Blog de familie

Blog

  • Alice şi Enciclopedia călătorului independent

    Nu trebuie să vă spun eu care este problema cu Internetul ăsta. Dar o fac! 

    Este inepuizabil. 

    Şi omul trebuie să dea dovadă de foarte mare autocontrol, ca să se oprească. Şi de câte ori dai peste ceva interesant(des, foarte des) te miri cum de nu ai găsit comoara până atunci.  Şi te mai simţi şi vinovat. Vinovat că deşi îţi tot propui, nu izbuteşti să ajungi într-o mulţime de locuri despre care ştii sigur că îţi vor plăcea.

    De aceea,

    AZI ÎMI CER SCUZE TUTUROR CELOR CARE SCRIU BINE, SCRIU LUCRURI INTERESANTE, FAC LUCRURI INTERESANTE, POSTEAZĂ FOTOGRAFII DEMENŢIALE…LA CARE EU NU AM IZBUTIT SĂ AJUNG.

    VĂ ROG SĂ MĂ IERTAŢI!

    Din categoria bloguri izbitoare, face parte cel despre care scriu azi. Numa’ vă rog mult să nu mă credeţi pe cuvânt, ci să intraţi doar puţin aici să vedeţi. Şi după aia, mai vorbim!

    Nişte fotografii, nişte călătorii, nişte chemări spte depărtări….Wonderlust, cum zice englezu’. 

    Este vorba de Alice de la Enciclopedia călătorului independent şi ştiu că cei mai mulţi deja o cunoaşteţi. Dar poate n-aţi mai citit de mult sau poate n-aţi mai trecut de mult pe la ea.

    Dacă vă arde şi pe voi dorul de călătorii, dorul de vacanţă sau de bătut lumea, faceţi un tur pe la Alice. Eu am început cu Andaluzia, şi-am mers cu ea din Cadiz în Cordoba, ş-apoi în Sevilla. Fotografiile surprind extrem de bine viaţa şi cultura locurilor prin care Alice ne plimbă. Postările acestea mi-au amintit de Balada Spaniolă de Lion Feuchtwanger, carte pe care-am devorat-o în adolescenţă.

    Dacă vreţi să visaţi şi mai mult, atunci cautaţi pe blog rubrica 1 an în Maroc pentru a afla multe lucruri interesante despre viaţa oamenilor de acolo, pe care într-o simplă călătorie turistică nu aveţi cum să le surprindeţi. Am citit despre o bunică aprigă, obiceiuri de familie marocană, m-am plimbat prin bazare şi oraşe exotice, am visat cu ochii deschişi la Orient, la fascinaţia dunelor de nisip şi a oazelor de verdeaţă, la turnuri de minarete şi năucitoarea vălmăşeală a lumii arabe. Parcă am auzit chemarea muezinului şi am simţit farmecul poveştilor din O mie şi una de nopţi.

    Într-un cuvânt: SUPERB.

    Un blog frumos, care te fascinează, te cheamă şi te plimbă prin lume. Dar te plimbă altfel, pentru că autoarea este preocupată şi interesată să vadă mai mult decât liste de obiective. Surprinde ceva din viaţa oamenilor din locurile prin care trece cu ochii larg deschişi, şi cu sufletul la fel.

    Mulţumim Alice, că ne iei şi pe noi!

    Mihaela Dămăceanu

  • Educaţia nu se face prin critică

    Era o altă zi de iunie, doar cu câteva decenii în urmă. În curtea plină ochi cu copii, părinţi şi profesori, stătea deoparte o fetiţă cu codiţe. Venise şi ea, cu ambii părinţi, la festivitatea de premiere. Până vor fi strigaţi cei de clasa a IV-a, este destul timp de aşteptat.
    Ca întotdeauna, avea ceva emoţii, măcar pentru faptul că trebuia să stea preţ de câteva clipe, în faţa mulţimii aceleia de oameni. Aştepta să scape şi să se ducă acasă, să fie lăsată la joacă. Gândul era doar la vacanţă şi libertate. Prea mult durează festivităţile acestea. Toată lumea se plictiseşte. Copiii s-au săturat demult, dar stau totuşi pe lângă părinţii ce îi trag de mânecă să fie cuminţi. Încă puţină răbdare şi după ce termină şi clasa lor, pot pleca acasă.
    Acum sunt cei din clasa a-III-a şi urmează rândul lor. Fetiţa simte un mic nod în gât, gândindu-se că se apropie momentul. Iată că domnul director a ajuns la clasa fetiţei cu codiţe şi ia diplomele în mână. Prima strigată va fi ea. Se apropie de prezidiu cu paşi rapizi, ajungând exact la timp. Domnul director anunţă singura diplomă de merit din toate clasele a IV-a, acordată fetiţei, pentru media generală 10. Însă nu se opreşte, şi după ce îi strigă numele, continuă spunând că nu ştie să salute. Copilul parcă nici nu înţelesese bine ce a auzit. Înainte de aceste vorbe, simţise pe lângă emoţie, bucurie şi mândrie. O secundă a trebuit, ca toată bucuria să dispară, înlocuită de o foarte mare ruşine. Cu ochii în jos, cu faţa ca focul, a intins mâna după diplomă. Parcă tot zumzetul din curte se oprise, parcă toată lumea aceea auzise. Când a strigat numele celorlalţi copii, fata a ridicat privirea înspre  părinţii ei. Păreau trişti şi nedumeriţi, la fel ca şi ea. De ce oare a trebuit să spună asta? era întrebarea ce nu-i ieşea din cap, după ce momentul de ruşine s-a estompat.
    Sursa: Google

    Şi-a amintit de unde i se trăgea. Cu câteva luni în urmă, într-una din zilele de şcoală, se întâlnise pe coridoare de trei ori, cu domnul director. Îl salutase de două ori, iar acesta îi răspunsese probabil automat, fără a remarca cine este elevul. În următoarea pauză, la a treia întâlnire, copilul considerase că nu mai este cazul să spună din nou „Bună ziua!”. De data aceea, directorul a observat că un elev a trecut pe lângă el fără a-l saluta şi i-a făcut observaţie răutăcios. Fetiţa nu a îndrăznit să spună că îl mai salutase de două ori,  înghiţind cu amărăciune observaţia nedreaptă. Ştia că domnul director nu o prea plăcea. Nu era foarte sigură de ce, dar avea mereu această senzaţie. Soţia directorului era învăţătoarea clasei a-IV-A, în care învăţa şi copilul lor. Acesta nu era un elev prea strălucit. Să fi putut o asemenea mică invidie părintească, să determine un director de şcoală să spună tuturor oamenilor de acolo, că fetiţa nu ştie să salute?

    Nu a ştiut nici atunci, nici mai târziu.

    Au trecut ani mulţi de-atunci. Copilul acela a crescut şi niciodată-n viaţă nu a mai trecut pe lângă cineva, fără a saluta.

    Dar ruşinea îndurată într-un moment ca acela, i-a rămas mereu în amintire. Nu era nevoie de aşa ceva pentru a învăţa un elev, că trebuie să salute. Mai mult, nici măcar nu avea ce să o înveţe, pentru că oricum ştia.

    Mi-am amintit aceste momente, ca o lecţie pentru mine, ca părinte. Nu aşa se educă oamenii, şi nu critica este cea mai bună metodă. Chiar dacă, uneori ajută. Chiar dacă, uneori copiii au nevoie de mici observaţii venite din exterior.

    Dar mult mai mult, copiii au nevoie de încurajare. La fel cum au nevoie, chiar şi adulţii. Să încercăm să ne mai înghiţim uneori criticile şi să vedem şi calităţile copiilor noştri. Dar mai ales, să-i învăţăm  pe ei să şi le vadă.

    Mihaela Dămăceanu  

  • Miercurea fără cuvinte-Reef Aquarium

    Aceste fotografii participă la provocarea lansată de Carmen pe blogul ei.
    Mihaela Dămăceanu

  • Reduceri la H&M

    Am plecat duminică pe la prânz, din casă, cu intenţii extrem de respectabile. Le-am bifat şi pe acelea, dar cum drumul meu trecea pe lângă magazinul Unirea, nu m-am putut abţine să nu intru doar puţin în magazinul H&M. Nu era niciun magazin în plan, dar ce doamnă cu intenţii respectabile, rezistă la atâtea oferte de reduceri?
    Trecusem pe lângă nenumărate vitrine ispititoare şi magazine atrăgătoare, rezistând cu stoicism. Şi m-a înfrânt tocmai H&M, în condiţiile în care nu am fost niciodată un mare fun.
    Am intrat, trecâng rapid pe lângă tot felul de bluziţe şi rochiţe dantelate, către standurile cu promoţii. Preţuri pe etichete roşii, atărnau de fiecare produs. Deasupra standului scria mare: maieuri de la 10 lei (am văzut doar două cu acest preţ), bluze de la 20 lei (ceva mai multe), pantaloni de la 30 lei (erau, dar nu foarte mulţi), sacouri de la 30 lei (aici am capitulat). Mă opresc cu interes, la scotocit. Vă spun sincer că nu vroiam să cumpăr nimic. Însă, socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Mă trezesc cu doar patru sacouri în mână, întrebând unde sunt cabinele. În drum spre ele, mai culeg şi o rochiţă de la rochiile începând cu 30 de lei, că avea o croială cu totul deosebită. Intru  cu cele cinci produse şi normal că le probez. De ce am făcut acest lucru, vă rog pe voi să-mi spuneţi, că eu nu vroiam să cumpăr nimic. Începusem să mă cam îndoiesc de hotărârea mea, care era cât pe ce să cedeze definitiv, când am început să le probez. Nu am avut aparatul foto la mine, că deja mă gândeam la voi, că poate fac in lucru „bun” şi vă trimit la shopping.
    Ei, dar cum nu sunt aşa un blogger vechi, habar nu am dacă aş fi avut voie să fotografiez. Probabil că nu, dar am acum temă de casă, căci trebuie să aflu acest răspuns.
    Deci, fără poze, vă descriu eu cum pot, de ce nu rezistasem:
    1. Primul sacou era bleu, dintr-o stofă uşor buclată, scurt şi cambrat, cam ca gecile de piele ale rocherilor, cu fermoar argintiu într-o parte şi guler care se putea modela în trei feluri, cu aplicaţii metalice ca nişte dinţi argintii. Redus de la 159 de lei, la 75 lei. Model interesant, preţ bun şi îmi venea perfect;
    2. Pulover negru lung, tricotat, prin care alterna un fir bej, boucle, şi unul auriu, foarte subţire. Nu se închidea şi era tivit pe marginea unde ar fi trebuit să fie nasturii, cu o imitaţie de piele, de culoare neagră. Clasic, pentru o ţinută mai elegantă, îmi venea şi acesta destul de bine. Redus de la 129, la 75 de lei; 
    3. Sacou din stofă, cu două fire buclate, unul alb, unul roz. Clasic, scurt, drept şi finuţ. De la 159, era 60 de lei. Şi acesta mi se potrivea;
    4. Alt sacou, oarecum asemănător cu cel roz, doar că era crem cu verde fistic. Se termina pe marginile tot fără nasturi, cu ciucuraşi. Nu ciucuraşi, ci fir neţesut. Cea mai tare captură dintre sacouri, era 40 de lei, de la 199 lei. Reduceri de 70% nu am văzut prea multe, pe la noi.
    5. Rochiţa era sintetică, dintr-un fel de jerse, dar plăcută pe piele. Era formată din două piese. Prima, de culoare bleu, scurtă şi cu anchior. Se vedea doar la decolteu, pentru că era acoperită de o a doua, dintr-un material cu fundal bleu, pe care era un mic imprimeu geometric, crem cu maro. Vă spuneam că avea o croială foarte deosebită. Cea imprimată, era formată din două bucăţi, care la mijloc se petreceau una peste cealaltă, formând nişte falduri pe mijloc. Sus avea tot un decolteu într-un anchior mai adânc decât al primei. Partea de jos, era tăiată tot într-un V, cu vârful în sus. Greu de descris, nu ştiu dacă aţi priceput ceva. Trebuia să fac un desen, dar nu e Mihnea, de! Minunea asta era doar 30 de lei, redusă de la 199 lei.
    M-am frământat destul şi am hotărât să le duc înapoi, că m-a lovit bunul gând că nu duc lipsă de haine. Mai degrabă, stau mai prost cu încălţămintea. Aşa că, dau fuguţa la raionul respectiv, unde nu mai pierd mult timp şi înhaţ o pereche de sandale negre, din elastic, cu doar 30 de lei. Nu a fost cea mai bună alegere, din punct de vedere matematico-financiar, că aceea ar fi fost rochia. Dar măcar sandalele îmi trebuiau. Adică, nici astea nu ardeau foarte puternic, dar oricum, la sandale stau cel mai prost.
    Şi apoi, doar nu pierdusem vreo oră, chiar degeaba, aşa. Că doar sunt om serios, nu? Şi plecasem cu alte gânduri. Respectabile, cum vă spusei la început.
    Gata cu glumă, pentru a vă spune foarte serios, că merită să faci un drum pe la ei, dacă ai ceva de luat. Dacă nu, faceţi ca mine, că tot găsiţi ceva.
    Un foarte mare plus: cei mai amabili, politicoşi şi bine educaţi de cei ce i-au şcolit, vânzători din România. Sau, poate, corect ar fi să le spun consilieri de vânzări. Sincer, sincer!
    La casă, un băiat îmi arată nişte agrafe cu flori din pânză pe ele, spunând cu nonşalanţă şi umor: 
    „O floare cu 1 leu firu?”
    „1 leu firu?” repet eu ca papagalul, nepricepând ce vrea să spună.
    Glumise, şi îmi arată agrafele, neobservate de mine până atunci, care erau două la set, la preţul de 2 lei ambele.
    Normal că am luat şi trandafirii şi am apreciat drăguţa domnişoară, căreia i-am plătit. Mi-a sugerat că aş putea pune una, chiar şi la sanda.
    Bună idee! Şi foarte inedită.
    Aparatul nu este nici acasă, că a fugit cu băieţii, aşa că v-am făcut două poze, proaste rău, cu telefonul.

     Shopping plăcut!
    Mihaela Dămăceanu

    P.S. Acesta nu este un advertorial, iar reducerile se termină pe 31 iulie.

  • Ţipătul din depărtări

    Rămasă pe baricadele serviciului, aflu momentele interesante prin telefon. Băieţii mei, au ajuns luni seară la Botoşani, după un lung drum de vreo 10 ore, ocolit puţin şi prin târgul Ieşilor.

    Îmi povesteşte Mihai, marţi pe seară, ce a făcut Mihnea în dimineaţa respectivă. Deşi ajunseseră destul de târziu şi destul de obosiţi, s-a trezit mititelul la ora 6, cu grija ieşirii afară, de parcă pleca oraşul şi curtea, din locul lor. A zbughit-o în pijamale direct spre uşă, a deschis-o brusc şi a strigat cât îl ţineau plămânii lui mititei dar robuşti:

    LIBERTAAATEEEEE!!!!, de-au ieşit vecinii la ferestrele blocurilor ce înconjoară curtea.

    Acuma, nu ştiu exact dacă libertatea înseamnă pentru el că a scăpat de şcoală, de Bucureşti sau de maică-sa, pe care era cam supărat că l-a bombănit toată duminica să pună călcâiul jos, când merge(că am observat această problemă şi până-l ducem la un ortoped nu ştiu ce altceva mai bun să fac, decât să-i tot atrag atenţia). Cred că era strigătul de libertate care le combina pe toate, şi mai ales, bucuria lui enormă de a bate cât e ziulica de mare, curtea şi cartierul.

    Cert e, că m-am bucurat  de bucuria lui şi mi-am mai amintit un strigăt similar.

    Vară. Mare. Varna. Mihnea avea 4 ani şi mergea prima dată la mare. Pe la ora 8 dimineaţa, l-am lăsat pe tati dormind, să se mai odihnească după drumul din ziua precedentă, şi am plecat amândoi la plajă. Plajă goală, doar cu vreo doi oameni, mai matinali decât noi. Am trecut uşor şi repede pe nisipul un pic recişor şi am început să desfac arsenalul, înşirându-mi rogojina. Nu prea am apucat să observ cu atenţie reacţia lui Mihnea. El, mai rapid ca mine, îşi scoate hăinuţele, şi până să bag eu de seamă, ajunsese chiar lângă apă. Mă trezeşte din spaima de a nu-l vedea intrând singur în apă, un strigăt lung, care exprima uimirea şi bucuria. Tot cât îl ţineau plămânii, cu spatele la mine şi faţa spre mare, urla de mama focului:

    ” ÎMI PAAAACEEE AIIIICIIII! ÎMI PAAAACEEE AIIIICIIII!”

    Nu-l spunea încă pe l, dar lui îi păcea fantastic de mult, şi continua să ţipă întorcându-se întâi spre mine, apoi pe rând, în dreapta şi-n stânga, ca să-l audă şi cei doi bulgari răzleţi de pe plajă. Nu l-au auzit, pentru că zgomotul mării acoperea strigătul lui fericit. L-am auzit doar eu, nci măcar tati nu era cu noi să-l audă.
     Nu aveam cameră să-l fi filmat, dar şi de-aş fi avut-o tot nu aş fi fost pe fază să prind momentul acela spontan, cu intensitatea lui extraordinară. Rămâne doar în amintirea mea, iar cel de la Botoşani, în amintirea lui tati. Şi-a vecinilor, posibil. Ş-aici, printre rânduri şi gânduri.

    Capacitatea asta de a se bucura de viaţă este una din trăsăturile pe care le admir cel mai mult la copilul meu. Şi la taică-su, de la care a moştenit-o. Eu nu am ştiut, ş-apoi nu am putut niciodată să strig de bucurie. Şi mai ales de bucuriile mici şi simple ale vieţii. Eu a trebuit să învăţ să mă pot bucura de viaţă. Dar tot timpul sunt un şcolărel la acest capitol. Şi nu pot spune că n-am învăţat nimic, pentru că uneori îmi iese. Uneori izbutesc să mă bucur de-o floare. Să mă bucur de albastrul superb al dimineţilor de vară. De splendoarea verdelui crud al lunii mai şi de parfumul îmbătător al florilor de tei. Dar nu am învăţat să mă bucur ţipând. Momentele acelea de mică bucurie, vin fără efervescenţă. Sunt line, calme, duioase. Şi nici nu ştiu să exprim prea mult şi prea bine, bucuria. În ultima vreme, îmi mai iese, cu vorbele. Dar şi acelea, nerostite, ci scrise. Însă nici scrise, nu exprimă la fel de bine bucuria, precum izbutesc să exprime melancolia.

    Dac-ar fi, să mai pot să-i dau ceva trăsături de caracter copilului meu, i-aş mai da o tonă de ştiinţă de a se bucura de viaţă. Sau măcar, i-aş păstra şi pentru viaţa adultă, bucuria pe care o simte acum.

    Cu o molcomă bucurie, azi vă scrie

    Mihaela Dămăceanu

    S-aveţi o zi frumoasă!

  • Minidecorul făcut de Mihnea

    V-am povestit şi arătat atâtea despre desenele lui Mihnea. Şi ştiu că v-am spus că aceste talent îl moşteneşte de la tati, care are mână bună şi acum, când liniile cu greu se mai pot apropia. Mami, este cam pe din afara acestei ecuaţii, sau sistem de ecuaţii. În schimb, are o foarte mare iubire pentru culoare şi decoraţiuni interioare. Să vă mai povestesc câte tomuri cu reviste de case şi mai ales de decorarea lor, am cărat când ne-am mutat? Mai bine nu, şi vedeţi doar povestea de aici, cu căratul cutiilor de DVD-uri.
    Aş fi vrut să cred că băiatul a vrut să ne arate că îmi seamănă şi mie :)) Vă daţi voi seama, mai bine ca mine, că nici prin cap nu i-a trecut lui aşa ceva, vineri, când mi-a arătat isprava. Mai degrabă, s-o fi săturat copilul de aşteptarea ducerii la îndeplinire, de către părinţii aştia, ultra, super, extraneserioşi, a unor promisiuni  de mult făcute.
    Este vorba de a cumpăra nişte acuarele şi de a înrăma ceva desene.
    Dar băiatul s-a descurcat singur, singurel. A scos o fotografie dintr-o ramă, a cules creioanele răspândite(de el, nu de noi) prin colţuri de casă şi fundul patului, şi se puse pe treabă.
    Face repede un desen şi îl pune în rama portocalie. Cam aşa:

    Apoi, caută un loc potrivit şi o culoare asortată, de o înălţime diferită, că l-a învăţat mami cum se face, şi le alătură. Are grijă să mai pună un al treilea obiect, şi obţine primul lui minidecor.
    De care, mami este foc de mândră!!!

    Mihaela Dămăceanu

    P.S. Crenguţa şi lumânărica, îi aparţin lui Mihnea. Mie, doar detergentul de vase, nebăgat de seamă, la fotografiatul pozei. De nu mi-ar fi fost lene, normal era, să revin şi să fac alta. Dar nu mă spuneţi, vă rog! 

  • Meniul săptămânii 1-7 iulie

    Săptămâna aceasta rămân singurică, căci băieţii pleacă la Botoşani. O să fie cam greu pentru mine, mai ales în primele zile. Sper să fie o vreme mai bună, că săracul Mihnea abia aşteaptă să stea toată ziua afară. Eu voi găti mai puţin, dar tot planificat. Ca să nu mă apuce urâtul şi plictisul mă voi apuca de făcut gem şi compot de vişine.

    Vă ţin la curent cu realizările, dar acum mergem la planificare.

    LUNI
    prânz
    pulpe de pui la cuptor cu cartofi ungureşti
     salată de castraveţi


    MARŢI

    prânz
    supă de fasole verde 
    MIERCURI
     
    prânz
    supă de fasole verde
    ghiveci de legume
    JOI
     
    prânz
    peşte la cuptor 
    cartofi natur

    VINERI
    prânz
    orez cu legume
    salată de roşii cu pătrunjel
    SÂMBĂTĂ
    prânz
    supă-cremă de ciuperci
    dovlecei umpluţi cu carne
    plăcintă cu brânză
         
    DUMINICĂ
    inspiraţie de moment  
              Pentru dimineaţă, eternele cereale, omletă, tartine cu brânză şi caşcaval.
              O săptămână uşoară!

              Mihaela Dămăceanu

  • Ramona şi Dojoblog

    Ştiţi care-i cusurul meu? Mă rog, unul dintre ele, că no-i avea doar unul. Că vreau prea multe şi apuc să fac prea puţine. Unele dintre ele, mai le şi fac, dar multe rămân visuri.
    Din categoria celor pe care doresc să le fac şi se realizează cu întârziere, face parte şi postarea de azi.
    Am vrut să scriu despre Ramona şi unul dintre blogurile ei, dojoblog.ro, de vreo trei luni. Întâi am amânat din motive de tehnologie. Apoi, din lipsă de timp. Şi apoi datorită blocajului în care am fost în luna mai.
    Şi nu mică mi-a fost mirarea, când am văzut că mi-a luat-o înainte. Iar cât de mare mi-a fost bucuria, îmi vine şi greu să vă povestesc. Nu scap însă ocazia de a-i mulţumi din nou, pentru această mare surpriză.
    Dar puţin, puţin, mi-a părut şi rău. Pentru că vroiam să fi scris ce aveam de scris, de atunci de când mi-am propus.
    Însă, sper că cititorii mai vechi mă cunosc şi ştiu că sunt un om sincer.
    Şi trec odată la subiect, ca să nu fugiţi de tot!
    Am spus că vroiam să scriu de acum trei luni, adică, cam de când am descoperit blogul. În paranteză fie spus, deşi bat netul de nişte ani, eram cam pe din afară cu blogosfera românească, pentru că mă ţinea prea ocupată, cea de limba engleză. Aşa se explică, de ce am descoperit-o pe Dojo, abia acum.
    Şi când am găsit-o, am tot răsfoit blogul, până m-a tras Mihai de mânecă, amintindu-mi că am o groază de alte treburi de făcut a doua zi de dimineaţă, începând cu mersul la serviciu. În seara aceea, m-am oprit, dar am continuat să revin cât am putut, în limita timpului acesta, care în ultima vreme, zboară prea repede.
    Şi haideţi acum să vă spun ce mi-a plăcut şi de ce tot mă duc pe blogul ei:
    1. Mi-a plăcut foarte mult OMUL din spatele blogului: informat, educat, cu o judecată sănătoasă, corectă şi înţeleaptă. Cu o perspectivă realistă şi profundă asupra vieţii, dar şi optimistă. Un OM cu care îţi place să comunici şi pe care îţi place să îl citeşti. O luptătoare şi un spirit foarte deschis. Se numeşte Ramona Iftode, însă toată lumea o ştie de Dojo. A lucrat 10 ani în Timişoara la doua posturi de radio, după care, din 2002 lucrează online, ca web designer. Are trei bloguri şi două forumuri. Este pasionată de călătorii şi îndrăgostită de New York şi Dubrovnik, visând să se mute într-una din aceste locaţii.
    2. Mi-a plăcut, tot foarte mult, şi cum scrie. Clar, interactiv, captivant. Subiectele sunt multe şi diverse, iar postările sunt scrise şi cu suflet, şi cu înţelepciune.
    3. Mi-au plăcut şi m-au atras şi temele abordate. De la călătorii, la freelancing, blogging, probleme ale societăţii româneşti(câteva articole despre sistemul medical şi multiplele lui hibe, m-au atins în mod special), sport, slăbit, bani, afaceri, etc. Le găsiţi grupate frumos pe categorii, în funcţie de ce vă interesează. Şi sigur vă vor interesa mai multe.
    4.  Mi-a plăcut că este foarte deschisă, foarte sinceră şi foarte dornică să ajute. Răspunde cu drag la toate întrebările care i se pun, şi nu sunt puţine. Se vede că doreşte să ajute. Poate că toate acestea trebuiau scrise la primul punct, pentru că ţin de omul despre care am scris deja mai sus. Dar le pun aici separat, pentru că vreau să subliniez distinct aceste calităţi, pe care le-a adus şi pe blog. Mai sunt oameni care au aceste calităţi dar nu la toţi au devenit şi o caracteristică a blogului.
    5. Şi nu în ultimul rând, mi-a plăcut foarte mult şi faptul că reuşeşte să trăiască din freelancing şi munca pe Internet. Este un vechi vis de-al meu, şi sunt sigură că şi de-al altora. Şi mă bucur că am găsit un model, aici, la noi, de la care să putem învăţa.
    6. Şi dacă tot am întârziat postarea aceasta, o fi fost şi un bine în această întârziere, că poate trebuia să aflăm că vine barza. Felicitări, Ramona! O sarcină uşoară şi să vină un bebe debordând de sănătate şi de veselie! Iar ursitoarele să-i hărăzească şi mult noroc!  
    Cu drag, pentru Dojo şi bebeluţ,
    Mihaela Dămăceanu 
    P.S. Citiţi şi articolul Merita sa faci situri in romaneste?.

  • Miercurea fără cuvinte-expoziţia „Comorile Chinei”

    Cu această postare participăm şi noi la provocarea lansată de Carmen pe blogul ei.

  • 5 idei de înveselit suflete

    Cred că ar fi cazul să mai aduc un pic de veselie pe blog şi în viaţa noastră, că a fost cam multă tristeţe pe-aici în ultima vreme. Sau m-am trezit eu azi, deja veselă? Ei, nu ştiu, dar nici nu contează.
    Cert este că astăzi vă dau şi vouă idei de înveselit oamenii, ziua, şi mai ales, propria persoană. Vă rog să citiţi cu mare atenţie cele ce urmează şi obligatoriu să reţineţi, că nu ştiţi când aveţi nevoie.
    Mi-am amintit aşadar, de o listă (că de trei zile am dat în damblaua lor) pe care am citit-o acum nişte ani, cu nici mai mult, nici mai puţin de 50 de modalităţi de a-ţi creşte buna dispoziţie.
    Am printat-o şi bine era dacă mai ştiam pe unde o găsesc, ca să vă ajut un pic mai mult. Din păcate, teancurile mele cu articole interesante, adunate în ani buni, s-au făcut atât de mari şi au umplut atâtea noptiere şi dulapioare…că nimeni nu ar mai fi în stare să gasească ceva prin ele. Iar eu cu atât mai puţin.
    De aceea apelez la fantastica mea memorie, că poate-oi fi în stare să-mi amintesc vreo trei-patru, măcar de sămânţă. Pentru restul apelez la voi).
    Aşadar:
    – zâmbiţi larg şi forţat în faţa oglinzii, chiar dacă nu aveţi niciun chef să o faceţi. Zâmbetul nu face casă bună cu supărarea. În plus, când vă veţi vedea simpatica mutrişoară haioşită de grimasa impusă, vă ia de-a binelea râsul adevărat. De-a lungul zilei, nu uitaţi să împărţiţi cu dărnicie zâmbete în stânga şi-n dreapta. În maşină, la serviciu, pietonilor, şi mai ales şoferilor obraznici, vă rog să le afişaţi un zâmbet laaarg. Continuaţi pe seară, acasă cu cei dragi;
    – cântaţi cu voce tare un mic cântecel ce vă place. Sau doar fredonaţi, ori chiar lălaiţi. Scotociţi-vă memoria (ca mine acum), după unul vesel, dacă se poate. În situaţia în care repertoriul vostru nu conţine aşa ceva, e bun orice. Ideea este să cântăm, căci alungă subit supărarea;
    –  treceţi în bucătărie şi căutaţi: nişte drojdie (că eu am reînceput şi uitaţi ce mi-a făcut), ceva nuci sau migdale, o banană, câteva cuburi de ciocolată neagră, somon dacă găsiţi, sau soia pentru ce gătiţi. Apoi amestecaţi, permutaţi şi serviţi în combinaţii de două luate câte trei, apoi ieşiţi din bucătărie victorioşi. Siiigur va veni veselia la voi;
    – citiţi ceva vesel. Un text, o glumă, un banc sau vizionaţi o comedie. Această ultimă variantă este mai grea, că eu nu mai găsesc comedii care să mă facă să râd de-adevăratelea sau nu mai ştiu pe unde să caut. Dacă nu găsiţi, încercaţi să vă amintiţi imaginea lui Mr. Bean având curcanul pe cap şi aţi rezolvat cu tristeţea;
    – buuuun… Am ajuns la a cincea, ceea ce îmi depăşeşte aşteptările referitoare la memoria mea, mai ales că doar una din cele de mai sus se găseşte pe lista amintită 🙂 De fapt nu mai ştiu sigur, dar şansele mai mari sunt să nu fie, că acestea sunt mai mult din alte surse adunate în creieraşul meu, sau(cu mare mândrie vă spun…inventate de mine). Trebuia să v-o spun pe a cincea, care, jur că era pe listă, că din cauza ei am reţinut articolul. Pe deasupra, la ei era prima. Nu am mai auzit niciodată aşa ceva, nu am experimentat-o, dar mi-a consumat neuronii valoroşi taaare(că sunt pe ducă) cu uimiri şi întrebări. Gata cu plictisitul, acum v-o spun: SCHIMBAŢI-VĂ ŞOSETELE. Nu zilnic, cum face tot omul, ci în aceeaşi zi. Da, nu faceţi ca mine şi uitaţi ca în zilele în care purtaţi şosete, să vă mai luaţi o pereche-două-trei în plus, şi când vă enervează şeful, daţi fuguţa la baie şi schimbaţi şosetuţele. Că trebuie neapărat să aflăm dacă această metodă funcţionează, că tare m-am mai întrebat. Adică, dacă funcţionează şi la femei, că eu mă gândeam că asta o fi pentru bărbaţi, dar ei nu au făcut această distincţie.
    Acum vă las, că mi-e frică să nu vă treacă toată buna-dispoziţie de atâta citit fluvii de veselie şi vă urez grimase, zâmbete, cântece şi lălăieli!
    Dar mai ales nu uitaţi şosetuţele!
    Mihaela Dămăceanu