Blog de familie

Categorie: Uncategorized

  • Un nou inceput….la scoala in Bucuresti

    u

  • Declaratie

  • Prima lectie de karate

  • Ciclurile şcolare şi rolul lor

    Învăţământul primar este, poate cea mai importantă etapă a vieţii şcolare. Este şi una dintre cele mai dificile, pentru că aici se pun bazele învăţării şi acum, au mare nevoie de ajutorul nostru. De la copilăria frumoasă şi  total lipsită de griji trec la un program ordonat şi la responsabilitatea temelor  Se dobândesc abilităţile esenţiale ale vieţii de adult: cititul, scrisul şi socotitul. Mai mult sau mai puţin, toţi deprind aceste îndemânări. Problema cea mai mare este să le deprindă corect, încă de acum.

    Din experienţa personală vă spun că ceea ce nu a fost învăţat corect în această perioadă, foarte greu şi foarte rar se mai corectează. Am încercat, ca profesor, să mai acopăr unele goluri din urmă, dar am reuşit extrem de puţin. Unul dintre exemplele cele mai importante care îmi vin în minte este legat de scriere. Dacă urmăriţi modul în care se scrie, veţi observa că una dintre cele mai frecvente greşeli este a celor doi ii. Foarte, foarte des, se greşeşte aici. Inclusiv în presa scrisă. Iar pe Internet este durere. Niciodată nu am înţeles de ce, pentru că aceşti doi sau trei i, chiar se aud. Dacă pronunţaţi cu atenţie, veţi vedea că îi auziţi. Încercaţi să puneţi copiii să pronunţe a fi şi să fii, a şti şi să ştii. Se aude foarte bine, când este unul şi când sunt doi. La fel fii şi fiii, copii şi copiii, pluralele nearticulate şi articulate ale substantivelor fiu şi copil. A doua greşeală frecventă este cratima. Nu mai dau alte exemple,  ci insist pe ideea de a avea mare grijă la învăţarea corectă a scrierii la momentul potrivit, adică în ciclul primar. Foarte puţini vor mai acoperi aceste goluri, având în vedere că am văzut intolerabil de mulţi studenţi, economişti, ingineri şi chiar, strigător la cer, jurnalişti şi profesori. Insistaţi, insistaţi, insistaţi pe aceste greşeli, până când copiii nu le mai fac. Nu este suficient cât se face la şcoală. La această vârstă, în această perioadă, au foarte, foarte mare nevoie de ajutorul părinţilor.
    Învăţământul secundar este, după părerea mea, chiar aşa cum se cheamă. Secundar. Normal că se învaţă foarte multe, şi acum. Dar ca impact total, îmi pare mai puţin important decât celelalte. Are dificultatea lui, în primul rând datorită trecerii de la învăţătoare la profesori. În al doilea rând, noţiunile sunt mai complexe şi mai volumul mai mare.  Acum se detaşează clar elevii buni, se stratifică nivelul claselor şi al elevilor în clase. Se învaţă pentru a intra la liceu. Aş recomanda iarăşi, insistenţa pe gramatică şi pe matematică, pentru că se trece la o altă treaptă cu noţiuni importante, cu impact puternic în acumularea şi înţelegerea cunoştinţelor ulterioare. Celelate materii, vin cu abc–ul necesar culturii generale. Orele de literatură ar trebui să fie şi ele foarte importante, dacă nu s–ar mai dicta comentarii, ci s–ar insista pe lectură. Dragostea de lectură, îmi pare mie, cea mai importantă trăsătură pe care ar trebui să o dezvolte un profesor de limba şi literatura romănă.
    Învăţământul liceal este etapa cea mai importantă în formarea unui adult. Acum se formează cultura generală, bazată în principal pe lecturile proprii. Este perioada în care se citeşte cel mai mult. O carenţă foarte mare în şcoala noastră, este că nu se studiază deloc literatura universală. Se reiau de multe ori clasicii români, dar atât. Cred că este o idee bună existenţa profilurilor distincte, căci, într-adevăr nu are rost să se studieze toate materiile la fel de mult, de toţi elevii. Se decide dacă se va merge mai departe, sau nu, la facultate şi care va fi aceasta. Deci, o etapă cu urmări majore în viaţă. Este greu pentru ei să decidă drumul profesional, pe care îl vor urma. Au nevoie de ajutorul nostru şi al profesorilor, pentru a înţelege un pic mai bine ce presupune exact, fiecare profesie.
    Facultatea, dragii mei, ar trebui făcută în străinătate. Cine poate şi vrea, ar trebui să ghideze copilul în această direcţie. Nu că aş şti din experienţa proprie cum este acolo, dar ştiu, ca şi voi, cum este la noi. Relaţie aproape inexistentă între profesor şi student. Ore multe în care profesorul dictează, uneori chiar citind de pe propriile foi, şi studenţi scriind, adormiţi, plictisiţi şi total absenţi. Ca în toată viaţa şcolară, materii prea multe şi inutile. Programă excesiv de încărcată, fără nici o aplicabilitate ulterioară pe piaţa muncii. Practic, termini facultatea, ca de fapt, să înveţi la locul de muncă ce ai de făcut acolo.
    Nu am făcut o facultate în străinătate, dar discutând cu alţii care au făcut sau fac, se pare că nu este ca la noi. Au foarte multă practică şi învaţă mult mai mult materii şi noţiuni cu aplicabilitate, decât în ţară.
    Şi, în plus, unul dintre cele mai importante aspecte este prestigiul şi recunoaşterea diplomelor de absolvire.
    Mihaela Dămăceanu
       

  • De ce nu sunt un cinefil?

    Vă plac filmele? Aţi văzut multe filme? Vă uitaţi des la filme? Se întâmplă în fiecare seară? Cel puţin, s-a întâmplat acest lucru, într-o perioadă mai lungă a vieţii voastre? Dacă răspunsul la minim trei întrebări este da, atunci sigur vă consideraţi un cinefil. Cel puţin, eu aşa credeam despre mine.
    Ei bine, nu este corect. Am să vă spun eu aici, ce înseamnă să fii un adevărat cinefil. Să o luăm în ordinea firească a lucrurilor, adică cronologic.
    Primul exemplu este mama, o mare iubitoare de filme de când o ştiu. Una din puţinele posibilităţi de petrecere a timpului liber şi distracţie, pe vremea copilăriei mele, era cinematograful. În oraşul anost de câmpie, în care am crescut, erau pe vremea aceea două cinematografe. Unul dintre ele, în mijlocul unui frumos parc, de pe malul braţului Borcea. Nu ne scăpa niciun film. Încă dinainte de a putea să citesc la filme, nu era o săptămănă în care să nu ajungem la cinema. Îmi amintesc cum am fost pedepsită o dată, să nu merg cu ea la film şi am plâns acasă toată după-amiaza. Aşa am văzut noi toate filmele din seria cu Angelica, marchiza îngerilor, toţi corsarii şi piraţii şi bineînţeles, toate filmele româneşti. Seara, din puţinele ore de program TV, normal că nu scăpam nici un film. Am revăzut astfel, toate filmele româneşti. Era un adevărat ritual. La ora opt, toate treburile casei erau terminate. Ne instalam fiecare comod, în locul lui bine stabilit, se stingea lumina şi nimeni nu scotea o vorbă. Mama, care de obicei fie mai văzuse filmul, fie intuia din acţiune, mai avea tendinţa să ne spună ce se va întâmplă în film. Şi eu şi sora mea, protestam urgent şi nu o lăsam. Ce este aia, să ştii dinainte ce se întâmplă în film. Ne fura toată plăcerea vizionării, aşa că îi interziceam. Şi acum, mă uit la filme cu acelaşi ritual. Mihai râde uneori de mine, spunându-mi: “Da, cunoaştem! Lumina stinsă, nu mişcă nimeni, nu răsuflă nimeni, nu trece musca!”
    Dar nu eu sunt subiectul principal, ci mama.
    Din păcate pentru mine, în ultimii ani vizionarea filmelor a scăzut în topul preferinţelor, în favoarea Internetului. Unul dintre motive a fost Mihnea şi al doilea tati. Când era micuţ, nu mă mai uitam că ne sâcâia mereu şi decât să nu fiu lăsată în pace când mă uit la un film, mai bine nu mă uit. Tati mă punea să citesc. Aţi citit vreodată cu voce tare, în timpul unui film?. Deşi nu pare cine ştie ce, vă spun eu, că dacă o faceţi, vă piere cheful de uitat la filme. Te obişnuieşti până la urmă, dar la început nu savurezi nimic din film. Încet, încet, i-am lăsat cu filmele.
    Credeţi că mama a renunţat? Nu, bineinţeles că nu! A devenit şi mai şi. Locuim în alte oraşe şi eu şi sora mea şi venim acasă la căteva luni, dar ea tot nu renunţă la filme. Seara, în loc să mai stea de vorbă cu noi, tot filmele sunt prima grijă. Mare supărare, în serile când după încercarea tuturor canalelelor TV, nu găseşte ceva nou de văzut. Căci acum, are o problemă. Sunt foarte multe filmele văzute, şi greu mai găseşte la TV un film pe care să nu–l fi văzut. Culmea vizionării, înseamnă să vezi mai multe filme în paralel, schimbând de pe un program pe altul.
    Al doilea exemplu de mare iubitor de filme, este Mihai, soţul meu. Până la un punct, am zis că intră şi el, ca şi mine, în aceeaşi categorie a cinefililor cu trei, patru răspunsuri pozitive la întrebările de la începutul eseului. Dar nu, dragii mei, m-am înşelat! Am văzut un al doilea exemplu, de adevărat cinefil, nu amator ca mine. A început să colecţioneze filme. Nu am prea priceput eu de ce să colecţionezi filme dacă tot le vezi o singură dată. Dar aceasta era gândirea mea. Am văzut întâi la el şi apoi la Mihnea, că nu trebuie neapărat să vezi un film, doar o singură dată. Se poate şi de mai multe ori. De la două, la cinci, la 10, şi poate chiar la mai mult. Aha, încep să mai înţeleg, de ce să le aduni. Bine, am zis eu, cu înţelepciune.
    Şocul a venit când am aflat că doreşte o colecţie de 5.000. “Dar bine, omule, unde o să le ţinem?” ”Unde? În casă, unde altundeva?” Aha. Şi am aflat unde. Întâi în bibliotecă, de unde au început să se mute cărţile. DVD-urile frumoase au ajuns la vedere, pe rafturi, iar cărţile mele, au tot fost înghesuite în dulapurile de jos ale bibliotecii. Teancuri, teancuri, să intre cât mai multe. Apoi, nu au mai avut loc nici acolo şi au început să fie duse pe la mama, pe la soacră-mea. Carţile. Mari discuţii în casă, ce ducem şi ce păstrăm. Apoi, DVD-urile au ajuns şi în cămară. Cred că ne mai trebuie o casă. Anul trecut, când ne-am mutat la Botoşani, cine căra la maşină, cutii, şi cutii, şi cutii… cu DVD-uri. Noi şi prietenii noştri. Acuma, că urmează să ne reaşezam la casa noastră, cine va căra iarăşi, cutii, cutii, cutii? Normal că tot noi. Poate mă ajută Dumnezeu şi îl conving să mai lăsăm, măcar o parte, acolo, că e casa mult mai mare. Dar vă daţi seama cu câtă grijă va trebui să le ambalăm? Dacă intră praful? Dacă este prea cald sau prea frig? Dacă le strică chiriaşii? Habar nu aveţi, dragii mei, câte probleme sunt. Aşa că, probabil le vom urca în pod. Aţi muncit vreodată atâta pentru filme? Nu. Nici eu.
    Vedeţi că nu suntem cinefili adevăraţi? V-am spus eu mai sus, dar sigur nu m-aţi crezut.
    Cred că acum începem să ne înţelegem.
    Dar să ştiţi, că tot nu este suficient, ca să înţelegeti. Ştiţi voi, că o colecţie se organizează? Normal, că altfel cum să găseşti filmele? Ştiţi voi, ce înseamnă să citeşti cu lupa şi să stai să faci liste, cu litere de 20, ca să organizezi filmele? Cred că nu. Eu nu credeam că este posibil. Trei mii şi ceva de filme, organizate în Excel. Aceasta, dragii mei, înseamnă adevărata cinefilie.
    Aşa că, m-am declarat învinsă!
    Eu sunt doar o umilă amatoare.
    Nu voi mai spune niciodată, că sunt un cinefil!
    Mihaela Dămăceanu 

  • România ar putea lua exemplu de la micuţul stat Ecuador

    Nu în toată lumea este criză. În timp ce Europa şi SUA au problemele pe care le cunoaştem cu toţii, America Centrală şi de Sud, dar şi Asia au creştere economică. Ţări precum Indonezia, Filipine, Malaezia, Singapore, Hong Kong, Panama, Chile, Peru, Columbia sunt vedetele ultimilor ani.
     
    Nu acelaşi lucru se poate spune despre Ecuador.
     
    Cunoscută mai mult ca o destinaţie în care să te retragi la pensie, în special pentru americanii atraşi aici de unul din cele mai scăzute costuri ale vieţii dar şi de clima plăcută din înălţimile Anzilor, această ţărişoara nu oferea alte ştiri de top.
     
    Am găsit zilele trecute un articol care m-a pus pe gânduri. O să vă întrebaţi ce legătură au aceste informaţii cu un blog despre creşterea copiilor. Este adevărat că nu foarte multe, dar mi s–a părut un exemplu atât de  interesant că am zis că merită să fie semnalat. M-am gândit că dacă şi la noi s-ar lua astfel de măsuri, poate nu ar mai pleca pe capete, copiii aceştia buni şi medicii.
     
    Ceea ce nu ar fi un lucru rău.
     
    Să vă spun despre ce este vorba. Într-un articol din Business Insider, citesc despre o iniţiativă a preşedintelui ecuadorian, Rafael Correa, de a păstra şi aduce talente în ţară. Convins că Ecuadorul nu se poate dezvolta fără oameni bine pregătiţi, a coordonat un program prin care să se finanţeze educaţia ecuadorienilor de top dar şi atragerea de creiere din străinătate.
     
    În primul rând, au plătit doctorate la şcoli prestigioase pentru specializări în străinătate. Exemplul din articol este un profesor de 47 de ani, care s–a specializat în Spania pe domeniul energiei solare fotovoltaice. Doctoratul acestuia costa 150.000 de dolari şi a fost achitat de guvernul ecuadorian. Pentru fiecare an de studiu în străinătate, beneficiarii acestor burse sunt obligaţi să lucreze doi ani în ţară.
     
    A doua măsură a fost  crearea unui fond de 250.000 USD prin care să se finanţeze studiile universitare ale absolvenţilor de liceu care trec un examen special, la cele mai bune 50 de universităţi din lume.
    De asemenea, pentru fiecare an de studiu plătit din acest fond, absolvenţii vor fi obligaţi să lucreze doi ani în Ecuador. Dacă nu respectă această clauză, studenţii sunt obligaţi prin contracte, să plătească şcolarizarea. La revenirea în ţară li se vor asigura locuri de muncă în universităţi sau institute de cercetare.  
    A treia măsură a fost atragerea talentelor din străinătate. Au fost deja recrutaţi 100 de matematicieni, fizicieni, chimişti, biologi şi alţi oameni de ştiinţă. Dintre aceştia jumătate sunt ecuadorieni şi jumătate străini. Mai sunt în analiză încă 1.500 de cereri, depuse de aplicanţi din Spania, SUA şi alte ţări.
    Ce îi atrage pe aceşti oameni în Ecuador ?
    Un salariu de 6.000 USD lunar, care la nivelul acestei ţări oferă o calitate a vieţii foarte ridicată.

               Mihaela Dămăceanu

  • REMEMBER

  • PORTRET

  • FLORI

  • LOCOMOTIVE CU ABURI