Blog de familie

Blog

  • Dorul

    Vă spuneam ieri că mi se făcuse puţin dor de perioada profesoratului meu. Au fost primii mei ani de muncă, făcuţi cu drag şi pasiune, şi cu ceva rezultate foarte bune pe la olimpiadele şcolare. Au fost ani de intensă implicare, curşi cu o ardere puternică, până la epuizare. Apoi, a trebuit să caut altceva. Ceva în care să reintru cu aceeaşi ardoare, în care să reîncep să ard, să simt pasiunea şi emoţia.
    De aceea am avut şi săptămâna trecută, o nouă activitate.
    Ca să simt iarăşi flacăra. Chiar dacă emoţional mă epuizează.
    Dar nu despre acest dor şi flacără, vroiam să vă povestesc azi.
    Ci despre un alt dor, pe care l-am simţit brusc, într-un respiro de câteva minute.
    Un dor, pe care l-am auzit  prima dată, cu ani în urmă, la o dragă colegă.”Mi-e dor de Laura mică!”. Pe vremea aceea, eu nu aveam copii şi nu am înţeles cum îi poate fi dor de copilul ei(Laura), care avea cam 20 de ani şi care locuia împreună cu mama ei. Mi-a explicat că nu este acelaşi lucru, chiar dacă o vede zilnic. Îi era dor de ea, mică.
    Deşi băiatul meu nu este încă de 20 de ani, ba chiar mai are foarte puţin până face doar 9 anişori, înţeleg abia acum cum îţi poate fi dor de propriul copil, de când era mai mic. Căci timpul acela s-a dus, şi nu te mai întâlneşti cu el. Şi copiii se schimbă, cu fiecare etapă. Fiecare astfel de etapă este diferită, şi e tare bine să te bucuri de ea, atunci, la vremea ei.
    Căci trec atât de repede, de nici nu ştii, nici nu simţi şi nici nu te bucuri.
    Şi apoi te-apucă dorul.
    Dor de perioada când îl ţineai în braţe cât puteai, ba chiar plîngea el să-l ţii în braţe, şi tu nu mai puteai.
    Dor de pupat cât vrei, pielicică albă, fină şi pufoasă.
    Dor de ochişori lucitori şi faţă permanent râzătoare.
    Dor de cârlionţi, obraji bucălaţi şi mers nesigur, legănat.
    Dor de acea puternică legătură cu tine, care se diminuează pe măsură ce trece timpul. 
    Dor de copilul tău mic…


    Calitativ, aceste fotografii nu sunt foarte bune, dar feţişoara aceasta bumflică, de pe la un an şi ceva, mi-a mai liniştit puţin dorul.

    Probabil că nu sunt singura ce simte acest dor….

    Şi dacă nu l-aţi experimentat încă, aşteptaţi să mai treacă ceva timp şi veţi vedea.

    Mihaela Dămăceanu

  • Am revenit!

    Gata!

    Am revenit şi bine v-am reeeeegăăăsit, dragele mele !

    Sper să revin în acelaşi ritm cu care mă obişnuisem şi vă obişnuisem, deşi acum îmi pare că mi s-a golit capul. Orice pauză este o ieşire din ritm şi durează un pic până îl regăseşti.

    Am avut o săptămână plină, plină, plină, care a necesitat şi o pregătire prealabilă. Din acest motiv, nici în săptămâna dinaintea celei pline, nu am putut scrie zilnic.

    Mi-am luat concediu de odihnă, pentru o colaborare timp de o săptămână. A fost foarte solicitant, dar foarte frumos. M-am plimbat prin Bucureşti până nu am mai putut, am vizitat multe locuri frumoase, unele dintre ele noi şi pentru mine, şi am cunoscut o mare mulţime de oameni. Mai precis, o mare mulţime de copii. Copii mici, copii mai puţin mici, copii dulci, copii nerăbdători, copii entuziasmaţi, copii ascultători şi copii neascultători. Şi mai ales, mi-am amintit de perioada profesoratului. Nu-i deloc uşoară munca aceasta şi am tot respectul pentru cei ce o fac până la sfârşit, cu dedicaţie şi eficienţă.

    Şi mi-am reconfirmat nişte impresii despre mine. Şi anume, faptul că mă stresez mult, singură-singurică.

    Ştiam ce înseamnă munca cu mulţi copii şi îmi era puţin dor. De aceea, am primit fără rezerve propunerea de colaborare, convinsă fiind că mă voi descurca. Şi se pare că am reuşit să mă descurc.

    Dar când credeţi voi că mă copleşiseră emoţiile şi teama că nu voi putea gestiona totul?

    În week-endul de dinaintea începerii activităţii respective.

    Atât de mult, încât nu mai puteam să mă gândesc la nimic altceva.

    Raţional, ştiam că totul putea fi dus la bun sfârşit, mai ales că beneficiam de cea mai bună coordonare.

    Emoţional, nimic nu îmi mai părea controlabil şi mă rugam să nu apară surprize neplăcute.

    Cunoscându-mă destul de bine, raţiunea din mine spunea că mă voi descurca. Dar emoţiile mă făceau să mă întreb dacă am îmbătrânit mai mult decât credeam, mă făceau să cred că a venit timpul să încetez cu experimentele, cu schimbările şi cu testarea propriei limite şi valori.

    A trecut, şi aşa cum vă spuneam, m-am descurcat. Şi ca de multe ori în viaţă, am constatat că mă stresez prea mult înainte de a face ceva nou. Mult prea mult, şi inutil.

    Şi am mai constatat pentru a n-a oară, diferenţele dintre femei şi bărbaţi.

    În timp ce nouă ne sare sufletul de teamă şi suntem copleşite de responsabilitatea pe care o purtăm pe umeri, dumnealor sunt echilibraţi, detaşaţi, şi nu de puţine ori, mai eficienţi.

    Şi poate că nu întotdeauna sunt mai eficienţi decât noi(deşi nu era cazul persoanei pe care am urmărit-o eu cu atenţie, acum), dar cu siguranţă ne depăşesc la controlul emoţional.

    Ceea ce contribuie, cu certitudine, la obţinerea unor rezultate mai bune în activitatea desfăsurată.

    Pe mâine,

    Mihaela Dămăceanu

      

  • O fărâmă de Săpânţa

    Să nu ziceţi că am idei puţine, da’ fixe, că iar vă povestesc despre viaţa la ţară. Căci acum n-am nicio vină.

    Pentru că a venit ţara la noi. Mai precis a venit Săpânţa la Bucureşti.

    Povestea a început datorită fotografei Alisa Tarciniu, iniţiatoarea proiectului „Atelierul de croit imagini” prin care şi-a propus să le arate copiilor de la ţară, frumuseţea plaiurilor natale. A realizat aceasta, învăţându-i să fotografieze. A stat cu ei şi i-a iniţiat în arta fotografică. Apoi a selectat cele mai frumoase fotografii şi a început să le expună prin ţară. După aceea, s-a gândit să aducă la un loc copiii de la ţară cu cei de la oraş, pentru a-şi povesti unii-altora cum e viaţa pe la ei.

    Am avut şi noi o invitaţie la această întâlnire(mulţumim frumos, draga noastră Corinuţă) şi ne-am dus cu nerăbdare, căci lui Mihnea îi sclipeau ochişorii când l-am anunţat.

    Şi au venit copiii cu fotografiile lor, alături de Alisa, să ne arate crâmpeie din viaţa lor. Au dansat şi au povestit celor din Bucureşti, cum îşi petrec ei zilele-n Săpânţa. „La noi viaţa curge altfel decât aici”spune tanti Maria, artist popular ce duce mai departe tainele ţesutului. Copiii noştri merg la şcoală, apoi fac temele şi instrucţia la dans, după care îşi ajută mamele prin curte. Seara se mai ţin încă şezătorile, la care se adună cu plăcere, ca să mai schimbe o vorbă, în timp ce mâinile harnice învârt fusul sau acul. Fetiţele sunt învăţate de mici să coasă şi să facă treabă la bucătărie.

    Despre tanti Maria, ne povestise Alisa cum la prima ei vizită îi deschisese casa cu mare drag şi cu parere de rău că nu ştiuse dinainte, ca să îi poată face nişte plăcinte. Firesc şi de înţeles, ca un bucureştean să fie impresionat de aşa o întâmpinare.

    Şi ne-a mai spus tanti Maria, că pe aici prin Bucureşti, unele lucruri nu îi plac. „Mergem înainte, dar nu ştiu unde vom ajunge!” Apoi a povestit cum iarna trecută, fiind în capitală, a dorit să roage pe cineva de pe stradă să o ajute să scoată nişte bani de la bancomat. S-a îndreptat către o doamnă şi aşa cum este normal, i s-a adresat cu „vă rog să mă ajutaţi” fără a mai apuca să spună şi care este cerinţa. Căci imediat, doamna i-a răspuns cu „lasă-mă în pace, femeie” şi s-a îndepărtat. Şi uite aşa, tanti Maria a rămas uimită-n drum, întrebându-se de-atunci încoace, unde vom ajunge, dacă între noi român cu român, nimeni nu te mai ajută pe stradă. „Şi eram bine îmbrăcată, vorba aceea” mai doreşte să ne precizeze.

    Apoi ne-au invitat pe toţi cei de-acolo, să venim la ei acasă când dorim. „Avem condiţii ca la ţară, dar v-aşteptăm cu mare drag!”. Şi au ţinut să precizeze că nu venim ca turiştii, ci suntem musafirii lor.

    Spuneţi voi acuma, dacă n-am eu dreptate să fiu impresionată de aşa oameni!

    Şi-n marea bucurie ce-i cuprinsese pe copiii noştri de Bucureşti, vine tanti Maria cu întrebarea:

    „Ce v-ar plăcea vouă cel mai mult să faceţi, la vară, când veţi veni la noi?”

    Cine era primul cu mânuţa ridicată, bâţâind-o prin aer, cum fac copiii la şcoală, când vor mult să fie aleşi să răspundă?

    Păi cine altul, decât Mihnuţu meu?

    „Să dorm în fân!” dă el răspunsul, bucuros că a fost întrebat.

    Mihaela Dămăceanu

  • O zăpadă şi ceva treabă

    Am scris ceva frumos de dimineaţă, dar nu am terminat, aşa că azi mă hotărâsem să fac o mică pauză. Venind pe drum spre serviciu, m-am gândit că repede-repede, nu moare nimeni dacă intru pe blog să să vă spun şi vouă că am o perioadă ceva mai aglomerată ca de obicei. Din acest motiv, vrând-nevrând, va trebui să răresc un pic postările.

    Cam două săptămâni, ar dura perioada aceasta mai aglomerată în care voi scrie ceva mai puţin. Sper să izbutesc să postez luni, miercuri şi vineri, şi dacă nu, vă rog anticipat să mă iertaţi.

    În altă ordine de idei, l-am lăsat pe Mihnea acasă, că a venit iarna peste Bucureşti.

    Pe drum, am observat forsythia de care atâta mă bucurasem săptămâna trecută, acoperită de zăpadă.

    Dar nu m-am putut abţine tot drumul, să mă gândesc cum de o zăpadă a dus la închiderea şcolilor.

    O fi ea în martie, dar e doar o zăpadă, cu ceva vânt, ce-i drept.

    De când se închid şcolile din cauza unei zăpezi?

    Oare de când ne transmit şi oamenii aceştia de la meteo, o altă panică? Că nu ne ajunge câtă există deja?

    Dar hai să fiu corectă şi să aştept până diseară, înainte de a mă pronunţa definitiv.

    Că cine ştie, poate vine vreo zăpadă de nu am mai văzut, şi atunci înţeleg de ce au stat copiii acasă.

    Mihaela Dămăceanu 

  • Darul de blog merge la…

    Încep prin a mulţumi tuturor celor care au trecut pragul blogului şi s-au înscris pentru tragerea la sorţi, prin postarea unui comentariu. De asemenea, mulţumim şi celor care au dat un like paginii de Facebook a blogului.

    Faţă de primul concurs am avut ceva mai mulţi participanţi, ceea ce ne îndeamnă să repetăm experienţă. Totodată, ne-am bucurat pentru ocazia de a mai cunoaşte câţiva dintre cititori.

    Avem 8 înscrieri la concurs, şi anume:

    1.     Liliana

    2.     Dumitrache Alina

    3.     Ella

    4.   Loredana
      
    5.     Ela C

    7.  Daniela

    8.  Raluca

    Şi acum mergem la Random.org, curioşi tare!

    Câştigătoarea este D-na Dumitrache Alina !!!!!
    Felicitări şi aşteptăm un mesaj la email: shoppingshop@ymail.com, care să conţină adresa la care
    trebuie să trimitem cadoul(din România).
    O seară frumoasă!
    Mihaela
     

  • A înflorit forsythia

    SURSA

    Acum o săptămână, observam o boare verzuie ca un voal fin, ce învăluise sălciile lacului.

    Alaltăieri, admiram oraşul sub cerul minunat de albastru. Şi ieri, sub acelaşi cer, doar că plumburiu, înflorise

    forsythia.

    Aninate de ramurile elegant curbate, ţâşniseră scânteioarele galbene, spre oraş. A înflorit aşa deodată, cum

    înfloreşte ea brusc. Nici n-o ştii, nici nu te-aştepţi, şi într-o zi o vezi. Uite-aşa ca să te-nveseleşti!

    Şi de-acum ştim că doar un pic mai e, până vor exploda şi pomii. ÎN ALB ŞI ROZ.

    Apoi în verde. Vor plezni muguraşii, ca să ţâşnească verdele din ei.

    Să ne inunde-n verde! Verde proaspăt! Verde crud!

    De ani visez la o poză într-un copac înflorit.

    Dar mi-e teamă să nu stric copacul.

    Mihaela Dămăceanu

    P.S. Eu plec azi la părinţii mei, dar vreau să vă reamintesc că până mâine seară, vă puteţi înscrie aici, doar cu

    un comentariu, la darul nostru de un an de blogging.

    P.P.S. Un week-end minunat vă doresc!

  • O mare rugăminte

    Eu nu m-am putut înscrie la campania vaALLuntar, pentru că nu aveam vechimea necesară. Astăzi, am fost profund impresionată de frumoasa intenţie a Ninei, aşa că, din suflet vă rog, să puneţi un comentariu aici.

    AZI.

    Şi cine ştie, poate scrieţi şi voi pentru cititori.

    Eu mi-am rugat şi o parte din colegi, ca să o ajutăm să strângă 150 de comentarii.

    Mihaela

    P.S. Mulţumesc anticipat

  • Ieri

    …dimineaţă la o ţigară. Vine puiul drag şi scump, şi întreabă:

    – Mami, cât costă un pachet de ţigări?

    -13 lei, mami.

    – Ooo, ce mult! De ce costă atât de mult, mami?

    – Păiiii…, ca să nu mai fumeze oamenii, ca să aibă industria tutunului un profit mare din dependenţa oamenilor şi ca să mai câştige şi statul ceva, că sunt incluse şi taxe destul de mari în acest preţ.

    – Să nu mai fumeze oamenii? Atunci ar trebui să coste 50 de lei sau 100 de lei.

    Apoi pleacă.

    Iar mami rămase meditând.

    Meditând că ar trebui să îmi fie ruşine, ceea ce se şi întâmplă.

    Sentimentul este ceva mai vechi şi se pare că… deocamdată, inutil.

    Dar persistă.

    Tot cu ruşine, am fumat şi ţigara de azi.

    Şi tot aşa, vă scriu şi vouă, ca să-mi fie şi mai ruşine!

    POATE…POATE…

    Mihaela Dămăceanu

    P.S. Şi nu vă mai spun, cât şi de când, mă „toace la cap”, tăticul lui Mihnea.

  • Concluziile unui an de blogging

    Vă povesteam ieri cam ce am făcut noi în anul ce s-a dus. Vi le-am povestit cam toate, dar nu v-am spus nimic de blog, că vă puneam prea mult răbdarea la încercare pentru o singură zi.

    Aşa cum am scris acum 6 luni în Ziua mulţumirilor şi povestea blogului(am pus linkul mai jos) am început acest blog datorită lui Mihai. Eu doream de câţiva ani să fac un blog dar altele erau subiectele pe care vroiam să le abordez. Am început să postez aici, fără să mai stau pe gânduri şi am continuat să o fac tot anul. 
    Încercam zilele trecute să derulez acest aspect al vieţii noastre şi tot rămânea o întrebare:

    Ce am învăţat într-un an de blogging?

    Nu neapărat în ordinea importanţei, răspunsurile găsite ar fi următoarele:

    1. Că scrisul te ajută, îţi ordonează mintea şi chiar viaţa, te eliberează de unele gânduri obsesive şi îţi clarifică viziunea asupra multor aspecte ale vieţii. Cuvântul scris are o forţă, o forţă mai mare decât cuvântul vorbit, iar procesul scrierii ordonează mintea inconştient. Deşi nu se realizează acest aspect decât în momentul în care o faci, cred că toţi cei care scriu, au simţit acest efect binefăcător şi organizator al scrisului şi pot susţine ceea ce spun;

    2. Declararea în public a multor idei, păreri personale şi chiar a unora din propriile poveşti de viaţă, te responsabilizează şi te obligă. Este drept că singur îţi alegi despre ce să scrii şi cât să laşi să se vadă din viaţa ta, pentru că nimeni nu doreşte să facă public tot ce simte sau trăieşte, dar chiar şi aşa, ai o responsabilitate mai mare decât atunci când nu scrii. Faptul că azi, sau mâine, sau peste un an, cineva poate citi rândurile tale, te condiţionează să gândeşti bine fiecare cuvânt, să încerci pe cât posibil să fii obiectiv, să încerci, tot pe cât posibil să oferi o soluţie, şi să trăieşti mai frumos. Căci nu ai cum să scrii pe un blog fără dorinţa de a ajuta cumva, măcar un pic, pe cei care citesc, minţind şi fiind în realitate opusul a ceea ce declari:;

    3. Deşi poate părea contradictoriu cu ce am scris mai sus, am mai învăţat că Internetul acesta îţi crează un fel de aură nemeritată. Adică, deşi ne străduim să trăim mai frumos, suntem totuşi oameni cu defecte şi probleme, ca toată lumea. În viaţa noastră nu sunt numai bune şi nu tot ce facem este exemplar sau impresionant şi nici nu avem mereu păreri corecte şi perfecte.

    4 .Am mai învăţat că un blog necesită timp, răbdare, pasiune, interacţiune şi abilităţi tehnice. Muuult mai mult decât am crezut eu la început;

    5. Am învăţat că oamenii au treabă. O mulţime de treabă. Nu că nu aş fi ştiut asta până acum. Dar acum am simţit pe propria piele, cănstatând cum 80, poate chiar 90 % din prieteni, rude, cunoştinţe, nu vor avea timp să citească niciun rând din ce scrii tu. Şi am mai învăţat că este firesc şi că este O.K. Chiar dacă, până când începe să citească cineva, tu ai avea nevoie de o părere, un sfat, o încurajare.

    Bun. Cele de mai sus le-am învăţat.

    Acum să vă spun şi ce am obţinut, fără să fi realizat că pot obţine, şi mai ales fără să fi conştientizat niciodată cât de mult înseamnă:

    O COMUNITATE DE NOI PRIETENI.

    O comunitate în care îţi este drag să îţi împărtăşeşti părerile şi uneori, problemele.  O comunitate pentru care te străduieşti să scoţi idei, cu care să schimbi idei, cu care rezonezi şi cu care te bucuri.

    „Nu ştiu alţii cum sunt” şi nici eu nu ştiam până să încep, ce mare bucurie poţi primi. Iubesc cuvintele şi cred în puterea cuvintelor bune. Aş vrea să pot să vă fac să înţelegeţi, pe voi cei ce v-aţi gândit vreodată să scrieţi, şi nu aţi făcut-o, că orice cuvânt primit te bucură, într-un mod pe care mi-e greu să îl descriu. Pur şi simplu ţi se încălzeşte sufletul. Şi simţi că ai tot primi şi ai tot dărui.

    Doresc să completez mulţumirile adresate tuturor cititorilor în postarea cu extragerea pentru cadou, cu nişte speciale mulţumiri adresate unor fete dragi mie, pe care le citesc cu mare plăcere şi unde mă găsiţi comentând aproape zilnic. Cu ajutorul lor, am izbutit să învăţ ce înseamnă bloggingul şi mai ales, am învăţat multe lucruri utile şi interesante de-ale vieţii(valuri). De asemenea, tot ele ne-au ajutat să aducem blogul acesta la aproape 26.000 de vizualizări şi 648 de comentarii, la cele 242 de postări: 

    Şi pentru cei ce ne-au descoperit mai târziu am să adun şi câteva din postările pe care eu le consider cele mai interesante, începând cu prima scrisă pe acest blog:
    Mulţumirile noastre speciale tuturor cititorilor şi fetelor menţionate mai sus!
    O zi frumoasă tuturor!
     
    Mihaela Dămăceanu
    P.S. Şi nu uitaţi să vă înscrieţi la darul de blog!

  • Povestea unui an agitat

    „One day, in retrospect, the years of struggle will strike you as the most beautiful” Sigmund Freud

    Nu este prima oară când gândesc că nici nu ştiu cum a trecut anul, dar este prima oară când scriu acest lucru. Un an care pentru noi a fost foarte plin, şi deşi nu a fost uşor, a fost un an bun. Când a deschis Mihai blogul acesta, ne aflam la Botoşani, într-un moment în care eram foarte aproape de concluzia că nu mai avem cum să rezistăm acolo. Casa bunicii implicase mult mai multe investiţii, faţă de ce estimasem noi la plecarea din Bucureşti cu 8 luni în urmă, şi devenise absolut obligatoriu să reiau serviciul. Piaţa muncii în acel oraş care altfel ne plăcuse, era la pământ, motiv pentru care a fost aproape obligatoriu să revenim în Bucureşti.

    Cum nici aici lucrurile nu stau pe roze, singurul loc unde puteam reveni era fostul meu serviciu, de unde plecasem după 12 ani de muncă, plină de vise şi speranţe.
    Am reuşit să mă reangajez şi am venit în Bucureşti singură pentru început, deoarece nu avea sens să îl mutăm pe Mihnea, pentru doar o lună şi jumătate de şcoală. În plus, bunica lui Mihai ne părăsise şi erau şi o mulţime de treburi administrative de pus la punct.
    Aşadar, am reînceput serviciul pe 8 mai 2012, dar apartamentul nostru era închiriat şi am locuit două luni la o nepoată. După ce au plecat chiriaşii a fost obligatoriu să zugrăvim. Se înţelege că stăteam foarte bine din punct de vedere financiar, aşa că suflecă mânecuţele, Mihaelo, şi treci la zugrăvit ditamai apartamentul. Mihai nu terminase treburile, Mihnea nu putea să stea în zugrăveală, astfel încât au rămas acolo şi toată vacanţa de vară, cu mici vizite la mine pentru un pic de ajutor, cât a fost Mihnea la mama la Călăraşi.
    Cu efort şi cu ajutorul Domnului, am terminat apartamentul la începutul anului şcolar. Au venit băieţii acasă, un pic supăraţi că pleacă de la curte ca să revină în betoanele Bucureştiului. Eu deja mă acomodasem şi, cu surpriză constatasem că deşi timp de 8 luni nu îmi lipsise, acum mă bucuram să revin acasă.
     Dar a fost foarte greu fără ei. Mai greu decât aş putea explica aici şi decât ar avea rost să scriu.
    Pe Mihnea nu l-am mai putut reînscrie la învăţătoarea pe care o vânasem cu doi ani în urmă şi până în ianuarie a fost într-o clasă care nu ne-a plăcut deloc. Am reuşit să îl transferăm acolo unde vroiam, printr-un noroc, când eram aproape hotărâtă să schimb şcoala.
    Revenind la septembrie, după ce au venit băieţii mei, am început să cărăm lucrurile, pe care le împrăştiasem la plecare prin o sută de locuri distincte. Şi nici acum nu am terminat de readus. Încă mai am cărţi la mama, cristaluri la o prietenă şi o mulţime de lucruşoare de-ale bunicii, la Botoşani.
    În decembrie m-am operat, şi de la începutul acestui an lucrurile au devenit mai uşoare şi s-au mai aşezat pe un făgaş de normalitate.
    Deşi casa încă nu este aşezată, viaţa noastră a trebuit să se aşeze, astfel încât Mihnea să îşi poată vedea de şcoală şi programul lui.
    Aşa cum ştiţi, viaţa lui de şcolar este o preocupare majoră a casei. Apoi celelalte activităţi şi apoi treburile organizatorice ale casei.
    Dar uite că e bun scrisul acesta la ceva, că dacă nu puneam acum pe hârtie, aproape uitasem ce am făcut în anul acesta agitat.
    Dar de fapt, eu mă pornisem să vă scriu cum a fost într-un an de blogging şi când colo de la o idee la alta, vă spusei orice altceva, numai de blog nu.
    Dacă mai aveţi şi mâine răbdare să mă citiţi, reveniţi pe la noi să vă povestesc şi despre blog.
    Mihaela Dămăceanu

     P.S. Dacă nu aţi văzut, duminica trecută am împlinit un an de povestiti şi organizăm un dar de blog. Până duminică 24 martie, lăsaţi un comentariu la postarea din 17 şi eventual un like pe pagina de Facebook, pentru a putea participa la tragerea la sorţi.