Blog

Altceva mă pornisem să fac astăzi. Am fost deturnată de la intenţia iniţială de magazinul Kurtmann pe care îl ştiam de ceva vreme, comercializînd la preţuri bune produse Zara, Berksha şi Stradivarius. Îl vizitam uneori pentru a vedea dacă printre cele expuse găsesc ceva mai interesant de la Zara şi la o mărime rezonabilă, căci adesea au mărfuri doar pentru multinvidiatele silfide. De data aceasta am avut surpriza să găsesc şi marca Desigual-favorita surorii mele, prin care am şi descoperit-o. Magazinul lor din Mall Băneasa este o continuă primăvară. Personal, nu ştiu o altă marcă unde să mai vezi atâta culoare, atâtea imprimeuri şi mai ales combinaţii atât de inedite. Mi-a plăcut ce am văzut şi am ieşit cum am intrat, preţurile practicate neîncadrându-se în bugetul meu afectat de criză :))

Din aceste motive, am fost surprinsă să-i găsesc pe Internet, la nişte preţuri mai accesibile, având chiar şi mărimi de doamne de vârsta a două, hihi :)) 

Concluzia este că nu m-am putut abţine să nu vă arăt ceva frumuseţi în culori, tocmai bune de primăvară. Desigur că sunt şi reduceri, magazinul anunţând de cum intri reducere de 30% la 400 de produse. Transportul este gratuit la comenzi peste 190lei şi dacă ceva nu îţi place poţi returna gratuit produsul indiferent de motiv.

Şi cam gata cu vorbă, căci o transmit fotografiilor:

Ieri nu m-am trezit la timp, azi nu m-am trezit la timp. Alaltăieri la fel, şi teamă-mi e să nu se prelungească şi pe săptămâna viitoare, căci urmează al treilea week-end în care programul meu este altul decât cel obişnuit. Iar cel obişnuit înseamnă la mine, treburi gospodăreşti, lucratul cu Mihnea la ale lui materii şcolăreşti şi un strop de odihnă. Când nu există stropul, simt în cursul săptămânii următoare. Faza în care simţeam doar în ziua următoare a fost depăşită.

Şi ca să încetez odată cu văicăritul pe blog, îmi pică fisa că am şi un lucru bun de spus.

Am trecut peste o săptămână de lucru în care datorită unui mic truc, mic dar vechi şi cunoscut,  am fost şi eu în regulă cu ţinutele vestimentare de la serviciu, pe toată săptămâna. 

Duminică seara am stat o jumătate de oră şi mi-am pregătit şi asortat cinci ţinute pentru luni-vineri. 

A propos de ţinute,  ce părere aveţi de această creaţie Valentino?

Era nevoie de această strategie, căci nu mai puteam dimineaţa să fac altceva decât să trag din dulap, în ordinea de sus în jos, lucrurile găsite. Şi cum se foloseau tot aceleaşi, ele săreau din maşina de spălat în dulap, tot sus, şi tot aşa alternam mai mereu aceleaşi haine. Asta se cam tot întâmplă cu mici pauze, de când am pornit blogul şi scriu la prima oră postările pentru el. Tot în viteză, tot pe fugă, nu mă mai înduram de zece minute în plus să mai netezesc câte o cămaşă sau altceva ce mai trebuia călcat sau să scotocesc prin lucrurile de la baza rafturilor cu haine.

Săracul meu bloguleţ, cum a ajuns el vinovat de toate cele din viaţa mea. Uf, uf, uf!

Dar uite că am găsit soluţia :))

 

Un week-end minunat dragelor şi frumoaselor!

Mihaela Dămăceanu

Ştiu ce vremuri grele trăim! Ştiu cât de tare ne chibzuim fiecare leuţ, căci şi eu fac acelaşi lucru în fiecare zi! Ştiu că nu putem face atât cât ne-am dori şi de aceea ne ascundem după o platoşă, puţin vinovaţi şi puţin indiferenţi, în speranţa că ne vom proteja mintea şi sufletul.

Dar în cazul despre care vreau să vă povestesc azi, situaţia este atât de specială, atât de urgentă, atât de emoţionantă, că vă implor să rămâneţi şi să citiţi cele câteva rânduri.

Căci strigătul unui copil nu poate să nu ajungă la sufletul nostru şi disperarea cumplită a unor părinţi nu poate şi nu trebuie să ne lase indiferenţi.

Este vorba despre Rareş-Matei, care la 4 ani şi 7 luni a fost diagnosticat cu limfom malign nonHodgkinian difuz cu celula medie B de tip limfom Burkitt. Desigur că nu vă pot da detalii competente despre acest diagnostic, dar pe site-ul creat de părinţi puteţi găsi o pagina conţinând toată documentaţia medicală. Cert este că Rareş a suportat deja două operaţii, face citostatice, şi pentru a putea trăi are nevoie de un tratament de urgenţă la clinica Gustave Roussy din Franţa. Din păcate, costul total al spitalizării este enorm, ridicându-se la valoarea de 280.000 euro şi trebuie plătit integral în avans. 

Părinţii au făcut un site şi o pagină Facebook, unde găsiţi toate informaţiile necesare. Cazul a fost prezentat şi la ProTV şi în presă şi pe multe bloguri, dar suma necesară nu este nici pe departe atinsă. Până la acest moment, s-au donat 24.232 euro şi fiecare zi contează.

Aş fi vrut să mai scriu, dar cuvintele mele nu sună aşa cum aş vrea. De aceea am ales de pe site, cuvintele ce ne sunt adresate tuturora, cuvinte ce mi-au făcut ochii să clipească des şi să picure lacrimi:

Doar cu un mic gest, putem readuce o speranţă în viaţa părinţilor şi mai ales, putem păstra o viaţă minunată de copil. Un copilaş ce DOREŞTE SĂ TRĂIASCĂ, un sufleţel ce TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ!

Mulţumesc!

Mihaela Dămăceanu

La mulţi ani, iubite şi delicate doamne şi domnişoare!

Mihnea, Mihaela şi Mihai

Draga mea mamă, pe vremea când noi două eram mici, nu prea avea timp de flori. Cu greu îmi mai dădeam seama că le iubeşte şi că ar dori să aibă şi ea o grădină plină de flori, dacă s-ar fi găsit timp de asta.

Mie mi-au plăcut de când mă ştiu. Atât de mult…că în vremea copilăriei, cum prindeam vreo portiţă deschisă, ţuşti înăuntru să fur câte-o floare. Mă mustra teribil conştiinţa, căci ştiam că nu fac bine. Îmi spusese mama că se taie mâinile celor ce fură. Avea aşa un fel de-a pronunţa cuvântul „hoaţă”, de imediat îţi treceau fiori prin corp şi-n minte năvăleau imagini cumplite văzute prin filme, cu ghilotine şi prizonieri cu bărbi lungi, tremurând ca varga în celulele din fundul pământului. Brrr…şi-acuma mă cutremur.

Dar florile acelea de după garduri înalte, erau o mare ispită. Şi îmi şi trebuiau. La un ierbar pentru şcoală sau doar pentru mine. Primăvara mă lipeam de gardul din spatele curţii noastre şi, printre ostreţe-cum am aflat că se numesc în Moldova bucăţile de lemn din care se face gardul, jinduiam la o grădină plină de lalele. De toate felurile şi culorile. Era a unor bătrâni şi avea doar pomi deasupra unui covor de iarbă verde în care străluceau puternic lalelele roşii, şi galbene, şi roz, şi chiar şi albe.

Niciodată nu prinsesem portiţa deschisă…

Şi-am crescut, plecat de-acasă… Mama şi-a umplut curtea de trandafiri, muşcate şi alte frumoase colorate. Îmi povesteşte cu-o emoţie vădită, cum se opreşte lumea pe stradă să-i admire grădina.

Eu nu am decât brânduşa mea de apartament şi noroc de voi, că aşa am aflat cum se numeşte! Mă gândesc că va veni şi vremea grădinii mele. Mai încolo, să mai crească Mihnea…

Şi pentru c-am ajuns la Mihnea.., să vă spun că şi el iubeşte florile.

Atât de mult, încât la Botoşani, când au început să-mbobocească zambilele şi să crescă puţin ondulatele frunze de lalele am avut o surpriză. Într-o după-amiază ies din casă şi văd curticica plină de ce vă spusei. Rămân cu gura căscată şi ochii mari şi mă săgetă un gând.

Ca să verific, mă pornesc spre casa soacrei mele, ce avea spre stradă o bună bucăţică de curte, plină ochi de zambiluţe şi laleluţe.

AVEA, am zis bine, căci atunci când am ajuns eu ele nu mai erau. Fuseseră mutate toate. În spate. La noi. Din faţă în spate. Stai să vezi acuma, muştruluială! Căci soacra mea, ca şi mama, ca şi mine, ca şi toată familia, în afara soţului meu (n-am priceput de ce, cum şi de unde, dar este singurul care consideră toate plantele ca fiind acelaşi lucru, şi le mai şi spune buruieni, ca să mă vadă pe mine cum mă enervez), iubeşte florile.

Aşa că-mi iau singură frumuşelul la ceartă şi-i mai şi spun că le-a pus aiurea, prea aproape şi prea la umbră. Şi mi-l cert şi plec în casă foc de supărată. Şi bombăn, şi bodogăn, şi tun şi fulger… neamintindu-mi deloc ce făcusem eu la vârsta lui. Că de, aşa-s mamele astea, şi bunicile astea. Uituce tare, foarte tare. Îmi trece într-un final, şi mă iau cu altele.

Mai târziu ies iar pe-afară. Arunc ochii-n grădiniţă şi iar nu-nţeleg nimic. Florile erau, doar că aveau alte locuri. Cu toootul altele. Mihnea pe nicăieri.

Trag un strigăt cât mă ţine gura, să-mi găsesc copilul. Şi vine. Îl întreb disperată ce-a mai făcut acuma? Îmi răspunde uimit că el doar le-a pus pus mai bine. „N-ai spus tu că sunt la umbră? Şi prea dese?”

Aşa că le-a pus la soare şi le-a rărit. O sun pe mama. Îmi spune că nu va mai înflori niciuna. De, n-am parte de flori, şi gata. Stau şi eu o dată-n viaţă într-un loc cu grădina mea şi nu mai înfloreşte niciuna.

Dar au înflorit sărăcuţele. Şi-apoi au înflorit pomii. Şi-apoi a venit luna mai şi m-am întors la Bucureşti. Apăruseră bobocii la bujori, dar nu i-am mai văzut în plină floare. Mihnea şi Mihai au rămas să se termine şcoala. Înainte de-a pleca eu, băiatul pusese brazde cu fasole. Le-a udat şi le-ngrijit toată vara, cât au mai stat acolo. Nu prea aveau ghes să se întoarcă la Bucureşti. Fasolea n-a rodit deloc, că era toată la umbră.

Dar nu-i nimic. Băiatul a continuat. Permanent în ghivece, la Bucureşti avem fasole. Creşte, se duce până-n tavan şi-apoi se usucă. Şi iar plantează. Sâmbătă iar şi-a găsit un vas şi a pus fasole, umplând covorul cu pământ. Dar avem fasole. De fapt, asta vroiam să vă scriu şi nu ştiu cum de-am ocolit atâta, până să ajung să vă arăt fasolea lui Mihnea. Se vede treaba, că tare i-o mai fi plăcut Jack şi vrejul de fasole, căci atâtea ghivece cu fasole câte am avut noi în casă (încă dinainte de mutarea la Botoşani) n-aţi văzut prin apartamentele oamenilor.

Acuma, mai nou, a găsit în cămară seminţe de mărar şi pătrunjel, a înhăţat un borcan şi le-a plantat şi pe-acelea. Şi ce-ar fi dacă l-aş lăsa să pună în balcon, pe lângă peretele apartamentului, un şir întreg de ghivece cu plante de fasole.

„O să facem o perdea de fasole, mami!”

Mihaela Dămăceanu