… in balconul de unde cuprindeai toata panorama curtii.
    rasfat 5

    Un fazan foarte colorat in spatele plasei. Paunita se plimba printre mese, ca de obicei, dar nu a vrut sa stea in poze.

    rasfat 6

    Si un peste fioros, exotic si mustacios.

    rasfat 7
    Curtea umbroasa si populata de toate orataniile unei curti gospodaresti, a fost la fel de impresionanta ca intotdeauna, iar cocosul a creat un mic moment placut-nostalgic. Insa de aceasta data, mancarea a lasat putin de dorit.

    O saptamana frumoasa sa aveti!

    Mihaela Damaceanu

  • Iasiul si Mihaela mea

    Bogatia nu se masoara doar in bani! Si ca sa faceti legatura cu randurile ce urmeza, am sa va spun ca am mai descoperit o definitie a prieteniei: sa te desparta un ocean, sa te intalnesti o data la cinci ani si sa simti de fiecare data ca te-ai despartit ieri.
    iasi si mihaela 1

    Dupa penultima noastra intalnire, ii spuneam unei alte fete dragi mie, ca Mihaela este omul pe care si daca-l vad la 10 ani distanta, legatura, discutia si sentimentele sunt ca si cand ne-am fi vazut ieri. Raspunsul ei a fost ca acesti oameni trebuiesc pretuiti ca niste nestemate de valoare. Asa este, si la fel am simtit si atunci, si acum la Iasi, si eu, si Mihai, si Mihaela. Deci, cu atata confirmare, trebuie ca definitia mea sa contina un sambure de adevar 🙂

    Deci, de ce Iasi, de ce va scriu prima data pe blog despre o prietena de-a mea din lumea reala? Pentru ca am sufletul plin de aceasta prietenie, pentru ca vizita la Iasi i se datoreaza, pentru ca simt ca trebuie sa va povestesc, sa va arat o multime de fotografii frumoase facute de Mihaela, pentru ca Iasiul va ramane mereu in amintirea mea strans legat de prietena mea, pentru ca de aceea am blog, ca sa scriu ce simt si sa pastrez clipe si oameni speciali! Pentru ca ea este atat de departe fizic si atat de aproape sufleteste!

    Asadar am plecat la Iasi pentru prima oara in viata, ca sa ne intalnim cu Mihaela. Cand venea in tara, obisnuia sa o faca prin Bucuresti si astfel ne vedeam de fiecare data. Pentru ca cei 400 de km dintre aceste doua orase, nu inseamna un drum usor, mai ales dupa un zbor peste Atlantic si o escala in vreunul din marile aeroporturi europene, fata mea a schimbat ruta si din Roma a  zburat direct in Iasi.  Si pentru ca programul oricarui roman venit in tara o data la trei-cinci ani este plin ochi, am zis ca anul acesta sa mergem noi la Iasi, impuscand doi iepuri dintr-un foc.

    Ne-am pornit pe o caldura de 38 de grade si drumul a fost singura experienta negativa din toata aceasta plimbare fulger, Bucuresti-Iasi si retur. Pe langa faptul ca la noi, 400 de km se fac in 7 ore, am mai trait ceva ce nu mai credeam a fi posibil in tara aceasta, in secolul al XXI-lea. Am mers fara aer conditionat. Pe un ton foarte amabil si rabdator, caci omul avea experienta multor asemenea minirevolte personale sau colective, conductorul ne-a explicat ca instalatia de aer conditionat este construita si programata din fabrica-la mama ei, in Germania-sa asigure racirea eficienta a trenului cand afara sunt 25 de grade Celsius. La 38, pur si simplu nu face fata!!!

    Tot vagonul, si probabil si celelalte, au crezut ca omul face glume cu noi. Nimeni nu mai auzise o asa perla si nimeni nu se astepta sa circule ca pe vremurile de trista amintire. Cu toate protestele, rasetele si nervii, chiar asa am circulat. Infernal, adica! Cu toate gemuletele- doua sau trei- deschise si cu usile vagoanelor intepenite de conductor pe pozitia deschis.

    Am de gand sa scriu lucruri frumoase in aceasta relatare, dar nu am putut sa uit aceasta memorabila calatorie si mai ales, sa nu ramana undeva mentionata, poate cine stie, astfel oi avea norocul de a fi unica de acest gen!!!

    La Iasi ne astepta Mihaela si am trecut usor peste unul din cele mai iritante drumuri facute vreodata. Am reusit aceasta performanta pentru ca fata mea are extraordinarul dar de a te face sa te simti bine! Presimt ca iarasi am sa scriu o postare kilometrica, asadar… respirati adanc!
    iasiu si mihaela 2

     

    Am stat foarte putin in Iasi, dar am batut cu piciorul cat am putut din frumosul oras colinar. I-am cautat racoarea si i-am admirat cladirile incarcate de ani si povesti. As mai fi stat si as mai fi cutreierat strazile pline de farmec, dar aveam o urgenta ce ma chema la Bucuresti. Din pacate!

    In doua nopti si doar o zi intreaga-si aceea cu 38 de grade-, nu am reusit sa vadem prea multe. Vroiam sa vizitam Palatul Culturii, dar asa cum se intampla adeseori in ultimii ani, am ajuns acolo odata cu renovarea. Sau renovarea ne-a luat-o inainte, dar dureaza peste limitele normale ale unei asemenea operatiuni. Noroc de Copou si mai ales, noroc de Gradina Botanica. Acolo ne-am racorit, ne-am plimbat pana ce nu ne-au mai tinut picioarele si am admirat multime de flori. Iar din toata splendoarea verde si racoroasa, cel mai la suflet ne-a mers rozariumul. Asa niste trandafiri, asa niste culori, asa o frumusete! Am sa va arat separat aceste minunatii, nu pot sa cuprind totul intr-o postare, indiferent cat as fi eu de priceputa in a scrie postari prea lungi 🙂
    iasiu si mihaela 3

    Revin deci, la Mihaela mea!

    Pe fata aceasta draga, am cunoscut-o in urma cu multi ani si am picat in admiratie cand am vazut-o prima oara. Si chiar daca au zburat anii, cam tot asa am ramas mereu. Pe langa faptul ca este o frumusete de om, mai este si o frumusete de femeie.

    iasi si mihaela 4

    A fost si va ramane unul din cele mai bune profesoare de bucuria viatii. Mi-a spus odata, intr-un moment in care imi era greu, ca nu trebuie sa cred ca ea nu ar vedea raul si problemele vietii. „Le vad, dar prefer sa ma fac ca nu le vad si fac tot ce pot sa le ignor.” La momentul acela, era primul om pe care il auzeam spunand asa ceva si am ramas marcata de afirmatia ce mi-a dat atata de gandit.

    Si dupa cum va povesteam, ne-am vazut si ne-am imprietenit. Au urmat cativa ani de iesiri, de nopti pline de povesti, de lungi discutii, analize, distractie, ras si uneori plans. Am impartasit momente frumoase si unele foarte importante pentru noi. Ne-am sprijinit una pe alta, ne-am sfatuit si ne-am ajutat. Action, zicea ea, cand imi epuizam in vorbe, temerile, nelinistile, tristetile. Si datorita unei actiuni de-a ei, pot eu sa va povestesc astazi despre familia protagonista a acestui blog.
    iasiu si mihaela 5

    Multumesc draga mea, pentru prietenia, dragostea si tot suportul tau neconditionat. O prietenie asezata la loc de cinste in sufletul meu, o prietenie ce ma onoreaza si o prietenie pentru care cuvintele mele sunt cam sarace!

    Apoi a plecat! A plecat asa de departe, ca nici  nu stiu daca voi ajunge vreodata sa o vizitez. Noroc ca mai vine ea si uite asa pot si eu sa vad Iasiul 🙂 Ca in vremea in care era in tara, nu stiu cum de nu am apucat sa o insotesc intr-un drum in frumosul ei oras natal.

    Mi-e sufletul plin de drag si deja de dor, ar fi cazul sa ma opresc din scris. Insa, daca tot v-am povestit despre Mihaela mea, ca sa va faceti o mica idee despre acest om, realizez ca nu am scris fix esentialul definitoriu pentru ea. Pe langa frumusetea fizica si sufleteasca, pe langa un extraordinar simt artistic, pe langa o bunatate si o generozitate absolut deosebite, un nivel al energiei peste medie si mult peste cel pe care il posed eu, Dumnezeu i-a harazit inca dar special. Darul de a-i face pe oamenii din jurul ei sa se simta minunat. Darul de a-i face speciali. Asa e ea! Nu stiu cum reuseste, nu stiu sa descompun acest comportament, dar trimite unde de energie benefica, de caldura, de grija, de dragoste si toate acestea te invaluie intr-o senzatie de bine, de bucurie si incredere. Te simti aparat, protejat, important si iubit. Simti ca ai putea trece peste orice, cata vreme ea este in primprejur.

    Asa m-am simtit la Iasi, asa m-am simtit mereu cu Mihaela si cu tanti Angi, caci aceste calitati sunt mostenire de familie. Cea mai calda familie pe care am cunoscut-o intr-o jumatate de veac de existenta! O bijuterie de prietena, o bijuterie de familie!

    Inchei deci, cu ideea de la inceput si am in plus, niste ochi inrourati!

    Cum spuneam, bogatia nu se masoara doar in bani. Bogatia se mai masoara in prieteni, in trairi, in idei, in carti, in creativitate, in capacitatea de a vedea frumosul si de a face tot ce poti sa il aduci in jurul tau!

    Bogatia se mai masoara si in starile pe care le ai cand scrii, constient fiind ca nu poti transmite chiar tot ce simti in suflet. Dar vorbele scrise te ajuta mai mult cand vrei sa exprimi un sentiment. Tot suvoiul acesta de vorbe nezagazuite, poate fi exprimat mai bine in scris. Prin viu grai, asemenea ganduri se exprima mult mai greu sau chiar deloc. Nu prea cred ca Mihaela a auzit de la mine chiar tot ce am scris astazi, desi acestea mi-au fost intotdeauna gandurile in ceea ce o priveste. Sunt ganduri care se potrivesc mai bine in scris decat cu voce tare, sunt gandurile mele pentru tine!

    Si asta o spune un om care a incercat mereu sa nu isi inghita cuvintele bune. Dar pur si simplu, scrisul are avantajele lui, iar trairile intense, fie pozitive, fie negative, suna mai bine in scris. Iar la dezavantaje nu vad decat unul singur: timpul necesar curgerii acestor vorbe!

    Mihaela Damaceanu

  • Am aparut

    Adica de cand am disparut, am mai aparut o data in Bucuresti-dar nu si pe blog si apoi am mai disparut foarte scurt.

    Si iar am aparut si iar vom mai pleca oleaca.

    Printre atata drum, nu este de mirare ca nu am mai scris. Iar acuma ma si mir ca am inceput 🙂

    Pauza a a fost mai lunga decat ma asteptam si iar am constatat ca periodic imi prinde bine.


    Pe drumuri m-au luat tot felul de ganduri despre blog si despre schimbari. Ca asa ma apuca pe mine schimbarile si intrebarile, cand sunt pe drumuri. Nu la inceputul anului, ca pe toti oamenii.

    Unele ganduri erau bune, altele nu chiar. Om vedea ce o iesi, ca odata ce reintru in rutina zilnica, nu prea mai am timp de aplicat idei si ganduri.

    Dar mai bine sa admiram marea, ca mie deja mi-e dor de ea.

    Pana ce imi reintru in ritm si ma adun cu scrisul, va spun doar ca am ajuns putin la mare-de parca nu s-ar vedea, si mai putin la Iasi, am facut  un curs si mi-am mai umplut timpul cu o repriza de borcaniada si cu shopping. Sunt reduceri si multe chiar merita.

    Dar tot mai bate un vant de vacanta printre neuroni, deci imi vor trebui cateva zile sa ma organizez.

    De la Iasi, astazi va arat ceva inedit: flori cu stropitoare intr-o statie de tramvai. Si va trebui sa ma credeti pe cuvant-ca de aratat nu am cum sa va arat-in statie era si muzica.

    Tot ce vroiam sa va spun este ca am aparut si ca sunt curioasa sa vad ce mai faceti, ce povesti ati mai depanat si cu ce v-ati mai ocupat.

    Si mai vroiam, desigur, sa va multumesc pentru urarile legate de vacanta, pe care ni le-ati transmis cat nu am fost pe aici. Sper ca v-au placut ideile pe care le-am selectat pentru voi si poate vreodata va vor fi de folos.

    Bine v-am regasit!

    Mihaela Damaceanu

  • La plăcinte înainte

    La mulţi ani, doamne frumoase, domnişoare, soţii, mămici şi bunici!

    Să aveţi o primăvară specială, cu soare cald, cu cer senin, cu flori multe şi copaci parfumaţi!

    Să fiţi vesele şi fericite, să vă bucuraţi de fiecare clipă şi rază de soare! 

    Sursa: Facebook


    Bine că avem soare şi cer de azur, că dacă îmi amintesc pe ce splendoare de primăvară am venit vineri la serviciu, îmi trece cheful de orice! Nu este chiar cald, termometrele din drumul meu arătau minus un grad, dar dacă nu a bătut vântul şi nu a nins, chiar mi-a părut o zi frumoasă :))

    Mă bucur de soarele acesta şi sper să am o săptămână mai bună decât cea ce a trecut. A fost marcată de ceva treburi neaşteptate, astfel că m-am descurcat mai greu cu cele obişnuite, de zi cu zi. Dar cel mai greu m-am descurcat cu meniul. Mă gândeam eu că în prima săptămână lucrurile nu vor merge şnur, dar au fost mai rău decât mă aşteptam. Nu am reuşit să îl respect, am improvizat mâncăruri rapide şi pline de calorii, adică mulţi cartofi şi omlete. Şi dacă vă spun că vineri am pus repede în tigaie şi nişte cartofi la prăjit, mi-e şi teamă că îmi iau o ceartă de la voi :))

    Dar dacă vă spun că nu am mai făcut cartofi prăjiţi de un an, poate mă mai iertaţi. Asta zic eu, căci Mihnea spunea că de mai mult de un an. Oricum, buni sunt, fetelor, de copil i-am iubit!!!

    Sâmbătă după ce mi-am făcut dimineaţă, meditaţia la chimie, mă înforţoşez eu şi zbor la Piaţa Obor. Flori peste tot şi verdeţuri multe. Erau salate învoalte, ridichi vesele, ceapă, usturoi, untişor, lobodă…de toate şi sănătoase, ce să vă mai spun. Am umplut pungile cu ele, am luat şi spanac la 7 lei kilogramul, căci mi-a părut rezonabil faţă de 10 lei, urzici cu 5 lei punguţa, mere multe, macrou şi altele. M-am întors plină de elan, am declarat mobilizare generală în bucătărie şi cu ajutorul lor, am dat gata în trei ore şi ceva, patru feluri din mâncarea programată pentru săptămâna trecută. Plus două plăcinte, una cu spanac şi una cu mere.

    Şi pentru că veni vorba de plăcinte, să vă spun că am o mare problemă în casă, cu ele. Ani de zile am făcut plăcinta că un desert, că eu aşa o văd. Adică, mă apucam de gătit, făceam o ciorbă, felul doi, o salată şi o tavă de aragaz, cu un fel de plăcintă. Cu cea de spanac, am avut mici probleme la început. Tati nu prea se omora, iar Mihnea a renunţat după două guri. Mie îmi plăcea şi în dorinţa de a-i mai obişnui şi cu alte feluri de mâncare, am perseverat. Am început să pun în ea, ba ciuperci, ba ardei, ba brânză, ba combinaţii din ele. Plus ceapă şi oregano. Pe măsură ce am crescut doza de oregano, parcă au început să o aprecieze din ce în ce mai mult. Sâmbătă seara, am făcut-o cu ciuperci. Pe lângă obişnuitul deja, oregano, am pus ceapă verde, pătrunjel şi mărar, cum m-a învăţat Dani. Nu vă spun ce succes am avut cu ea!

     
    Sursa: Pinterest

    Revin, să vă povestesc cum era cu tava de plăcintă, adică unica tavă pe care o făceam. În general, cu brânză sau cu mere, căci erau favoritele până s-au învăţat cu spanacul. Cea cu dovleac, nici acum nu prea merge grozav. Făceam deci, o tavă pe post de desert. Ce desert, că dacă la cea cu mere mai insistam eu să mănânce şi ce pregătisem înainte, la plăcinta cu brânză  nu aveam niciun spor. Cum apărea din cuptor, zici că năvăleau turcii pe tava aceea. Am învăţat repejor, că dacă vreau şi eu să gust, atunci este momentul, că în următoarele două-trei ore, nu mai prindeam nimic. Treaba fiind serioasă, încep eu să nu mai fac o plăcintă, ci două. Credeţi că s-a rezolvat ceva? Nu, nici acum nu are trecere altceva înaintea plăcintelor. Nu se mai atinge nimeni în casa aceea, de nimic în afara lor. Sâmbătă seara, cum vă spuneam, am făcut una cu spanac şi ciuperci şi a doua cu mere. Era ora 21, când am închis cuptorul după cea cu mere. Câte două bucăţi per cap de membru de familie, din cealaltă, erau deja consumate. Se continuă şi cu merele, deşi ora nu era deloc bună pentru astfel de excese.

    Duminică dimineaţă se termină tot la micul dejun!

    Acuma, stau eu şi mă cuget că ar trebui să fac câte trei deodată. Sau mai bine declar odată săptămâna plăcintelor şi fac fraţilor, câte două tăvi în fiecare zi, poate l-oi vedea pe Mihnea spunând că s-a săturat de plăcinte!

    Mihaela Dămăceanu

  • „Nice to SWEET you”

    Acestea au fost nişte ciocolate buuuune rău, pentru care trebuie să îi mulţumim Ancăi!
    M-am gândit să vă îndulcesc şi pe voi un pic, oferindu-vă un cubuleţ!

     

    Dar pe cât au fost aceste ciocolate de delicioase, şi mai şi mi s-au părut ambalajele următoarelor două, 
    neputând să mă abţin a le fotografia. Am vrut să vă arăt, ceva ce mi s-a părut a fi o culme a creaţiei unui  
    ambalaj şi a unui marketing foarte bun!

    Aşadar,
    HELLO,
    MY NAME IS MIHAELA
    „NICE TO SWEET YOU”
    Această postare participă la Miercurea f ără cuvinte.

  • Ploaie de activităţi

    Vai, vai, vai, oare mai ştiu să scriu? Că de când nu am mai trecut pe aici…chiar este posibil să fi uitat :))
    Ca să nu vă supăraţi cumva pe mine, am venit la raport, să vă povestesc cum „a venit valul şi m-a luat”.
    Întâi şi întâi a năvălit la birou. Marţi pe la şase, când m-am ridicat să plec, se umpluse biroul de lucrări. Aşa că miercuri doar am reuşit să postez fotografiile de la Castelul Reginei Maria şi cam astfel s-a încheiat cu blogul pe săptămâna trecută. Nu că aşa am vrut eu, ci aşa s-a întâmplat, căci valul nu a vrut să se oprească la serviciu. A trebuit să vină şi acasă! Eu ce puteam să fac?

    Miercuri pe la 17,30, mă sună soţul meu să îmi spună că am o tonă de rugăminţi să fac un pic de pregătire la chimie cu o fetiţă. Au trecut nişte ani buni de când nu am mai făcut aşa ceva, dar nu am putut să refuz. Din acest motiv, miercuri şi vineri cum am intrat în casă, am sărit direct în probleme cu concentraţii, în sistemul periodic şi cam tot ce se putea învăţa despre atom şi structura lui. Nu au fost suficiente cele două zile, motiv de continuare şi în ziua de ieri cu încă vreo trei ore. Rezultatul final s-a contorizat în doar 60 de probleme rezolvate, un zece la şcoală pentru fetiţă şi o mică bucurie pentru mine, care mă întrebam miercuri pe drumul spre casă, dacă oi mai şti ceva din chimia mea. Se pare că lucrurile învăţate odată, sunt ca mersul pe bicicletă, adică nu se uită. Bingo!
    Capitolul următor a fost un sfârşit de săptămână la fel de intens, început cu un spectacol Eminescu-Caragiale, organizat de clubul de jiu-jitsu la care merge Mihnea. Pe lângă faptul că ni s-a reamintit că şi Caragiale este născut tot în ianuarie, am ascultat o mulţime de poezii şi cântece, inclusiv Luceafărul – recitat de 56 de copilaşi drăguţi, ne-am amuzat cu Caragiale şi am admirat dorinţa conducătorului clubului de a învăţa copiii să vorbească în public şi de a-i determina să se aplece şi spre cultură. În final, copiii au primit o diplomă de participare şi o carte, apoi părinţii, copiii şi senseii, au încheiat frumoasa acţiune încingând Hora Unirii, căci sâmbătă a fost 24 ianuarie.
    După amiază, a venit draga mea prietenă de-o viaţă şi, după plăcinte şi alte bucătăreli gustoooase, am întins masa mare şi ne-am apucat cu copiii de crafting. Prima oară când ne adunăm pentru aşa ceva şi vă spun doar că toţi patru am fost foarte încântaţi. Soţul meu  a făcut fotografiile, în timp ce noi tăiam, lipeam şi râdeam. Nu divulg tema, prefer să fac o postare separată cu aceasta. Oricum, am constatat cât este puiul meu de îndemânatic şi deşi m-am întrebat ani întregi de unde o fi moştenind îndemânarea aceasta, că noi nu ne dădeam în brânci cu manualitatea, m-am descurcat ONORABIL. Seara s-a încheiat cu Gravity, un film cu o idee interesantă şi cu un rol bun făcut de Sandra Bullock, dar parcă îi lipseşte ceva.
    Duminică dimineaţă am făcut un drum până la Mănăstirea Plumbuita, pe care prietena mea nu o văzuse vreodată, am asistat doar la o parte din slujbă, căci era foarte aglomerat şi copiii nu au rezistat prea mult timp. Am revenit acasă pentru o masă copioasă, după care eu am mai servit nişte probleme la chimie, în timp ce Mihnea a servit pronumele personal, adică toate formele lui de: pe mine, mă, mi, mie îmi, etc, că le ştiţi voi. L-am verificat apoi cu o dictare şi analiza tuturor pronumelor, m-am declarat mulţumită de rezultat, de toată săptămâna intensă şi am trecut o oră la o carte pe care mi-a adus-o Corina, Country Living pe numele ei, cu zeci de idei de crafturi, reţete, lucru de mână, aranjamente florale şi alte frumuseţi. Absolut superb ilustrată, trebuie să fotografiez ceva din ea, ca să vă conving că spun adevărul!
    Aceasta a fost săptămâna noastră, plouătă cu activităţi, doar vremea umedă nu mi-a plăcut şi faptul că nu am putut nici să răspund la comentarii şi nici să scriu trei rânduri. Restul a fost intens, frumos şi plin de energie!
    Poze sunt destule, dar aşteaptă în aparat să fie descărcate.
    Aşadar, să mai pornim o săptămână frumoasă, fetele mele dragi! 
    Pe mine nu m-ar deranja una ceva mai puţin plină, ca să mi se aşeze mai bine în cap şi suflet cea care a trecut. Dar dacă nu va fi aşa, nu am să mă plâng, promit!!!
    Mihaela Dămăceanu