Categorie: educatie

  • Proiectaţi încredere în copiii voştri

    Proiectaţi încredere în copiii voştri

    Iata ca a fost si conferinta Oanei Moraru si am mai invatat cate ceva despre adolescenti.

    În seara respectiva, scriam pe Facebook ca am iesit coplesita. Exact la fel ca anul trecut, cand am scris articolul daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi.

    Cand vorbeste Oana se face lumina. In minte si in casa ta, ba parca ceva licareste si pentru sistemul de invatamant.

    Dar hai sa vedem ideile abordate:

    Teoria dezvoltarii psihosociale

    –  Erik Erikson a fost un psiholog american de origine germana, autorul unei viziuni de ansamblu a evolutiei si dezvoltarii personale a fiecarui individ pe tot parcursul vietii. Daca teoria lui Piaget explica dezvoltarea cognitivă a copilului, teoria dezvoltării psihosociale a lui Erikson propune abordarea in 8 stadii a formării personalităţii, pe latura socializării, în interacţiunea cu ceilalţi, accentuand influența mediului social asupra dezvoltării copilului. Practic, putem asemana viata cu un sir de 8 vagoane. Fiecare dintre ele reprezinta o etapa si contine o dualitate, o lupta intre contrarii;

    – astfel, la venirea pe lume copilul este complet dependent de altii. In functie de modul in care mama (de regula) va intampina nevoile acestuia, copilul va dezvolta incredere/neincredere in acea persoana, iar aceasta se va generaliza fata de altii si de sine. Intre 2-4 (sau 1-3) ani urmeaza etapa autonomie versus nesiguranta, in functie de reactia noastra la descoperirile copilului. Initiativa versus vinovatie intre 4 si 6 ani, identitate versus confuzie de identitate in perioada adolescentei;

    – intre 6 si 12 ani apare nevoia de a-si dovedi competenta. Pana la 6 ani copilul a cautat privirea parintilor la fiecare actiune. Acum se uita in ochii invatatoarei. Are nevoie sa vada ca exista si in ochii altor oameni, are nevoie de validare, vrea sa fie observat ca ESTE ACOLO si ca face un efort. Tot in aceasta etapa intra si complexele de inferioritate sau superioritate. Nu trebuie incurajate, copiii vor invata ca doar critica/lauda exista pe lume;

    – In aceasta perioada nu sunt bune concursurile. Motivul este cel de mai sus, iar exceptia o constituie cele sportive si de grup. Nu se aplica celor 2-3% care sunt foarte dotati intr-un anume domeniu. De asemenea, ele pot fi facute in scoala, dar fara topuri, fara comparatie, fara sentinte. Noi ii trimitem la concursuri pentru  a ne calma anxietatea, pentru a ne convinge ca i-am impins pe drumul cel bun.  Psihologii afirma ca in aceasta perioada copiii trebuie sa invete integrarea ideii de esec si succes ca parte a vietii;

    – prin clasa a V-a sau a VI-a se vede pentru ce e pregatit un copil. In creier incepe procesul de pruning, adica disparitia a tot ce nu a fost folosit pana acum. Pana acum s-a format reteaua de gandire si urmeaza etapa in care se pierde tot ce e considerat inutil. Uite cum am inteles de ce copilul propriu nu mai stie unele lucruri pe care eu le consideram fixate in mintea lui :);

    – in perioada adolescenței se dezvolta fidelitatea. In timp ce noi ducem in spate grija viitorului copilului, adolescentul este preocupat de relațiile din grupul lui, de pozitia, de rolul pe care il are printre  colegi si prieteni;

    – tot acum, orice forma de control este percepută ca un atac emoțional. Incepe desprinderea de familie si lupta pentru independență. Asa cum am mai spus, primii adversari in cautarea independentei sunt…PARINTII. Este perioada in care ii plac conflictele. Din ele se dezvolta si creste, motiv pentru care este indicat sa nu avem anxietate fata de conflict;

    – copiii vin pe lume cu propriul sistem de ghidaj interior. Ei au primit informatia necesara autoprotectiei si stiu ca ce ii invatam nu este valabil pentru ei. Provocarile lor vor fi altele, „intelepciunea” noastra nu este de actualitate. In cariera vor schimba 7 profesii, dintre care 5 nici nu exista acum. Oare ce sa ii invatam noi despre viitor? Noi, care ne straduim sa tinem pasul cu prezentul…

    Totusi, pot face si parintii ceva?

    Pai, da!

    Sa ne rezolvam propriile probleme, sa invatam sa ascultam, sa ne cunoastem copiii, sa ne intereseze pasiunile lor, sa le oferim atentie, incredere, timp, sa CAUTAM VALOAREA DIN EI si sa ii sprijinim FIX acolo.

    Cu alte cuvinte, sa fim parinti prezenti si sa compensam ceea ce nu face scoala.

    Sa ii invatam sa traiasca cu bucuria, dar si cu durerea, ambele facand parte din viata.

    Copiii NU sunt responsabili de starea noastra de bine. Nici un om nu este responsabil de starea noastra de bine.

    Daca izbutim sa fim bine cu noi insine, daca ne aliniem la interiorul  si la sinele nostru, ii invatam ceva minunat, ceva ce noua tare ne-a lipsit.

    Revenind la impresia lasata de Oana Moraru

    Revenim la impresia lasata de Oana si la faptul ca te simti coplesit. Aceasta stare vine din multitudinea de sentimente pe care le traiesti. De la vinovatie, la epifanie, la simpatie pentru copii, la mila fata de parinti, la revolta fata de sistemul depasit de scoala, la nostalgia fata de propriile clipe de adolescenta, la speranta si eliberare de griji.

    Cel putin cat esti in acea sala si o asculti pe Oana, ai sentimentul eliberator ca natura stie ce face si ca grijile tale chiar sunt putin ridicole.

    Te simti si vinovat pentru tot ce ai gresit, dar te umpli si de speranta ca viitorul copilului tau va fi in regula.

    „Asa e, are dreptate” iti trece continuu prin cap. Chiar m-am intrebat cum de am avut indoieli. De ce mi-a fost frica pentru copilul meu?

     

    De ce nu am inteles mai devreme, mai mult, mai bine? Si cum de toti cei multi din sistemul de invatamant nu stiu si nu aplica ceea ce este atat de evident?

    Acuma… sunt constienta ca EA le face pe toate clare. Realitatea este uneori foarte complicata, dar ea ne invata ca nu are rost sa ne opunem naturii si firii umane.

    Trebuie sa inspiraaaam adanc si sa fim caaalmi!

    Indiferent de fricile noastre, natura are cel mai important cuvant. La fel a fost si la noi, doar ca valul uitarii s-a asezat peste memorie.

    Si noi am fost rebeli, si noi am fost in controverse si am luptat cu ai nostri. Atat cat permitea vremea aceea, e adevarat.

    In toata aceasta complexa ecuatie de educatie a copiilor, Oana Moraru este de partea acestora. Nu ca noi, parintii, nu am fi. Doar ca mai facem greseli. Nu ca profesorii sunt toti de acuzat. Doar ca multi sunt absenti si indiferenti.

    Oana semnaleaza toate acestea. De aceea suntem coplesiti.

    Pentru ca te simti vinovat. Vinovat ca ai uitat, ca nu ai stiut, ca ai gresit. In ciuda tuturor lecturilor, discutiilor si seminariilor, suntem inca dominati de frica.

    Am adunat fiecare in suflet multe cazuri rele auzite in timp. Ne raman acolo ca semnale de avertizare. Ne ducem acasa si le povestim cu jumatate de glas, indoiti intre dorinta de a nu ne reaminti si cea de a avertiza asupra pericolului.

    Apoi rasuflam usurati. Din spusele Oanei reiese ca totul e-n regula cu copiii nostri. Ba chiar si cu noi. Doar cu frica avem de furca, e musai sa ne-o vindecam.

    Dar ne vom descurca, ACESTA ESTE MESAJUL PRINCIPAL.

    Proiectand incredere in copiii nostri, ei vor creste in aceasta lumina. Vor primi de la noi iubire si incredere, acestea fiind scanteile starii de bine.

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.

  • Toţi am fost copii odată. Gips, gânduri si un CONCURS

    Toţi am fost copii odată. Gips, gânduri si un CONCURS

    Update 24.03.2018: Rezultatele concursului sunt la sfarsitul articolului.

    Precizare pentru cei interesaţi de CONCURS: toate informaţiile necesare sunt la sfârşitul articolului, iar în comentariul pe care vă rog să îl lăsaţi, este nevoie să precizaţi dacă doriţi să mergeţi la conferinţă. Voi include în tragerea la sorţi doar comentariile ce menţionează expres intenţia de participare. Multumesc!

    „Când crezi că ai găsit toate răspunsurile, vine viaţa şi schimbă toate întrebările” a zis atât de adevărat Bob Marley. Personal, nu am crezut niciodată că aş fi găsit toate răspunsurile, nici nu mă mai văd gândind aşa vreodată. Însă am trecut printr-o perioadă în care am avut o impresie că sunt mai „înţeleaptă” decât eram…

    Cât eşti copil te-ai tot juca, când eşti adolescent ai tot iubi, iar când eşti părinte te-ai tot îngrijora. Bineînţeles că rolul primordial al părintelui este acela de IUBITOR ŞEF al iubibilei odrasle, dar nu ştiu cum se face că în mintea noastră, a părinţilor de azi, iubirea este prea împletită cu îngrijorarea.

    Deunăzi eram la coada uşii unui ortoped. La Grigore Alexandrescu, aşa că era plin de copii. Unii cu cadru, alţii cu mâini sau picioare în gips, alţii cu ceva nedetectabil ochiului meu. Rămăsesem perplexă, cu ochii lipiţi de gipsul unei fetiţe blonde şi firave. Nu puteam să înţeleg cum o fi rezistat, draga de ea, cu mâna în poziţia aceea. Avea jumătate de torace în gips şi mâna dreaptă îndoită în sus. Adică braţul era ridicat la 90 de grade faţă de corp, iar antebratul îndoit tot la 90 de grade faţă de braţ. Dar în sus. Sper că înţelegeţi ce încerc să descriu, eu nu pot să îmi imaginez cum a reuşit săraca fetiţă să menţină zi-noapte acea poziţie cumplit de nefirească. Mi s-a spus că aşa s-ar pune gipsul în cazul fracturii de claviculă. 11,38 243 cuvinte

    Cu mintea de părinte(posesor al multor răspunsuri, dar nu al tuturor 🙂 ) îmi spun că băiatul va învăţa ceva din păţania asta. Adică eu aşa sper.

    Nu mi-am exprimat cu voce tare gândurile, am rămas doar cu speranţa.

    Pocinogul se întâmplase în a doua zi de Paşte. Să fi fost în jur de 6 seara când a intrat în casă. Nu am apucat să îmi exprim mirarea că s-a întors prea repede de afară, că mi-a şi spus el că a călcat strâmb.

    Mi-am înghiţit toate vorbele dojenitoare şi l-am chemat pe taică-său. După efectuarea unor manevre, acesta decretează că ar fi o entorsă. Da sunt foarte „zgomotoase” şi e musai să îi facem „o poză”.

    Zis şi făcut a doua zi dimineaţă. Poza a arătat că ligamentele sunt cam varză şi medicul a decis să îl imobilizeze 10 zile. Plus Clexane, un anticoagulant pe care nu ne-am asumat riscul să nu i-l dăm, are greutate şi înălţime de adult. Şi trombozele sunt în floare…., din păcate.

    De o săptămână stă acasă. În primele zile a sărit pe celălalt picior, apoi a început să il folosească şi pe cel afectat, călcând doar pe degete. Injecţiile şi le face singur, seara, la fix aceeaşi oră. Eu sunt pe lângă el, responsabil şef cu dezinfectarea.

    Sunt sigură că ceva tot a învătat, măcar să işi facă injecţii subcutanat. Mândră-i mami de băiat. A fost tare simpatic în prima seară, stând el cu seringă în mână şi ezitând. Faţa îi exprima tensiunea interioară, mâna dreaptă stătea suspendată în aer. S-a îmbărbătat singur gândindu-se cum li se tăiau soldaţilor picioarele…”Şi mie mi-e frică de un AC?”

    Îi pare rău că a pierdut bucuria plimbărilor în zilele deosebit de frumoase ale săptămânii trecute, mi-a spus că se gândeşte la oamenii care sunt nevoiţi să stea în cărucioare şi a desenat şi pictat dublu faţa de cât reuşea în mod obişnuit. Am fotografiat o singură lucrare din perioada asta, este cea din fortografia reprezentativă.

    Sau ar fi fost drăguţ să vă arăt ce roz cu verde este gipsul lui 🙂

    Acuma noi!!! Am fost puţin mândră şi de noi pentru că în ciuda vârstei şi a disponibilităţiii peste medie a capacităţii de îngrijorare :), am reuşit să ne înghiţim vorbe de genul „‘vezi, ţi-am spus de o mie de ori să nu mai fii aşa de repezit” sau „într-o zi o sa-ţi rupi şi gâtul!”

    Am reuşit pentru că mi-am amintit că toţi am trecut prin de-astea, că nu îmi plăceau nicicum reproşurile acelor momente, că nu  vroiam să le aud pentru că mă simţeam suficient de vinovată.

    Am mai reuşit şi pentru că după conferinţa Oanei Moraru de anul trecut, mi-a rămas foooarte clar în minte că nu avem cum să le băgăm, cu ghiotura în cap, toată cunoaşterea noastră. Că ei trebuie să îşi acumuleze cunoaşterea lor, în ritmul lor, prin experienţele lor. Am scris impresiiile de la conferinta în acest articol: daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi.

    Şi am scris despre această întâmplare pentru că mereu mai avem de învăţat şi pentru că la fiecare mai este loc.

    Mihnea mi-a spus că faţă de alţi părinţi noi suntem ok. Mi-a picat bine, mi-ar pica şi mai bine să nu fie acea comparaţie acolo. Să fim ok pentru că suntem ok. Nu prin comparaţie cu alţii. Deci mai e loc de imbunătăţire, mereu este aşa.

    Sunt bucuroasă şi onorată să fiu partener media al evenimentului din 5 mai, dedicat de Oana Moraru frumoşilor şi liberilor adolescenţi. Adică, cu ei şi despre ei, pentru noi, părinţii şi profesorii lor.

    Evenimentul este intitulat „Adolescența și anii pregătitori (9-18)” şi se va desfăşura la Crystal Ballroom-sala Roma, sâmbătă, 5 mai între orele 10-14,30. Mai multe detalii găsiţi pe pagina de Facebook a evenimentului, adică aici.

    Oana este o bucurie de om. Vă garantez că îi veţi sorbi cuvintele. Profesor cu mulţi ani de experienţa, fin psiholog, educator cu multă profunzime, omul care spune lucrurilor pe nume şi care semnalează problemele sistemului de învăţământ. Face foarte multe pentru a schimba mentalităţi, pentru a educa părinţii şi profesorii, pentru a arăta ce ar trebui să fie şcoala secolului XXI. Este omul de la care avem multe de învăţat despre psihologia copilului de azi, despre cum ni-i inţelegem şi cum putem să fim sufleteşte aproape de ei.

    Sunt foarte mari diferenţele dintre generaţii. Copiii aceştia trăiesc într-o lume cu un dinamism fără precedent. Societatea aceasta se mişcă mai repede decât puterea noastră de adaptare şi nu de puţine ori, noi suntem cei ce învăţăm de la copii.

    De la ei şi de la specialişti. Eu, una, abia aştept să merg la conferinţă Oanei Moraru, 5 ore trec ca gândul şi ca vântul.

    Am marea bucurie să pot oferi cititorilor două bilete gratuite. Tot ce trebuie să faceţi este să îmi scrieţi un comentariu la acest articol, în care să menţionaţi expres intenţia de participare la conferinţă pentru a şti pe care îl introduc în tragerea la sorţi. Mulţumesc! M-aş bucura şi de un share pe Facebook, nu ascund asta 🙂

    Comentariile pot fi postate timp de cinci zile de la publicarea articolului, adică până luni 23 aprilie, ora 13,00. Caştigătorii vor fi stabiliţi prin tragere la sorţi şi vor fi anunţati prin update la acest articol, în seara de 23 aprilie.

     

    Rezultatele concursului: Cu scuze de intarziere, am efectuat tragerea la sorti si castigatoarele sunt Diana si Tina. Felicitari si ne auzim pe email la una din urmatoarele adrese:

    mihatoza@yahoo.com sau shoppingshop2010@ymail.com. Multumesc.

    Ana, sa stii ca tare mult m-as fi bucurat daca as mai fi avut inca un loc disponibil. Sper sa mai am concursuri si sa ne mai intalnim.

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.

  • Cu si despre energie

    Cu si despre energie

    Intalnirea cu fetele de la Digital Parents Talks este o sursa de energie. La finalul ei, Ana a spus ca e tare bucuroasa ca aceste evenimente ne ajuta nu doar sa fim bloggeri mai buni, ci si OAMENI mai buni. Ca unul dintre cei carora se adreseaza acest eveniment, tin neaparat sa intaresc si sa confirm acest lucru.

    Era cam frig afara, peste capitala venise ninsoarea de final de iarna, iar eu fac cam o ora si jumatate pana la frumosul conac ce a gazduit evenimentul. Dar a meritat, a trecut destul timp si eu tot am sufletul plin de bucurie si inspiratie.

    Tema intalnirii noastre a fost „Public Speaking” si a avut doua invitate minunate.

    Ioana

    Am ajuns cu putina intarziere, astfel ca actrita Ioana Ginghina deja incepuse prezentarea cand am intrat eu. Vorbea deja despre gandurile noastre. „Daca te gandesti ca azi l-ai omori pe seful tau, nu inseamna ca esti un criminal. Criminal ai fi doar daca te-ai duce acasa, ai ascuti cutitul, ai face planuri si ai trece la treaba.”

    Va dati seama cum am ciulit urechile. Era vorba despre gandurile noastre, iar Ioana Ginghina a dorit sa evidentieze ca nu suntem tot ceea ce gandim. Gandul foarte plastic, citat mai sus (haha, oare cum ar atata prima parte a frazei scoasa din context?) a exemplificat tare bine afirmatia ei. Nu suntem gandurile noastre, decat daca ne identificam cu ele. Altfel, gandurile  sunt extraordinar de multe. Mai tineti minte articolul in care spuneam ca sunt doar vreo 60.000 intr-o zi?

    Ideea este ca pe cele negative sa le lasam sa treaca. Sa nu le dezvoltam, sa nu le dam putere asupra noastra. Oare este cineva care nu are niciodata vreun gand negativ? Nu cred.

    Dar nu ne identificam cu ele. Nu trebuie sa le dezvoltam. Nu trebuie sa le dam putere asupra noastra. Doar daca le dezvoltăm ne identificăm cu ele. Doar atunci suntem ceea ce gândim.

    Un alt exemplu: sa zicem ca mergi la un eveniment sau la un interviu. Cum am fost eu la evenimentul despre care povestesc. Ce obisnuiesti sa gandesti inainte? Ceva de genul? „Arat ca naiba, parul acesta iar nu este vopsit si lumea va vedea varfurile tocite.”

    Sau altceva de acelasi fel? Orice poate fi pus in locul parului, o haina, aspectul general sau orice alt detaliu al nostru. Dar nu asta este ceea ce trebuie sa gandim. Lasam gandurile de acest gen sa treaca pe langa noi si ne ducem la eveniment.

    Ceea ce este bine sa gandim (chiar daca nu ne iese din prima trebuie sa perseveram) este gandul bun. Revenind la mine si la eveniment, eu am reusit sa merg, in ciuda gandurilor negative care au trecut si prin mintea mea, pentru ca m-am alimentat cu urmatoarele ganduri:

    • iesirea din casa imi face foarte bine;
    • intalnirea cu fetele este o bucurie;
    • pauza de blogging trebuie incheiata;
    • mergand acolo invat lucruri utile;
    • energia pe care o primesc imi va fi de ajutor;
    • ma voi intalni cu oameni care imi sunt dragi si voi cunoaste oameni noi, la fel de placuti.

    As putea continua, dar cred ca ati inteles ideea. Ioana mai spunea sa nu judecăm oamenii. De multe ori ne suparam cand cineva ne spune un lucru rau. Dar trebuie sa ne gândim ca acel om ar putea avea o supărare. Si ca ceea ce ne deranjează la alti oameni sunt, in general, lucrurile care ne supăra pe noi?

    Nu lasa o vorbă rea sa te supere. Oamenii spun multe, insa numai tu alegi modul in care poti reacționa la faptele si vorbele altora. Si poti alege sa nu te superi, sa nu lasi sa te afecteze.

    In plus, toți oamenii din viata noastra sunt o lectie. Bun sau rau, fiecare apare in viata noastra cu un scop,  acela de a ne invata ceva.

    Apoi am facut exercitii. Ne-am oglindit unul pe celalalt, am stat in fata publicului, am primit si transmis energie intre noi.

    Laura

    Laura Dragomir a lucrat in televiziune 23 de ani, iar eu o stiu de vreo 13, de cand urmaream cu interes emisiunea „Business travel” de la The Money Chanel. Si ea a fost unul din motivele care m-au ajutat sa ies din casa si din pauza.

    Prezentarea Laurei a fost despre curajul de a fi tu insati. Ne-a rugat sa spunem cine suntem noi? Fiecare a inceput cu copiii si cu blogul. Unii stiau tare frumos raspunsul, altii se straduiau sa il gaseasca. Eu eram in categoria a doua 🙂

    Ideea acestui exercitiu a fost sa constientizam cine suntem si sa ne folosim de asta. Fiecare trebuie sa stie cine este si sa aiba pregatit un mic discurs despre el insusi. Nu se stie niciodata cand iti va folosi, ideea este sa fie scurt si concis. De aici si denumirea de speech elevator, adica un discurs ce poate fi spus in lift. Sa zicem in timpul in care liftul parcurge 4 etaje.

    Acest discurs trebuie sa fie usor de prezentat si de retinut. E bine sa ne pozitionam in mintea oamenilor astfel incat ei sa isi aminteasca de tine atunci cand au nevoie de un serviciu.

    Pentru ca aceasta sa se intample e bine sa tinem cont de mai multe aspecte ce ne definesc: discursul nostru, vocea, limbajul nonverbal si interlocutorul (cine este el, ce isi doreste, ce nevoi are).

    Laura a mai spus ca toti vindem ceva. Nu prea suntem constienti de asta, dar vindem propriile idei, produse, imagini. Atat in vanzare, cat si in comunicare, cel mai important lucru este emotia.

    Impactul asupra mea

    Am multe notite, vreau sa revin la ele, nu pot scrie totul intr-un singur articol. Nu vreau sa va plictisesc prea tare, nu de alta.

    Glumesc. Ideea este ca nu-i usor sa transmiti emotie si nici sa spui frumos povestile. Ce sa mai zic sa le scrii 🙂

    Am fost vreo treizeci de oameni in sala si fiecare percepe ceva, simte ceva si descrie asta in felul lui. Dupa emotie, stare, timp, etc. Daca o imagine face cat o mie de cuvinte, oare cate mii de cuvinte sunt necesare ca sa transmiti ce simte o sala cu atatia oameni?

    Cel mai bine este sa simti tu, pe cuvant de pionier…

    Ce pot eu sa fac este sa descriu o parte din ce am simtit si inteles Iar pentru mine, in final totul s-a legat si clarificat in minte. E despre energie. Ca sa putem vorbi in public avem nevoie de energie. Ca sa poti transmite ceva ai nevoie de o anumita energie.

    Va amintiti cum erau profesorii care nu ne placeau? Cei la orele carora ne picau ochii de somn? Nu ca ei nu ne spuneau nimic, dar nu aveau acel nivel de energie necesar ca sa poata invata ceva pe altii. Cand vii in clasa plictisit si cu un nivel scazut de energie, vorba ta nu reuseste sa transmita nimic. Cam asa si cu vorbitul asta in public. Daca nu reusesti sa ai un nivel inalt de energie, oamenii nu vor putea sa te asculte, cu atat mai putin sa rezoneze cu tine si cu ce vrei sa transmiti.

    De unde gasim acea energie este intrebarea. Nu stiu prea bine raspunsul, dar la prima abordare a subiectului, as zice ca din pasiunea pentru tema pe care o expui. Aceasta te ridica la nivelul energetic necesar transmiterii informatiilor.

    Tu te ridici pana la acel nivel, apoi publicul incepe sa primeasca energie de la tine si ti-o retrimite inapoi. Ioana a facut cateva exercitii prin care fiecare dintre noi primea energie de la cineva si o dadea mai departe celorlalti. Au ajutat mult sala, toti ne-am incarcat pozitiv.

    Apoi Laura ne-a pus sa facem acel exercitiu de introspectie, legat de cine suntem noi, lucru ce iarasi ne-a dat energie.

    Fix cu un minut inainte de a iesi a doua oara sa spun cine sunt eu, mi-a venit in minte acest cuvant. Energie, asta am descoperit despre mine. Eu sunt un om caruia ii place energia degajata de schimbari. Si am fost tare bucuroasa cand am realizat. Nu mai imi pare rau de schimbarile pe care le-am facut, nu mai aveam senzatia ca m-am risipit in preocupari.

    Asa cum a spus si Laura, pentru mine ENERGIE a fost cuvantul zilei.

    Multumesc tuturor celor ce au contribuit la aceasta dimineata minunata, plina de energie: minunatelor invitate, Ioana si Laura, dragilor Ana si Lavinia de la ParentingPR, sponsorilor Secom si Lidl, gazdei noastre si colegilor din sala.

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.

  • Educatia financiara pentru copii şi adulţi

    Educatia financiara pentru copii şi adulţi

    Îmi era dor de o întâlnire cu fetele din grupul Digital Parents Talks.

    Imediat ce am putut găsi ceva timp liber, m-am şi înscris la una din ediţiile lunare, organizate cu pricepere de Ana Nicolescu şi Lavinia Pavel, adică cele două fete inimoase care au fondat agenţia ParentingPR.

    Subiectul dezbaterii a fost educaţia financiară a copiilor şi adulţilor. Sunt sigură că aţi observat cât mă pasionează tema aceasta, aşa că respectiva dimineaţa de sâmbătă nu putea fi altfel decât interesantă.

    Prima parte a discuţiei a fost dedicată copiilor. Despre iniţierea lor în acest sensibil domeniu, ne-a povestit doamna  Ligia Goloşoiu, Doctor în Economie, coordonatoarea programului care implementează proiecte de educaţie financiară în școli, în parteneriat cu BNR, Ministerul Educației Naționale, APPE, sistemul bancar şi, companii naţionale și multinaţionale.

    Pentru mine, aceasta a fost prima surpriză. Educaţia financiară este foarte importantă şi mult m-am bucurat să aflu că, în sfârşit, se face ceva şi în şcoli.

    Dacă şi voi sunteţi de acord cu necesitatea educaţiei financiare a copiilor noştri, puteţi afla mai multe informaţii de pe site-ul appe.ro.

    Cei interesati de studiul acestei discipline pot vorbi cu invaţătorii şi educatorii, pentru a-i informa că se pot înscrie pe site şi astfel pot preda elevilor noţiuni de educaţie financiară, începând cu următorul an.

    Dascălii pot urma un curs de specializare si ulterior, pot susţine o ora pe saptamana. Exista manuale pentru clasele pregatitoare si I – IV, ba chiar se organizeaza si olimpiadele micilor bancheri.

     

    Sunt deja 8800 de dascăli care s-au înscris în program, transmiţând cunoştinţe despre bani şi gestionarea lor unui număr de 262.600 de copii. Surprinzător pentru mine, cei mai puţini sunt în Bucureşti şi cei mai mulţi în Suceava.

    Şi nu, nu cred că în capitală nu este nevoie de aceste cunoştinţe 🙂

    Nu numai că observ în jurul meu multă lume care ar putea să gestioneze mai bine banii proprii, ba chiar spun că şi eu aş putea să mai învăţ.

    În ciuda faptului că studiez de multă vreme problema, în ciuda articolelor scrise pe blog şi chiar a celui după care m-am pus pe economisit tot aş mai avea idei de aplicat.

    Căci la teorie stau mai bine, dar la practica mai este mereu loc de îmbunătăţire. Totuşi, am făcut ceva paşi.

    Ce am reuşit până acum, ulterior articolului de mai sus?

    • să achităm unul dintre credite;
    • să acoperim un card de credit şi 80% din al doilea;
    • să constituim un fond de urgenţă, deocamdata cam micuţ;
    • să facem câteva donaţii unor persoane aflate în situaţii dificile.

    În ceea ce priveşte educaţia financiară a copilului, singurul pas bifat este acela de a-i da lunar alocaţia şi încă ceva sume mici pe parcurs.

    Este cam puţin, recunosc că pentru vârsta lui ar fi putut fi mai avansat. Problema nu a fost la el, că a mai venit cu nişte idei şi păreri despre cum ar putea câştiga ceva bănuţi, ci la mine, că eu   le-am amânat.

    Ce putem face acasă pentru educaţia financiară a copiilor noştri

    1. primul lucru pe care trebuie sa îl inţeleagă copiii este acela că banii se câştigă prin muncă. Indiferent de vârstă, putem să le explicăm că părinţii merg la serviciu pentru a câştiga bani, că muncesc minim 8 ore zilnic pentru a asigura resursele necesare vieţii.
    2. le arătăm ce facem cu banii. Le povestim despre buget şi le arătăm cum împărţim banii pe categorii de cheltuieli. Trebuie să inţeleagă că dispunem de o sumă limitată şi felul în care o cheltuim. De reţinut ideea doamnei Goloşoiu, că ei trebuie să ştie că veniturile sunt limitate, dar nu trebuie să fie împovăraţi cu problemele şi grijile noastre financiare. Ne povestea ca la una dintre ore, atunci cand s-a discutat despre buget si alocarea acestuia, copiii au fost intrebati dacă ştiu ce fac părinţii lor cu banii. „Greu, greu, foarte greu. Platim banca” au răspuns copiii.
    3. le explicam diferentele dintre nevoi si dorinte. Pentru a intelege diferenta dintre ele, putem apela la exemple. Hrana zilnica este o nevoie, masa in oras este o dorinta. Imbracamintea este o nevoie, hainele de marca înseamnă dorinte. La fel, petrecerea timpului liber in familie versus vacante scumpe si exotice. Atunci cand impartim banii pentru diferitele categorii de cheltuieli, este un bun moment sa le explicam faptul ca prima data acoperim nevoile si doar din ce ramane disponibil putem indeplini dorinte.
    4. invatam copiii sa economiseasca. Cu cat lucram mai devreme cu notiunea de economisire, cu atat avem sanse mai mari ca acest obicei sa fie deprins de viitorul adult. Trebuie sa le explicam ca o parte din veniturile pe care le realizam va fi alocată economisirii. Ca avem nevoie de un fond de urgenta pentru situatii ce pot aparea in viata, cum ar fi imbolnavirile, lipsa locului de munca pentru o perioada de timp sau că dorim să mergem intr-un concediu mai deosebit. Suma indicata a fi economisita este de minim 10% din veniturile lunare.
    5. ii invatam sa fie generosi. O parte din venituri trebuie sa fie destinata donatiilor caritabile.

    Pe langa aceste principii de baza ale educatiei financiare, doamna Goloşoiu a raspuns si intrebarilor din sala. Astfel, a punctat ca nu exista o varsta ideala la care sa incepem educatia financiara a copiilor, aceasta putand fi facuta chiar de la momentul in care copilul solicita prima data o jucarie sau un obiect. Sau din momentul in care i se explica ca tatal merge zilnic la serviciu pentru a castiga resursele financiare necesare. Ori atunci cand mama reia serviciul dupa concediul de ingrijire a copilului.

    Valoarea banilor poate fi explicata prin munca depusa de parinti pentru a-i obtine. Este bine sa le explicam despre diferentele salariale in functie de pregatirea profesionala si munca depusa. Nu cu astfel de cuvinte dificile. Dar le putem spune ca unele profesii sunt mai bine platite ca altele, în functie de efortul depus, de anii de studiu si pregatire necesari fiecarei meserii. Pe masura ce cresc, aceste explicatii pot deveni mai detaliate.

    Conceptul de scump/ieftin poate fi inteles de copii prin explicatiile aplicate pe produs. O carte mai colorata, cu text mai mult, cu ilustratii mai frumoase şi cu coperti cartonate, va costa mai mult ca o carte subtire, mai simpla si cu hartie mai putin bună.

    Nu este recomandat sa recompensam copiii pentru treburile obisnuite din casa, dar le putem da o suma mica pentru unele mai speciale (munca in gradina, participarea la actiuni mai deosebite si mai grele, la zugravit, la o mutare, etc).

    Nici pentru rezultatele scolare nu este cazul sa ii recompensam financiar. Copiii trebuie sa inteleaga ca au si responsabilitati pe lângă drepturi. Eu tocmai ce ma hotarasem sa fac o exceptie 🙂

    Fară a fi condiţionaţi de note sau treburi casnice, este bine sa le dam o mica suma lunara si sa ii obisnuim cu gestionarea ei.

    Educaţia financiară a adulţilor şi freelancerilor

    Partea a doua a intalnirii noastre a fost dedicata adultilor si freelancerilor.

    Evident ca au fost amintite motivele certurilor in familie. Pe locuri fruntase se gasesc si banii, alaturi de divergetele legate de educatia copiilor, de parintii celor doi soşi si de modul in care sunt indeplinite responsabilitatile celor doi membri ai familiei.

    Ca sa nu avem prea multe certuri legate de bani (dar si de celelalte), evident ca trebuie sa stam de vorba pana cand reusim sa ajungem la un acord.

    Cati ani dureaza asta, nu prea stiu sa va spun, intrucat diferă de la un cuplu la altul. Dar pot sa amintesc de o zicala, şi anume ca intr-o casnicie primii 7 ani sunt cei grei 🙂

    Dupa mai multe sau mai putine discutii, parintii trebuie sa aplice cele de mai sus, dacă vor să ii inveţe ceva pe copii. Adica buget de venituri si cheltuieli…şi neaparat cu o analiza la sfarsitul unei perioade alese (luna, trimestru, an).

    Sa constituie fondul de urgenta! Sa stabileasca de comun acord cuantumul sumei economisite lunar si al celei pentru donaţii.

    Nu au fost toate precizate in discutie, partea asta imi apartine. La fel imi apartine si constatarea ca aceste lucruri sunt mai usor de vorbit decat de aplicat.

    Ca realitatea este departe de acest frumos model teoretic.

    Dar daca nu reusim sa ne insusim si sa aplicam ideile, nu vom avea  rezultate nici in educatia copiilor nostri.

    Si daca suntem de acord ca vrem sa ii invatam un mod mai bun de a-si gestiona finantele si implicit viata, nu avem alta solutie decat cea de a invata si aplica si noi cat mai mult din ceea ce credem a fi bun pentru ei. PUNCT.

    Incercam sa invatam si cum sa economisim, dar si cum putem sa ne crestem veniturile. Si facem copiii partasi la aceste discutii.

    S-a discutat şi despre sursele de finantare. Acestea sunt imprumuturile si fondurile nerambursabile acordate de diverse organizaţii şi instituţii.

    Referitor la primele, stim ca trebuie sa fim atenti la toate costurile. Fondurile nerambursabile nu sunt accesibile bugetelor familiale.

    Dar nu strică să avem idee şi despre ele, mai ales daca vrem sa formăm intreprinzatori.

    O mare parte din discutie a fost alocata freelancerilor, avand in vedere faptul ca sala era plina de bloggeri. Au fost multe detalii, marturisesc ca la un moment dat m-am pierdut intre prea multe intrebari.

    Dar am avut grija sa fma asigur ca am inteles esenţa: din punct de vedere al freelancerului, variantele de impozitare cele mai avantajoase sunt in ordine descrescatoare: contractele pe drepturi de autor, pfa daca ai nevoie lunar de bani, srl daca celalalt membru al familiei este cel ce finanteaza casa.

    Nu sunt mulţi cei care se descurca cu un singur venit in casa, dar se pare ca se mai intampla. Ideea plasarii srl-urilor pe ultimul loc vine din faptul ca in acest caz banii se pot retrage de catre asociat doar la finalul anului, sub forma dividendelor.

    Exista si varianta de a te angaja in propriul srl, insa impozitele datorate in aceasta situatie sunt dezavantajoase pentru tine.

    Cam acestea sunt lucrurile importante care s-au discutat, sper să vă fie şi vouă de folos.

    Mulţumesc Anei şi Laviniei pentru organizare, Conacului Golescu Grant pentru găzduire şi partenerului acestei ediţii, Idea Bank.

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.

  • 5 motive sa citesti presa scrisa

    5 motive sa citesti presa scrisa

    De-a lungul timpului am tot auzit pareri conform carora calitatea presei scrise a scazut foarte mult, acesta fiind unul dintre motivele pentru care multa lume isi ia informatiile de pe Internet. Dar mai sunt si altele cum ar fi comoditatea, gratuitatea si interactivitatea pe care le ofera mediul virtual. Ani buni cu mai cumparasem nici eu reviste.

    Dar odata am vrut sa mai schimb sursele de informatie si am reinceput sa cumpar. Cam trei ani sunt de atunci si in casa noastra s-au adunat  teancuri peste teancuri de reviste si revistute. Ca nu ma indur sa le arunc. Sotul meu dar si mama inclina ciudat din cap si ridica din sprancene  🙂

    Cand m-am repornit pe cumparat, in intersectia de langa casa erau trei chioscuri de ziare. Aproape pe fiecare colt al ei si aproape ca farmaciile. S-au inchis pe rand si rau mi-a parut de oamenii aceia care isi castigau si ei o painisoara din vanzarea presei. Inghetasera prea multi ani acolo si cred ca nici cine stie ce nu castigau.

    Mi-am mutat locul de achizitie la o benzinarie din drum. Pe ei nu ii plang deloc, isi castiga destui oameni zilele din munca in benzinarii. Ba nici pe actionari nu ii plang deloc 🙂

    Acum cateva saptamani un batranel s-a incumetat sa redeschida unul din chiosculetele ce se intristasera bine de la atata singuratate.

    S-a inveselit chiosculetul, cineva are grija de el. Dar si eu, ca mi-am reluat cititul pe jumate din drumul parcurs spre serviciu.

    Nu prea stiu cat de vesel este batranelul, am sa il intreb.

    Pana ce aflu daca ziarele ii mai pun pe masa un cartof sau doi, trec aici motivele pentru care eu continui sa citesc presa scrisa. Poate mai inspir cativa din muuuultii mei cititori.

    De la calitate la inspiratie si portofel, motivele pentru care citesc presa

    • calitatea scrierii. Oricat ar spune unii si altii ca revistele sunt slabe, dati-mi voie sa ii contrazic. Nu toata este asa, presa scrisa se face cu profesionisti. Multi bloggeri nu au studii de specialitate si de aceea scriem cum scriem. Eu invat multe din articolele pe care le citesc. Ce-i drept ca le si studiez bine!
    • calitatea informatiei. Aici difera de la om la om, de cata educatie si pregatire vrea fiecare. Dar textele publicate in reviste si ziare aduc informatie utila si la zi. Ca tot spuneam recent ca voi citi pana imi va iesi fum pe nas si urechi, tot oi gasi eu solutii la starile astea de toamna amestecata cu perioada dificila.
    • sursa de inspiratie pentru blog. Ziaristii scriu de ani de zile, stiu mai bine ca noi ce se cauta, ce se citeste, ce e nou, ce e de utilitate, cum sa atraga prin titluri. Uitati aici un articol inspirat din ce am citit. Sau acesta.
    • sursa de buna dispozitie. Pentru mine lectura, informatia, ideile noi, textele bune si oamenii frumosi sunt motive sa imi incep ziua mai usor si mai cu spor. Mereu dau de un text care sa ma bucure, sa imi dea o speranta, o solutie, o cale de inceput. Azi am admirat cateva tinute colorate ca si toamna…
    • posibilitatea de a scrie si tu. Multe dintre ele au concursuri in care publica articole ale cititorilor, premiindu-le in bani sau produse. Si va spun din proprie experienta.

    Acestea sunt motivele mele principale, sunt curioasa daca si voi ganditi cam la fel.

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.

     

  • Despre stima de sine la adulti si copii

    Despre stima de sine la adulti si copii

    Ramasesem datoare cu un articol in care sa va povestesc cum a fost la Social Media for Parents. Foarte pe scurt, mie mi-a placut mult.

    Astazi o sa scriu despre prezentarea Uraniei Cremene, referitoare la ce este si cum pastram stima de sine.

    „Traim intr-o cultura in care prea multa incredere in sine nu este bine sa fie demonstrata”, a spus Urania Cremene.

    Sunt de acord cu asta, am fost crescuti cu ideea ca lauda de sine nu miroase a bine, ca e bine sa fim modesti si sa-i lasam pe altii sa ne aprecieze calitatile. Nici acum nu pot spune ca e bine sa te lauzi de unul singur, dar parca exista o prea puternica amprenta a acestor convingeri.

    Urania a dat exemplul modului in care raspundem la complimente. Daca cineva ne apreciaza rochia, de obicei spunem ca e o vechitura, ca era pe-acolo, prin dulap…

    Nu stim sa raspundem la complimente, ne minimizam realizarile ca sa nu para ca ne laudam singuri. Dar cu un astfel de raspuns, nu lasam sa zboare nimic din ceea ce am construit!

    Cel mai indicat si simplu mod de a raspunde este: „multumesc”.

    Si ar fi frumos sa il asortam unei clipe de bucurie interioara, poate si mai frumos ca aceasta sa fie si vizibila.

    Pe de-o parte, am fost educati in spiritul modestiei. Pe cealalta, societatea ii rasplateste cu succes pe cei ce au invatat sa aiba incredere in ei.

    Dar ce se simte in interiorul nostru este mai important decat ce se vede din afara. Pacea si echilibrul sufletesc se gasesc undeva la intersectia dintre increderea in sine si modestia pe care cu atata sarg ne-au predat-o parintii si bunicii nostri.

    „Stima de sine este felul in care ne simtim fata de propria persoana.” Este ceea ce crezi tu despre tine, atunci cand ai ragaz sa te analizezi. Este rezultatul unor ani de acumulari, este ceea ce ramane dupa multe interactiuni cu ceilalti, dupa ce ai cernut extremele, parerile, succesul si esecul.

    E o stare de echilibru ce nu se atinge usor, ce se poate darama in anumite perioade si recompune in altele.

    Fiintele umane se nasc cu stima de sine

    Urania Cremene a spus ca daca sunt intrebati ce ar dori sa schimbe la ei, copiii intai nu inteleg intrebarea si apoi raspund ca nu doresc sa schimbe nimic. La aceeasi intrebare, adultii vor gasi cu siguranta raspunsuri. Ceea ce inseamna ca semnalele din exterior si interactiunea cu mediul ne schimba perceptia asupra noastra si ne afecteaza stima de sine.

    Unii reusesc sa si-o refaca, altii mai putin sau deloc.

    Cum spuneam, impresia pe care o ai despre tine si respectul fata de propria persoana variaza in timp si necesita analiza si acceptare. Intelegem defectele, acceptam unele, lucram pe altele, suntem intr-o continua transformare.

    Echilibrul acesta intre defecte si calitati, parerea pe care o avem despre noi si cea pe care dorim sa o formam altora, este destul de dificil de obtinut si, functie de persoana dar si de perioada, poate trece prin mai multe etape si poate avea mai multe manifestari.

    Egocentrismul poate fi una din extreme. Este nevoia de a te urca pe o masa, de a te crede mai bun decat toti ceilalti, de a cauta permanent sa demonstrezi si sa iti validezi acest lucru. Ca orice extrema, evident ca nu este indicata. Este mult mai bine sa gandesti despre tine ca esti cea mai buna varianta a ta in momentul si contextul existent. 

    Este important si sa constientizam ca stima de sine nu este acelasi lucru cu imaginea de sine. Ca nu intotdeauna ceea ce este in interior se arata si exteriorului. Uneori se acorda mai multa atentie imaginii de sine.

    Granita dintre stima de sine si imaginea de sine este fina si nu trebuie sa confundam notiunile. Suntem tentati sa judecam oamenii dupa imagine si chiar sa ne straduim prea mult sa o construim pe a noastra.

    Urania ne sfatuieste sa constientizam motivul pentru care facem unele actiuni.

    Sa presupunem ca doresti sa urci pe Everest. Daca acolo nu este nimeni sa te vada, sa te fotografieze si sa vorbeasca despre acest record, ai mai urca?

     

    Cel care urca doar pentru a fi fotografiat se concentreaza pe imagine, iar celalalt pe dezvoltarea sinelui.

    Traim vremuri in care se pune mult pret pe imaginea de sine. Dar daca te concentrezi prea mult pe aceasta, la un moment dat totul cade. Este mult mai bine sa te concentrezi pe sine si pe cresterea ta, iar atunci si imaginea se va cladi mai repede si mai bine.

    Ca parinti, avem posibilitatea de a interveni. Am scris ca ei pornesc bine in lume, dar interactiunile cu exteriorul ii schimba pe parcurs. Rolul nostru este de a repara ce a fost stricat.

    In acest sens, parintii pot face urmatoarele:

    • Apreciere, nu lauda goala
    • Evita comparatiile
    • Iubire neconditionata
    • Pune accent pe unicitate
    • Exercitiul recunostintei
    • Aprecierea complimentelor si multumirilor.

    Dar dau un singur exemplu legat de apreciere. Atunci cand copilul este dragut si ofera celorlalti din pufuletii lui, este indicat ca in loc de un simplu bravo sa ii explicam aprecierea pe care o simtim. Sa ii spunem ca a facut un gest frumos, prin care s-a simtit bine atat copilul care a primit, cat si el, cel care a daruit. Ca are un caracter frumos, ca este bun si darnic, ca acest lucru il poate ajuta in relatiile cu ceilalti oameni, ca ai fost mandra de el.

    ––––––––––––––––––––––––––

    Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Iar daca v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteti arata prietenilor si imi transmiteti mesajul de a continua sa muncesc pe-aici.  😉 Cu multumiri!

  • De ce să participi la Social Media for Parents

    De ce să participi la Social Media for Parents

    Ne-am întors din concediu şi mai stau puţin în pauza de blog. Dar azi am un anunţ pe care doresc să îl fac şi, de ce nu, chiar şi o invitaţie.

    Săptămâna viitoare, pe 19 iulie va avea loc Social Media for Parents 2017. Din ce stiu eu, este cel mai mare eveniment dedicat părinţilor cu blog. Participarea este gratuită, nu trebuie decât să solicitaţi aici o invitaţie, care probabil se acordă în limita locurilor disponibile.

    Tin să vă spun că eu am fost anul trecut. Nu prea mai fusesem la evenimente de genul, cu excepţia unei participări la GPeC Summit. La ambele, Miruna a avut un rol şi nu scap ocazia să mai scot o mulţumire din sacul pe care il am pentru ea! Am eu câţiva oameni în blogosferă, cărora niciodată nu mi se pare că le-am mulţumit suficient…

    Se desfăşoară într-un loc al Bucureştiului care este pe lista favoritelor mele. Trec zilnic pe lângă el si admir des cladirea roşie ce tronează peste o insulă de calm şi verdeaţă. Ceea ce nu e puţin lucru în hărmălaia în care ne ducem traiul de toate zilele! Este vorba de Hotelul Caro, care vine cu vedere la lac şi cu senzaţia plăcută că ai ieşit din oraş.

    Recunosc că eram cam stingheră. În afară de Miruna, proaspăt întoarsă acasă şi tot proaspăt cunoscută de mine în carne şi oase 🙂 , nu mai ştiam vreun blogger de acolo. Am stat cuminte în băncuţa mea şi am ascultat. Noroc că îmi place să ascult oamenii, ziua a trecut rapid şi interesant. Dintre vorbitori, am fost încântată la maxim de Gaspar Gyorgy şi evident, de Miruna, care este în realitate, parca mai echilibrată, veselă şi încrezătoare faţă de cum o ştiam de pe blog.

    Am plecat cu entuziasm şi pot să spun că a fost unul din factorii ce m-au întors din gândurile mele de atunci, de a renunţa la blog.

    Uitându-mă acum pe fotografiile de anul trecut, observ cu bucurie că multe din fetele pe care azi le cunosc, erau şi anul trecut în sală. Doar că nu ne ştiam pe vremea aceea 🙂 Uitaţi una în care sunt foarte pătrunsă 😛

    De ce merg şi de ce ai vrea să mergi şi tu:

    • pentru că au informaţii interesante de transmis. Sunt oameni valorosi acolo şi mereu avem ceva de învăţat. Evenimentul are două părţi. În prima se discută subiecte de parenting si iaraşi va vorbi Gaspar, dar şi Urania Cremene pe care vreau mult să o ascult. În partea a doua, moderată de Miruna şi Chinezu, se dezbat subiecte legate de blogging. Printre invitaţii la dezbatere se află Ana Nicolescu, Laura Frunză şi Florina Badea.
    • pentru că îmi face plăcere să socializez cu mămicile acestea tinere. Cum am mai spus, anul trecut o ştiam doar pe Miruna, acuma mi-s mare veterană în grup 😛  Prima dată omul este mai stingher, se întâmplă multora acest lucru. Apoi cunoşti lume şi te simţi mai în largul tău…
    • pentru că există şansa să cunoşti oameni din agenţii şi firme. Nu am fost eu prea atentă la acest aspect până acum. Dar cred că e timpul să devin, nu e blogger căruia să îi strice aceste contacte.
    • pentru că simt că aparţin unui grup. Până să intru în cercul fetelor de la Digital Parents Talks ţineam legătura cu câţiva bloggeri pe care îi citesc, admir şi preţuiesc de la începutul acestui blog. Am reuşit să mă întâlnesc cu o parte din ei şi îmi doresc să o mai fac. Doar că eu mă întâlnesc doar cu câte unul, am încercat să ne adunăm trei odată şi încă nu ne-a ieşit. Perseverăm totuşi! La întâlnirile organizate de Parenting PR se strange multă lume şi s-a format o frumoasă comunitate a părinţilor, cu voce şi caracter. Îmi place să fiu printre ele şi vreau să îî transmit Anei Nicolescu că cea mai importantă realizare a mea, ca urmare a activităţilor lor este aceea de a simţi că blogul meu este important. Nu exagerez acuma, crezandu-l prea grozav. Dar de la Ana am înţeles ca munca mea aici înseamna ceva mai mult decât credeam şi consideram eu înainte. Nu-i deloc puţin lucru, să ştiţi! Evenimentul acesta este organizat de Evensys, dar tot între părinţi suntem. Şi sunt mai mulţi, iar Ana este printre speakeri, v-am mai spus!
    • mă pot gândi ce întrebări să adresez fetelor, chiar nu am emoţii să le pun. În articolul de azi, Miruna chiar ne roagă să adresăm întrebări şi să propunem teme de discuţie. În afara de calitatea scrierii (despre care se va discuta) eu aş întreba cât de important este să scrii zilnic. Cum consideră bloggerii prezenţi, pentru că îi citesc pe câţiva şi ştiu că fiecare publică cu regularitate diferită. Asta este întrebarea din acest moment, mă mai gândesc pentru acolo. Dacă aveţi şi voi, le puteţi pune aici, la Miruna pe blog sau la eveniment!

    Concluzia este că vă aştept acolo. Eu zic că vă va plăcea! Şi veţi mai dori să mergeţi! Şi ştiţi şi voi cel puţin o persoană, adică eu  😛

  • De ce sunt nerabdatoare sa o cunosc pe Oana Moraru

    De ce sunt nerabdatoare sa o cunosc pe Oana Moraru

    Astăzi vreau sa vă invit la seminarul pentru părinţi şi dascăli, „Adolescenţa-Anii identităţii” susţinut de Oana Moraru în data de 28 mai, orele 10-15 la Double Tree by Hilton Bucharest.

    La sfârşitul articolului, găsiţi un cod prin care beneficiaţi de o reducere dacă vă înscrieţi prin acest blog.

    Ma gândesc la acest eveniment de mai mult timp si recunosc că am oscilat între câteva variante prin care să încerc să vă îmbii la el.

    Întrucât sunt aşa de subiectivă 🙂 am ales-o, până la urmă, pe cea  mai personală dintre ele.

    Prima mea întâlnire (indirectă) cu Oana a fost printr-un articol pe care l-am citit în urmă cu 3-4 ani.

    Sunt şanse mari să o ştiţi pe Oana Moraru. În caz contrar, aflaţi acum că este este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic, profesor și învățătoare. Ideile Oanei le găsiți pe platforma Vocea părinților.

    În  tot ceea ce scrie mai sus, există un amănunt care m-a răscolit pe mine foarte mult si foarte personal.

    Am închis revista şi m-am reîntors brusc în urmă cu 27 de ani. Eram pe scara profesorilor, urcam spre cancelarie. Din spate mă ajunge domnul profesor Onuţă Ion. Trec aici numele dumnealui, în speranţa că există cineva care îl cunoaşte si pentru că acest om merită din plin nişte cuvinte de maximă recunoştinţă.

    Eram colegi la momentul întâlnirii pe acea scară. M-a surprins întrebându-mă dacă am văzut că notele elevilor noştri erau aceleaşi. Adică aproape fiecare elev avea la chimie aceeaşi notă cu cea pe care dumnealui o pusese la matematică. Nu observasem DELOC. Dacă mă mândresc în sinea mea cu ceva din culisele acestei frumoase meserii, acesta este faptul că niciodată nu am deschis cataloagele la ultima filă-cea despre părinţii elevilor- şi nici nu aveam obiceiul să mă uit la notele de la celelalte discipline şcolare.

    Dar afirmaţia domnului profesor m-a uimit foarte tare si m-a bucurat şi mai mult decât m-a uimit.

    Pentru mine a fost una din cele mai importante confirmări ale faptului că aveam şanse să fac bine acea meserie. Cu doar 5 ani în urmă, domnul Onuţă, în calitate de profesor de matematică şi dirigintele clasei, venea duminici la rând să mai facă cu toată clasa încă vreo  3-4 ore, peste cele 6 săptămânale ale unei clase de profil. Ne pregătea gratuit pentru admiterea la facultate.

    Pe lângă acest lucru deosebit pe care îl făcea profesorul şi omul extraordinar care a fost, o parte  din rezultatele foarte bune pe care toti le-am obţinut la admitere, venea şi din sistemul lui de notare.

    Ne năucise în clasa a IX-a cu notele lui. După ce a terminat de predat toate formulele la trigonometrie, ne-a scos pe rând la tablă şi ne-a ascultat. Cred ca mai mult de jumătate din noi au luat atunci un 3.

    Ne-am învăţat lecţia şi nu cred că a mai dat prea multe note din oral în cei 4 ani de liceu. Aproape toate celelalte note au fost din lucrări scrise. Ne dădea 3-4 lucrări pe trimestru, a căror durată era de 7 minute. Acest sistem ni se parea foarte dur, parcă şi acum îmi pare la fel 🙂

    Cert este că până la sfârşitul liceului, adusese aproape 80% din clasă la nivel de 9 şi 10 la matematică, în condiţiile în care ne luase de la note de 6-7 cu lucrările alea teribile de 7 minute. Am intrat la facultate 35 de elevi din 36.

    Lucrările nu conţineau subiecte foarte grele şi nici nu erau multe. De obicei ne dădea câte 3 exerciţii de nivel mediu. Dar nu puteai termina dacă nu ştiai din start să le faci foarte bine. De asemenea, dacă atenţia îţi juca vreo festa, tot nota 6 o încasai, căci nu mai aveai timp să revii peste ce rezolvasei.

    Pe cât de dure erau aceste extemporale, pe atât de uşor şi simplu mergea totul la predare. Văd o mulţime de profesori care vor ca elevii lor să fie capabili să lucreze exerciţii dificile. Cu cât mai dificile, cu atât mai bine!

    Părerea mea în aceasta privinţă este fix pe dos. Imi pare imposibil ca o intreagă clasă(mai ales când vorbim de ciclul gimnazial şi nu de licee de profil), să poată efectua exerciţii dificile.

    Nu ştiu cum de s-a pierdut pedagogia pe drum.

    Exerciţiile foarte dificile sunt pentru câţiva elevi(cu bold, majuscule si orice ar putea întări aceasta idee).

    Majoritatea elevilor trebuie să dobândească noţiuni de bază care să fie însuşite o dată pentru toată viaţa.

    Cum a reuşit domnul profesor să obţină acest lucru de la noi?

    Nu ne dicta teorie infinită la matematică. Notam esenţialul în caiete şi apoi trecea repede la exerciţii. Primele erau lucrate foarte încet, nu ne lasă să sărim nici cele mai simple etape ale rezolvării. Aceste salturi erau permise doar de al doilea, al treilea încolo. Lucram foarte multe exerciţii în clasă, în ordinea crescătoare a dificultăţii. Niciodata, dar absolut niciodată nu începea cu exerciţii sau probleme dificile, aşa cum tot văd eu că se practică azi. 

    E ca şi cum toată treaba aceea de fixare a informaţiilor noi trebuie făcută de alţii. Cei care pot şi care vor. Altfel, copiii noştri rămân cu multe lacune. La şcoală facem exerciţii de olimpiada, iar acasă, dacă avem cum, fixăm concepte de bază.

    Îmi pare extrem de rău că aşa a ajuns şcoala. Noi scoatem olimpici din cei ce au înclinaţii şi o mare masă de copii ce nu are conoştinţe de bază, ce nu ştie să scrie şi este plictisită peste măsură.

    Povestind ce fel de profesor a fost dirigintele meu, poate că înţelegeţi de ce m-am bucurat atât de mult că dădeam notele ca şi el. Dumnezeu să îl odihnească acolo unde este acum, mare pedagog a putut fi si multe gânduri de recunoştinţă trimit către dumnealui de câte ori îmi amintesc.

    Dar cred că vă întrebaţi care este legatura cu Oana Moraru?

    Vă explic imediat.

    În primul rând că am mai ascultat-o pe Oana şi părerea mea de fost profesor(evident influenţat de cei de modă mai veche) este că Oana păstrează ceva din acea rigoare care îmi pare pe cale de dispariţie.

    Tot aşa îmi pare şi metoda de lucru cu copiii. Una care păstrează seriozitatea celor ce ne-au fost modele la catedră.

    Vremurile s-au schimbat mult. Sigur că ceea ce se aplica acum 30 de ani nu mai decât parţial valabil astăzi.

    Copiii aceştia sunt ca nişte extratereştri pentru noi. Cu ei nu mai merge teama, nu mai există frica de părinte, şcoală, profesori. Asta nu e deloc rău. Cu ei funcţionează stârnirea curiozităţii. Serios, îmi pare că sunt foarte curioşi şi îmi place mult acest lucru. Doar că şcoala noastră nu s-a adaptat deloc la acest lucru.

    Însă oricât de curioşi şi de minunaţi sunt(chiar sunt!!!!), totuşi nu s-au născut ştiind deja să scrie şi să rezolve sisteme de ecuaţii cu 3 necunoscute.

    Ce să mai vorbim de geometrie, trigonometrie sau limbi străine?

    Acestea se fixeaza prin exerciţii. Şi exerciţiile trebuie să se facă pornind de la simplu către complex. La foarte complex ajungem doar cu cei câţiva care au înclinaţii spre disciplina aceea.

    Zic si eu, poate mă aude cineva…

    Atât cât am ascultat-o pe Oana, îmi pare că înţelege foarte bine aceste lucruri.

    La fel cum îmi pare că trebuie să o întreb o muţime de lucruri despre adolescenţă. Am fost şi eu odată, dar zici că am uitat. Am lucrat şi eu 7 ani ca profesor, dar parcă nimic din ce mergea cu ceilalţi copii, nu prea merge cu al tău. V-am povestit recent cum am rămas incremeniţi, da?

    Cum să îmi ajut cel mai bine copilul, asta vreau să mai învăţ de la Oana. Şi în materie de şcoală, şi în materie de viaţă.

    Căci acasă, şi nu numai, adolescentul este AŞA:

    Sunt rebeli, irascibili, îți împing răbdarea peste limite, te provoacă, te înfruntă, sunt pe cale să-ți confirme cele mai negre temeri.

    S-au retras, nu mai comunică, stau în casă, pierd ore în șir în fața ecranului, nu au prieteni, se simt neînțeleși, sunt nervoși și par să aibă urechile acoperite pentru toate cuvintele și intențiile tale bune.

    La ce întrebări răspunde evenimentul aflaţi aici. Mie doar la una nu imi trebuie răspunsul, de zici că nu mai ştiu nimic pe lume 😥

    Şi ultimul motiv, cel mai si mai personal, care mă răscolise când am citit articolul, este dat de un loc ce ne este comun.

    Şcoala (şi scările despre care scriam mai sus) se află în Călăraşi. Oraşul în care m-am născut, am învăţat 12 ani şi am predat 2 trimestre. Sufletul meu pângea după Bucureşti, aşa că am dat totul pe o carte şi m-am înfiinţat în capitală. Am continuat să lucrez la catedră 6 ani şi apoi mi-am mai luat o dată zborul.

    Şcoala Helikon este în Călăraşi. Citind acel articol din revistă, m-am bucurat şi m-am întristat. M-am bucurat pentru ea si pentru oraşul acela din care eu am plecat prea repede, m-am întristat puţin pentru mine, gândindu-mă cum ar fi fost dacă nu renunţam la profesorat. Daca nu plecam dintr-o profesie cu care părea că am multe afinităţi… Nu spun că îmi pare rău. Sunt bine, doar că am şi momente de nostalgie.

    Felicitările mele, Oana Moraru!

    Abia aştept să te cunosc şi mult aş vrea să vizitez şcoala Helikon!

    Am scris toată povestea ca să vă spun că m-aş bucura să ne întâlnim acolo, să mai aflăm răspunsul la unele întrebări!

    Evenimentul se desfășoară între orele 10 – 15, la DoubleTree by Hilton Bucharest Unirii Square, 3A Nerva Traian Street, 031041 București. Preţul pentru o persoană este de 250 lei şi include suportul de curs şi masa.

    Cei care se înscriu prin intermediul acestui articol, vor trimite mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_blogdefamilie.

    În acest caz, prețul biletului se va reduce la 200 lei.


    Mulţumesc pentru tot sprijinul şi vă rog să transmiteţi informaţia mai departe!