Blog de familie

An: 2013

  • Gânduri din week-end

    Nu am început week-endul prea bine. Am tras de noi vineri după-amiază şi seara ca să ne terminăm treburile gospodăreşti şi să avem apoi, două zile de relaxare. Dar dimineaţa de sâmbătă mi-a fost umbrită de nişte veşti triste, despre nişte oameni dragi nouă. M-au făcut să mă întreb de ce viaţa devine uneori atât de grea şi de complicată, de ce problemele se amplifică prin lipsa de comunicare, blocaje şi inacţiune? De ce oamenii nu pot să discute şi să-şi lămurească sentimentele şi frustrările? De ce se lasă totul la voia întâmplării, până când este prea târziu, până când frustrările se adună, indiferenţa se instalează şi totul se rupe? 
    Aş fi vrut să pot face ceva, să schimb lucrurile şi să întorc anii ca să-i fac să vorbească între ei.
    Dar nu mai pot face nimic pentru ei! Am spus inutil, de zeci de ori, că trebuie să vorbească şi să lămurească problemele dintre ei.
    Tot ce pot face are legătura cu noi. 
    Şi mi-am amintit de o bloggeriţă americancă ce suferea de alcoolism şi bulimie, ce a izbutit să se vindece şi să-şi crească cei trei copii. O cheamă Glennon Doyle Melton şi spunea „Life’s about how you use what you got, I think.” Adică, viaţa este (modul) cum foloseşti ceea ce ţi s-a dat.
    Şi m-am reîntors cu gândurile la casa mea, luându-mi cele mai mari daruri pe care le-am primit şi ne-am petrecut ambele după-amieze în parc.
    Am ieşit să ne bucurăm de albastrul superb al cerului, de culorile calde ale frunzelor şi de covorul pe care l-au aşternut pe iarba încă verde şi pe aleile parcului. Septembrie a fost o lună ceva mai tristă pentru mine, dar zilele acestea superbe din octombrie m-au făcut să mă bucur. Am stat şi am privit cerul şi desenele lui Mihnea, mi-am schiţat postările de ieri şi de azi şi am tot fotografiat. Ne-am dus până la mănăstirea Plumbuita, am admirat ciuperci pe drum şi am trecut pe lângă văcuţa mănăstirii.

     

    Ne-am întors acasă cu ceva beţe şi mi-a venit chef de-un dulce uşor. Şi văzusem eu un ştrudel cu mere, la Carmen. Cealaltă Carmen.
    Şi cum mai aveam şi chef de improvizaţii, mă dusei cu gândul la ştrudelul cu vişine de la Mc Donald’s şi la două foste colege ce mereu modificau reţetele. Şi uite aşa, am făcut unul cu mere şi unul cu vişine.
     „Life’s about how you use what you got, I think”, isn’t it?
    Am avut mii de visuri, mai am şi acum multe, dar liniştea o găseşti când înveţi să te cunoşti, să te accepţi şi să te bucuri de ce ai. Uite aşa, de o plimbare în parc cu cei dragi, de o clipă de rugăciune, de câteva rânduri puse pe blog, de cuvintele minunate pe care le primeşti înapoi, de un ştrudel cu mere şi unul cu vişine. Şi de comunicare în casă şi de comunicarea cu voi. Şi nici nu-i puţin lucru, nu? Chiar deloc. Şi a propos, scrisul şi blogul erau printre acele visuri. Şi iar vă mulţumesc!!!!!!!!

    Şi vă poftesc să începeţi săptămâna cu un ştrudel cu vişine de la mine. Originalul este de admirat la Carmen.
    Mihaela Dămăceanu
    Life’s about how you use what you got, I think.
    Life’s about how you use what you got, I think.

  • Biserica Teiul Doamnei Ghica

    Mergând pe Doamna Ghica spre Şos. Petricani, s-ar părea că ultima clădire este Palatul Ghica, fostă reşedinţă de vară a domnitorului Grigore Dimitrie al IV-lea Ghica, astăzi restaurant de lux. Dar nu este ultima, pentru că imediat după el, puţin mai în spate faţă de şosea, se află o mică bijuterie. O bisericuţă albă şi rotundă, cum rar vezi pe la noi, surprinzătoare prin rafinament şi formă. Am ajuns să o văd destul de târziu, dar bine că am ajuns, pentru că şi interiorul te lasă cu ochii măriţi la fel de mult ca şi exteriorul deosebit.
    Ctitorită în anul 1833 de către acelaşi domnitor (al nouălea provenit din celebra familie Ghika), a fost iniţial paraclis al palatului şi este singurul monument bucureştean construit in stilul neo-clasic italian. În ţară, mai există o singura biserica de acest gen, in localitatea Leţcani din judeţul Iaşi. Biserica Teiul Doamnei Ghica este construită de meşterul Josef Weltz după planurile arhitectului Xavier Villacrosse.
    Interiorul lăcaşului este zugrăvit de pictorul italian Alberto Giacometti, acelaşi care a pictat şi palatul alăturat. M-a surprins şi impresionat plăcut fondul verde-oliv al coloanelor, cafasului şi iconostasului şi frumoasele lor decoraţiuni aurii. Pe peretele de la intrare sunt portretele fraţilor Grigore şi Alexandru Ghica. În mijloc atârnă un impresionant policandru cu 24 de braţe, icoanele sunt deosebit de frumoase, jilţurile domneşti sunt bogat decorate, candelele argintate sunt foarte mari. Am încercat să surprind în fotografii câte ceva din acest superb lăcaş, profitând de norocul de a prinde un botez acolo, când am făcut un drum special pentru fotografiat. Nu mi-au ieşit foarte bune, dar mă bucur şi pentru acestea, căci dacă nu era botezul nu aş fi îndrăznit să fac fotografii în interior.

    În jurul bisericii, se află superbe monumente funerare ale membrilor familiei Ghica, începând cu domnitorul Grigore Dimitrie Ghica şi prima sa soţie, Maria Hangherli. Pe monumentul funerar al ctitorului există o inscripţie cu litere chirilice, care spune: „Pietrile de pe uliţele cetăţii învecinate mărturisita-ţi, călător, ce fapte lăudate Ghica Grigorie a lucrat: Domn plin de înţelepciune, l-al lui mormânt eşti dator ismerenia a-ţi depune”, ce aminteşte de faptul că a fost primul domnitor ce s-a îngrijit de pavarea cu piatră a unor străzi bucureştene. A domnit până în 1828 şi a trecut dincolo, în 1835, la doi ani după ctitorirea bisericii.

    Iniţial, biserica a avut hramul Înălţarea Domnului, la care s-au adăugat şi hramul Nasterea Maicii Domnului si Sfantul Grigorie Teologul (10 ianuarie).
    Să aveţi o duminică superbă!
    Mihaela Dămăceanu

    Această  postare participă la rubrica Happy Week-End-ediţia 42 pe care o găsiţi la Elly(Blind Love)

  • Toamna pe lac

    Această postare participă la rubrica „Reflexii în oglindă”.

    Mihaela Dămăceanu

  • Cele mai multe oferte

    Când am cumpărat cărţile despre care v-am povestit în vară, m-am abonat la Elefant.ro, obţinând atunci un preţ cu 40% mai mic. A fost o afacere bună, iar acum primesc pe e-mail toate ofertele lor. Lucru care nu este deloc rău, având în vedere că au foarte multe oferte şi, cum mi-aş dori să continui să citesc şi cărţi(nu doar bloguri:))) reamintirea prezenţei lor puternice în online, nu îmi face decât bine.

    Şi ca să am şi mai multe motive de cercetare a ofertelor, mă gândii să fac un link afiliat, având astfel posibilitatea de a vă oferi şi vouă informaţii despre ofertele lor şi de a câştiga şi eu un bănuţ, cu speranţa că aceasta nu v-ar deranja. Ar fi vorba despre un mic comision pe care l-aş primi eu, dacă voi aţi cumpăra ceva de la ei. Preţul la aţi cumpăra nu s-ar modifica, librăria oferind comisionul din profitul ei. Şi dacă, atunci când aţi avea nevoie de cărţi, aţi cumpăra prin blogul nostru, ar fi şi pentru noi un mic sprijin în continuarea muncii de aici.
    Aşadar, dacă aveţi nevoie de o carte, pentru voi sau pentru un cadou, ar fi un bun moment să mergeţi pe la ei, pentru că puteţi primi un cadou de 90 lei, doar dacă vă abonaţi. Şi nu cred că toată lumea din familie are deja abonament făcut. În afară de acest abonament, mai au o mulţime de alte promoţii, pe care le puteţi vedea cu un simplu click aici.
    Vă mulţumesc!
    Mihaela Dămăceanu
     

  • Miercurea fără cuvinte-Toamna în Plumbuita

    Această postare participă la provocarea lansată de Carmen pe blogul ei. Puteţi participa şi voi.

    Mihaela Dămăceanu

  • Despre a da sfaturi

    Ieri am citit la Dana o postare frumoasă, intitulată Profa’ de romana. Mi-a amintit de vremurile în care am fost şi eu la catedră şi îi răspund azi la întrebarea pe care mi-a adresat-o în comentarii. Am predat chimia timp de 7 ani, în câteva locuri. Dacă în primii ani am fost la unele licee din extremele ţării, când am putut veni în Bucureşti, am început cu un liceu din Ciorogârla şi apoi am rămas la o şcoală generală de pe Şoseaua Giurgiului, în ultimii 4 ani.

    De acolo am cele mai multe amintiri, acolo am stat cel mai mult şi am avut cele mai bune rezultate.
    Şi parcă mi-au rămas amintirile în cap şi azi vă voi povesti una ce are legătură şi cu actuala mea situaţie de părinte şi de posesor de blog citit de ceva mămici.
    La una dintre şedinţele cu părinţii, mă aşteaptă la final mămica unui elev cuminte, dar cu rezultate şcolare mediocre spre slăbuţe. Era o clasă de a-VIII-a şi ca toţi ceilalţi părinţi, era şi dânsa destul de preocupată de examenul ce urma să vină şi cam nemulţumită de copilaş.
    Discuţia s-a învârtit în jurul notelor lui slabuţe şi spre final îmi spune că nu se miră de acestea, că nu se aştepta la note mai bune şi că nu mai ştie ce să facă, pentru că el se uită toată ziua la televizor.
    Şi ce credeţi voi că i-a răspuns, domnişoara pe atunci, dirigintă?
    I-a spus acelaşi lucru ce presupun că vă trece şi vouă acum prin cap, adică cel mai simplu lucru posibil să fie spus. Acela de a nu-l mai lăsa să se uite la televizor.
    Sincer, nici acum nu ştiu ce ar fi trebuit să-i spun, mai mult de atât. Dar ţin să vă povestesc că în aceşti nouă ani şi jumătate de când îl avem pe Mihnea, mi-am amintit de multe ori despre sfatul acela şi am realizat cât a fost de uşor să-l dau. Din poziţia de atunci.
    Nu o dată, întâmplarea aceasta m-a afăcut să mă gândesc că cel mai uşor lucru pe lume este să dai sfaturi altora. Şi mai ales atunci când nu ai trecut prin astfel de situaţii.
    A propos de aceasta, aţi observat şi voi că cele mai dure şi mai intrasigente sfaturi şi critici despre cum ne creştem copiii, le primim de la cei care nu au copii?
    Cam aşa cum am fost eu atunci. Foarte categorică şi dură. Să nu vă imaginaţi că am vorbit aşa, căci mereu am fost apropiată cu părinţii şi niciodată nu am avut tonuri arogante cu nimeni, nici ca profesor, nici apoi. Mă refeream mai sus, la conţinutul opiniei, nu la modul ei de exprimare. Clară, simplă şi categorică.
    Şi vă spuneam, că de multe ori mi-am amintit discuţia aceasta, părinte fiind. Şi am realizat de câte ori te trezeşti în postura de a nu mai şti ce să faci, cum să faci, şi mai ales cum să faci ca să fie mai bine. Am realizat că sunt nenumărate momente în viaţa de părinte, în care rămâi blocat cu privirea la celălalt părinte, observând şi la el neputinţa şi neştiinţa. 
    Şi am realizat lucrul acesta, în condiţiile în care avem un copil foarte în regulă, mulţumim Domnului. Cam prea încăpăţânat el, ce-i drept, dar în regulă şi bun.
    Şi am conştientizat foarte puternic, că cel mai uşor lucru în viaţă este de a da sfaturi altora.
    Suntem abia în clasa a-III-a şi deocamdată nu avem problema despre v-am povestit. Mihnea se uită la televizor după un program controlat, izbutind în general, să ne înfrânăm slabiciunea omenească de a-l mai lăsa uneori să se uite şi pentru că tu doreşti o clipă de linişte şi răgaz.
    Dar este încă mic, şi are o personalitate foarte dominantă şi mereu zici cine ştie ce-o mai fi şi cum o mai fi. Da, ne luptăm să îmblânzim acest mic caracter în formare, dar ne şi rugăm să primim ajutor de sus şi să izbutim.
    Căci sunt multe momente în viaţa unui părinte, când singura cale pe care o mai ştii este doar să te rogi.
    Iar eu am mai învăţat o lecţie de viaţă, şi anume aceea de a nu mai da sfaturi necerute niciodată, şi foarte gândite şi doar dacă ştiu bine ce vorbesc, atunci când îmi sunt solicitate. 
    O zi frumoasă vă urez, vă aştept cu nerăbdare părerile şi vă mulţumesc din suflet pentru că mă citiţi!
    Mihaela Dămăceanu

  • Eşti ceea ce citeşti!

    Parafrazând celebrul proverb chinezesc „eşti ceea ce mănânci”, pe care încerc să-l înţeleg mai bine prin aplicare, mi-a venit mie prin căpşor ideea că tot la fel de bine, eşti ceea ce citeşti.
    Este foarte adevărat că ceea ce citim este ce ne atrage, informaţii şi oameni cu care rezonezi. Dar tot la fel de adevărat este şi că citind începi să aplici ceea ce afli. Întâi citeşti că te interesează tema, apoi citind îţi vine imboldul de a aplica şi tu ceea ce afli. Şi uite aşa, din acest proces în care este greu să determini cea fost întâi, oul sau găina, te trezeşti dintr-o dată făcând acele lucruri şi devenind astfel un om mai bun, câte puţin în fiecare zi.
    Cam aşa a fost şi cu scrisul, şi cu blogul. Aici o să spuneţi că v-am mai povestit despre rolul benefic al scrisului şi sunt de acord şi acum cu ideea. Dar scrisul porneşte mereu, din pasiunea de a citi. Aici este clar cine a fost mai întâi. Cititul. Abia apoi vine dorinţa de a scrie. Şi de aceea cred că aproape toţi oamenii care scriu sunt mari cititori. Şi cum sunt într-un proces de blogger în devenire, citesc bloguri.
    Citeam şi înainte, doar că erau bloguri în limba engleză şi erau despre finanţe personale şi călătorii.
    De când am început acest blog, ca rezultat al lecturilor mai vechi, am început să descopăr blogosfera în limba română şi am pornit cu Iulia. De la ea am preluat ceva din stilul organizat de viaţă în materie de finanţe, alimentaţie şi blogging şi am primit imboldul de a pune în aplicare ideile ce mă atrăgeau de mult şi despre care mai citisem. Cum spuneam, mă atrăsese tema aceasta şi citisem destul şi în limba engleză, dar pe Iulia am citit-o zilnic de când am acest blog şi fireşte că am început să şi aplic ideile ei. Aşa s-a născut şi la mine rubrica de meniu săptămânal, aşa m-am hotărât să scriu postările despre economii şi cumpărături făcute mai organizat şi cu scop mai practic decât înainte. Rezonez foarte bine cu Iulia, chiar dacă nu sunt încă omul atât de organizat care este ea. Dar voi continua mereu să o citesc şi voi fi mereu influenţată de ea, pentru că îmi place şi tema abordată şi omul din spatele blogului.
    Următoarea prietenă pe care mi-am făcut-o în online este Iuliana. Acuma, eu nu sunt ca Iuliana, dar mi-ar plăcea să fiu. Pe la începuturile prieteniei noastre bloggeristice ne descopeream foarte des preocupări şi concepţii comune. Dar ceea ce o defineşte pe ea şi eu nu posed din dotarea cu care venii pe lume, este veselia. Iuliana este un om glumeţ şi cald, reuşind să ne transmită şi nouă, cititorilor, o stare de bine şi de bucurie. Ea este modelul către care tindem mulţi, omul înţelept şi trecut prin ale vieţii, care a descoperit cum să facă viaţa mai uşoară, mai frumoasă şi mai profundă, tocmai prin descoperirea frumuseţii lucrurilor şi activităţilor ce ne sunt la îndemână în viaţă. Ea ştie să se bucure de tot ce vede în jur şi de tot ce face. Scrie cu multă pasiune, găteşte la fel, descoperă bucuria într-un magazin din oraş, într-o plimbare spre serviciu, în joaca copiilor pe lângă care trece, în zborul leagănului din faţa ferestrelor biroului şi în cel al „maşinăriilor cu aripi”. Pentru toată starea aceasta de bine pe care o primesc de la ea şi pentru toată profunzimea care există în această fiinţă caldă, voi merge mereu să citesc ce scrie, cu speranţa că ceva din bucuria vieţii, va veni şi spre mine de la ea. 
    De câteva luni încoace am descoperit-o  şi m-am apropiat sufleteşte de Carmen. Citind eu, tot aşa zi de zi, ce scrie pe blog, constat că nu ai cum să nu te apropii de ea. De fapt, nu are cum să nu-ţi placă Carmen. Este un om foarte cald şi tot un om care găseşte partea bună şi pozitivul în viaţă. Dar cel mai tare impresionează modul ei direct, deschis şi cald în care relaţionează cu noi. Este foarte puternică, organizată şi harnică. Dacă-i citiţi blogul veţi vedea câte face şi cât se documentează pentru orice. Îi plac călătoriile şi artele. Are un spirit enciclopedic, se documentează foarte bine şi ne  învaţă şi pe noi o mulţime de lucruri. Doar în câteva luni, am învăţat la ea ce sunt aceia gurgui, am descoperit porţelanul de Nymphenburg, am fost la Paris cu TGV-ul, am văzut casa lui Victor Hugo şi grădina de la Giverny a lui Monet şi am fost la Muntele Saint Michel. Aşa cum ne-a spus odată, călătoreşte de trei ori: prima oară când se documentează, a doua oară în călătoria propriu-zisă şi a treia oară când ne duce şi pe noi acolo, povestind pe blog. Nu ai cum să nu o admiri şi să nu o iubeşti pe Carmen. Este o inimă imens de caldă deşi „funcţionează cu Duracell”. La mulţi ani fericiţi, draga mea! 
    Şi aş putea scrie despre multe alte fete, pornind de la Cristina ce m-a inspirat să fac acest blog, continuând cu Irina, Părintele Victor şi toate fetele trecute în blogrol, că le-am trecut acolo pentru că mi-s dragi şi îmi plac. De la fiecare am ceva de învăţat şi cu fiecare am ceva în comun. Dar mă gândesc la voi cititorii şi mă opresc pentru azi.
    Revenind la titlul articolului şi concluzionând aceste rânduri, închei spunând că aceste persoane sunt pentru mine modelele din online. Am găsit ceva în comun cu ele, mi-s tare dragi şi îmi doresc din suflet să fiu ca ele, păstrându-mi în acelaşi timp, propria identitate. Le voi citi cu drag şi voi căuta mereu punctele comune, dar mai ales voi căuta să învăţ şi să aplic învăţăturile lor, ştiind că eşti ceea ce citeşti şi astfel poţi fi un om mai bun.  
    Cu drag,
    Mihaela Dămăceanu 

  • Mici decoraţiuni gratuite de toamnă II

    Dacă anul trecut mi-am umplut braţele cu crengi de copac, anul acesta m-am umplut toată de frunze. Veneam duminica trecută prin parc, de la o biserică deosebit de frumoasă. Am admirat cu tot sufletul coroanele copacilor, pictate-n sute de nuanţe de galben şi arămiu, dar şi covorul scuturat de ei peste iarba încă verde.
    Şi-am început să culeg una câte una, până mi-am umplut mâinile, cu gândul de a-i face o bucurie prichindelului de-acasă. Aproape de finalul drumului, mai găsesc şi-o bucată de scoarţă veche de copac, şi-un ciot interesant de la o creangă ruptă. Le studiez cu atenţie şi le iau. Coaja de copac mergea bine ca suport pentru frunze iar ciotul de lemn ca suport pentru pictat.
    Fireşte că mi-am bucurat puiul. A lăsat instant filmul la care se uita şi a început să compună decorul instant. Nu am intervenit deloc, în afară de a lua doi mici păianjeni de pe scoarţa de copac şi a fotografia o mică floricică de licheni, care nu se vede prea bine în poza de mai jos, de mititică ce era.
    Restul este concepţia lui Mihnea, că de-aceea vedeţi şi-o ceapă pe-acolo 🙂
    Mi-a părut tare rău că am ratat castanele… 

    Pentru a vedea ceva foarte frumos în materie de decoraţiuni de toamnă, duceţi-vă şi pe linkul de la începutul postării acesteia şi vedeţi la finalul ei, pozele din Frankfurt.
    Mihnea şi Mihaela Dămăceanu

  • Miercurea fără cuvinte-Portul Tomis

    Această postare participă la provocarea lansată de Carmen pe blogul ei. Puteţi participa şi voi!

    Mihaela Dămăceanu

  • Scrierea cu doi i

    sursa

    Personal, nu consider că limba română este foarte grea. Însă realitatea din jurul meu mă contrazice. Ca părinte de şcolărel, constat că nu este chiar aşa de uşoară. Ne-am lovit tot anul trecut şi continuăm să ne lovim, de câteva probleme legate de scriere, constatând din nou că una dintre cele mai spinoase probleme ale scrierii în limba română sunt cei doi i.
    Tot anul am încercat să îi explic lui Mihnea că aceşti doi i se aud. Că trebuie doar să fii puţin atent la pronunţie şi vei distinge situaţiile în care îi foloseşti. Observând greşelile pe care le-a tot făcut, se pare că nu am dreptate. Sau, mai bine spus, că nu se disting atât de uşor cum îmi pare mie, pentru că totuşi, nu pot să declar că nu s-ar auzi.
    Deci, cei doi i se aud, dar nu îi aude toată lumea. Primul care nu îi aude, este băiatul meu. Pentru el, m-am trezit gândindu-mă că ar fi timpul să încerc să centralizez cazurile în care îi folosim. Apoi, cu siguranţă ar mai putea folosi şi altora, motiv pentru care îi postez şi aici.
    Este greu să îi explic lui Mihnea cazurile în care apar, având în vedere că nu are nicio noţiune de gramatică. I-am mai explicat eu, una alta, dar în afară de substantiv şi verb nu cred că a reţinut altceva. Nu văd altă soluţie, decât să încep să îi mai introduc câteva noţiuni şi să caut să fixez regulile prin foarte multe exerciţii.
    Şi pentru că veni vorba de exerciţii, pornesc de aici cu prezentarea regulilor pe care mi le amintesc:
    SUBSTANTIVUL
    1. Substantivele care la singular se termină în iu, formează pluralul cu doi i.
            exerciţiu-exerciţii, geamgiu-geamgii
        Există deja un i în terminaţie şi formând pluralul, îl adăugăm pe al doilea.
    2. Substantivele care la plural se termină în i, când se articulează se scriu cu doi i.
            oameni-oamenii, elevi-elevii, pomi-pomii.
      
        La nivelul clasei a II-a, aceasta este singura situaţie în care s-a introdus o regulă prin care să se explice copiilor modul în care pot face distincţia între cele două cazuri: substantivele articulate au o silabă în plus, faţă de cele nearticulate.
            oa-meni; oa-me-nii
            e-levi; e-le-vii
            pomi; po-mii
     
    3. Substantivele masculine care formează pluralul cu doi i, prin articulare îl dobândesc pe al treilea.
            
            fii-fiii, copii-copiii, geamgii-geamgiii
     
     Va trebui să mă gândesc cum îl voi învăţa ce este un substantiv articulat, şi care sunt genurile.
    Toate cele trei reguli se aplică şi în cazul ADJECTIVELOR.
    VERBUL
    1. Verbele la infinitiv se scriu cu un singur i.
            a fi, a şti, a primi, a citi

    2. Verbul a şti se conjugă la persoana a -II-a singular, prezent tu ştii. La fel se întâmplă şi la conjunctiv să ştii
    3. Conjunctivul lui a fi se scrie de asemenea cu doi i: să fii.
    4. La gerunziu, atât a fi cât şi a şti, se scriu cu doi i: fiind, ştiind, scriind.

    Cu siguranţă nu am cuprins toate situaţiile, dar măcar să i le pot fixa pe acestea, că fac alergie când le văd scrise greşit. Anul viitor încep să facă şi puţină gramatică şi poate i le voi explica mai uşor.
    Oricum, doamna învăţătoare le-a introdus câteva noţiuni şi îmi place foarte mult că insistă pe scriere, ceea ce înseamnă că până la urmă se va lipi de ei. Poate veţi spune că este normal, dar eu am auzit de multe alte învăţătoare ce insistă mai mult pe matematică decât pe limba română. Şi mă gândeam că am avut noroc că am reuşit să ajungem la doamna, căci dacă înmulţirea o învaţă tot omul, scrierea corectă, mai puţin.

    Mihaela Dămăceanu