Blog de familie

Categorie: carte

  • Cel care mă aşteaptă

    coperta cărţii Cel care mă aşteaptă

    Asemănătoare şi totuşi diferită de Onoare, am citit cam un sfert din Cel care mă aşteaptă, de Parinoush Saniee, spunându-mi continuu că Onoare îmi place mai mult. Rămăsesem marcată de povestea şi personajele acelei cărţi şi, deşi dădeam paginile acestei cărţi cu aviditate, parcă tot nu vroiam să mă dezlipesc de Elif Shafak şi de cartea ei superbă.

    Senzaţia aceasta a ţinut doar o zi, pentru că în următoarele două, între mare şi nisip, printre zbor de pescăruşi, am stat până târziu în noapte, să devorez cartea.

    Cel care mă aşteaptă este un roman în care se amestecă insesisabil, destinul unei femei puternice- îndepărtată pe viaţă de adevărata ei dragoste, cu vremurile tulburi, grele şi neînţelese, ale revoluţiei iraniene din 1979.
    Marcată de acelaşi cod islamic al onoarei, familia protagonistei-Masumeh, se mută la Teheran, convinsă de un unchi că acolo viaţa ar putea fi mai bună. Entuziasmul copiilor faţă de această mutare nu este deloc împărtăşit de mama obsedată de ideea de a o mărita pe Masumeh, convinsă fiind că dorinţă fetei de a merge la şcoală nu o va ajuta deloc în viaţă, ci îi va face doar rău. Referitor la şcoală, cei trei fraţi ai eroinei-personaje obtuze, închistate într-un tradiţionalism exacerbat, sunt de aceeaşi părere cu mama: Masumeh, care avea în jur de 14 ani, trebuia măritată rapid şi nu avea ce căuta la şcoală.
    Singura fiinţă ce este de acord cu dorul de carte al fetei, şi totodată, singurul căruia îi pasă de ce simte şi gândeşte eroina noastră, este tatăl ei. Opunându-se mamei şi certându-şi fiii, de a căror limitare este conştient, Agha Jun-tatăl, decide mutarea la Teheran şi îşi lasă fiica să îşi urmeze arzătoarea dorinţă şi să meargă la liceu. Mai mult, îşi şochează familia lăsându-se convins de Masumeh să accepte ca ea să renunţe la chador– lungul văl purtat de femeile musulmane şi să poarte doar manteau şi rusari, adică pardesiu şi basma pe cap.
    De la mersul la şcoală i se va trage. Pretextul prin care fraţii ei îţi exprimă ura şi bestialitatea, este oferit de câteva gesturi şi priviri nevinovate care au loc între Masumeh şi un tânăr student la medicină, consumate pe drumul dintre casă şi şcoală. În mintea lor, comportamentul inuman aplicat fetei, s-a datorat faptului că aceasta a dezonorat familia. Rănit şi îndurerat, tatăl ei nu o mai poate ajuta. Dorinţa mamei şi a fraţilor de a scăpa de ea, este dusă la îndeplinire printr-o căsătorie forţată.
    Viaţa ei şi lupta de a-şi creşte copiii, alături de un soţ cu totul altfel decât toţi cei din jur, este descrisă în continuarea cărţii. Evenimente neaşteptate şi tot felul de complicaţii, fac din această carte o lectură absolut captivantă.
    Am însemnat o mulţime de fragmente ce m-au impresionat, dar v-am ales doar unul pentru a nu lungi foarte mult această postare. Mi s-a părut o lecţie cât se poate de înţeleaptă, adresată de o mamă a cărei viaţă a fost total condusă de alţii, dar care a izbutit să-şi menţină o gândire corectă şi echilibrată asupra vieţii:
    „-Vezi, fiul meu, chiar nu vreau să iau parte la aceste reprezentaţii. Ştii bine că nu eram de acord cu tatăl tău, un om onest, da, dar care privea lucrurile dintr-o singură perspectivă. Pentru el, şi pentru cei care credeau ca el, lumea se împărţea în două: cu ei sau împotriva lor, şi cine era împotrivă era urât şi rău. În această viziune era implicat totul, chiar şi arta. Numai artiştii care împărţeau crezul lor politic erau adevăraţi artişti, ceilalţi formau o turmă de ignoranţi. Ajungea să se certe cu mine pentru că-mi plăcea un cântăreţ sau un poet care nu era cu ei. Şi eu mă simţeam vinovată, dar nu puteam face nimic, pentru că judecam cântecele şi poeziile, nu ideile. Nu puteai avea gusturi şi poziţii personale….. Îmi doresc să reuşeşti să vezi mereu atât aspectele pozitive, cât şi pe cele negative ale unei poziţii sau ale unei păreri, judecând cu mintea ta, cultivându-ţi idealurile prin intermediul cărţilor şi căutând informaţii ca să iei decizia care ţi se pare cea mai corectă. A susţine iraţional o ideologie presupune o legătură angajantă, te face ostil faţă de diversitate, incapabil să ai opiniile tale şi te face să vezi întotdeauna o singură faţetă a medaliei. „
    Spuneam mai sus, că Cel care mă aşteaptă este asemănătoare şi totuşi diferită de Onoare, de Elif Shafak.
    Ambele cărţi ridică şi problematica onoarei-chiar dacă îmbracă manifestări diferite, dar şi condiţia ingrată a femeii în societatea islamică, rolul şi locul familiei în această lume şi mai ales rolul şi locul femeii în acest model de familie.
    Diferenţele dintre cele două cărţi sunt date de evoluţia celor două femei: în timp ce Pembe emigrează la Londra, dar rămâne aceeaşi femeie simplă, închistată în toate tradiţiile şi superstiţiile lumii din care provine, Masumeh rămâne toată viaţa în Teheran, devenind o femeie cu o minte deschisă, ce evoluează continuu, în ciuda faptului că toată viaţa ei a fost dictată şi condusă de alţii. Fenomenul emigraţei este abordat şi în această carte, prin prietena ei cea mai bună şi fiul cel mare, pe care face tot posibilul să-l trimită în Germania.
    De fapt, toată viaţa a făcut tot posibilul să-i mulţumească şi să-i ajute pe cei dragi, dar cea mai puternică luptă a dus-o pentru soţul, şi mai ales, pentru cei trei copii ai ei.
    Şi în final, ca toţi ceilalţi, copiii sunt cei ce îi hotărăsc încă o dată destinul.
    Parinoush Saniee s-a născut în 1949, la Teheran şi a debutat cu această carte la 54 de ani, în 2003. Cartea a fost interzisă de cenzura iraniană de două ori, dar de la data apariţiei a cunoscut 21 de ediţii succesive, devenind în Iran, cea mai vândută carte a tuturor timpurilor. Ştiind câte ceva despre extremismul regimului musulman din Iran, în timp ce o citeam, m-am întrebat sincer, cum de totuşi a apărut şi cred că a fost o luptă pentru ea şi un act de curaj. Apariţia unei cărţi despre lupta femeilor şi dorinţa de emancipare, într-o ţară unde există poliţie musulmană, este ceva inedit şi surprinzător. Îmi imaginez că într-o ţară liberă, scriitoarea ar fi putut spune şi mai multe.
    Autoarea trăieşte tot în Teheran, unde lucrează ca psiholog şi sociolog. După această carte, a mai publicat câteva romane şi mai are şi altele, ce aşteaptă aprobarea cenzurii iraniene.

    Cel care mă aşteaptă este prima carte a lui Parinoush Saniee pe care am citit-o şi următoarea pe lista mea este Tatăl celuilalt copil.

    Mihaela Dămăceanu  

  • Onoare de Elif Shafak

    Am citit Onoare de Elif Shafak, mai pe drum, mai pe seară, mai în parc păzindu-l pe Mihnea în interminabilele lui ture de bicicletă. Este prima  carte din cele comandate de la Elefant. Am înlocuit una din ele, cu Onoare  la sfatul unei colege foarte avizate.

    Atât de incitantă a fost descrierea ei, încât a fost cea cu care am început.

    M-am tot gândit cum aş putea defini această carte, cât mai pe scurt şi mai cuprinzător. Cuvântul ce mi-a venit în minte, a fost TULBURĂTOARE. Chiar aşa, cu majuscule. Am citit-o pe nerăsuflate şi dacă mai eram studentă sau liceană, nu o lăsam din mână, până nu era gata.

    Nu vreau să v-o povestesc, ca să o puteţi savura. Vă dau doar câteva repere pentru a vă face o idee. Dar tema este dezvăluită de titlu şi toată cartea este un întreg lanţ de întâmplări, care conduc la cea mai cumplită acţiune posibilă, făptuită culmea, în numele onoarei. 
    Cartea începe cu un capitol în care Esma, o tânără turcoaică născută şi crescută în Londra, mama a două gemene, face un  drum către închisoarea Shrewbury, pentru a-l lua pe fratele ei în ziua eliberării. 
    Firul logic al acţiunii începe însă, în 1945 într-un sat kurd de lângă Eufrat, unde Naze-o aspră femeie, aduce pe lume primele gemene. Supărată pe Allah, că i-a mai dat încă două fete, pe lângă cele 6 pe care deja le avea, Naze decide să nu mai vorbească până când acesta nu îi explică, „în amănunt şi convingător” de ce nu îi oferă un fiu. Când este vizitată de bătrânii satului ce încearcă să îi explice că face un sacrilegiu şi că Allah vrea să o audă vorbind, că altfel ar fi făcut-o peşte, Naze îşi revine şi caută nume fetelor.

    „Chiar în seara aceea, cănd tatăl lor s-a întors acasă, fetele s-au grăbit să-i dea vestea cea bună:

    – Tată! Tată! Mama vorbeşte.

    Oricât de mulţumit ar fi fost să-şi audă nevasta vorbind iar, Berzo s-a întunecat la faţă când a aflat ce nume le dăduse copilelor abia născute. Clătinând din cap, a rămas tăcut preţ de câteva clipe apăsătoare.

    – Soartă şi Destul, a murmurat în sfârşit, ca pentru sine. În fapt, nu le-ai dat nume copilelor. Ai făcut o plângere către ceruri.

    Naze  a plecat privirea spre picioare, cercetând un deget care i se iţea printr-o gaură din ciorapul de lână.

    – Numele ce ascund duşmănie ar putea să-l supere pe Făcător, a urmat Berzo. De ce să atragem mânia Domnului asupra noastră? Mai bine să rămânem la nume obişnuite şi să fim în siguranţă.

    Spunând acestea, a lăsat să se înţeleagă că are în minte alte nume: Pembe şi Jamila-Trandafiria şi Frumuseţea. Nume asemenea cuburilor de zahăr ce ţi se topesc în ceai, dulci şi supuse, fără asperităţi.”

    De aici, scriitoarea ne plimbă în timp, spaţiu şi mintea personajelor. Cu o măiestrie ce aminteşte de covoarele orientale, înnoadă şi deznoadă firele poveştii, ducându-ne ba în satul de pe malul Eufratului, ba în Istanbulul muncitoresc al anilor 70, ba în Londra, în Hackney, sau în închisoarea Shrewsbury, în anii 90.
    Pentru un scurt moment, am avut impresia că mă voi încurca în poveste şi că voi pierde şirul datorită deselor schimbări de planuri. Dar nu a fost aşa, istoria derulându-se uşor, cu pagini ce se dau repede, curios să vezi ce se mai întâmplă cu personajele, fie ele într-o casă de squaterri din Londra sau în satul de la graniţa Turciei cu Siria. Acolo a rămas Jamila, devenind moaşă-vraci, trăind izolată, în apropierea contrabandiştilor, în timp ce Pembe se căsătoreşte cu Adem, cu care pleacă întâi la Istanbul şi apoi la Londra. Perioada din Istanbul este puţin prea scurtă, deşi descrie de acolo, un episod cutremurător.
    Pembe va avea trei copii, a căror istorie va fi de asemenea prinsă parţial în carte, ajungând astfel la a treia generaţie a familiei pornite de pe malul Eufratului. Primul este Iskender, pe care sora lui-Esma,  îl ia din închisoare la începutul cărţii. Tot ea este cea care povesteşte destinul mamei şi al familiei. Al treilea copil se naşte în Londra şi devine un muzician cunoscut.
    În finalul cărţii, Elif Shafak introduce două răsturnări de situaţie. Pe de-o parte au farmecul lor, pe de altă parte mi-au părut puţin forţate. Sau doar una dintre ele, deşi anulează efectul celeilalte.
    Onoare este o carte pe care v-o recomand din tot sufletul. Un roman tulburător şi captivant, despre familie, sărăcie, destin sau chiar fatalism, credinţă amestecată cu superstiţie, luptă şi resemnare. Şi peste toate acestea, o mare problemă, nu numai a societăţii turce, ci şi a comunităţilor de imigranţi turci, fie  ei în Londra sau altundeva: crima în numele onoarei.
    Elif Shafak a dedicat acest roman „celor care văd şi celor care aud”. 
    Iar eu îi voi dedica o postare separată, întrucât mi-a făcut o impresie extraordinară şi am răscolit Internetul după date despre ea.
    Mihaela Dămăceanu  

  • Colţul Colecţionarului


              Iubim cartea! Toţi cei care frunzărim cu patimă Internetul, suntem iubitori de lectură. Toţi cei care stăm cu orele pe net, suntem oameni care iubim cuvântul, povestea şi informaţia. Ştiu că acum, o mare parte dintre noi, petrece mai mult timp în faţa monitorului decât în faţa paginilor tipărite. Pentru că în minunăţia aceasta a lumii Internetului, informaţia este gratuită. Sau aproape gratuită, pentru că de fapt, plătim un abonament. Dar tot la fel de bine ştiu, că indiferent de numărul orelor petrecute în lumea virtuală, întotdeauna cartea va avea locul ei. Locul ei bine pus deoparte, locul ei unic. Pentru că plăcerea lecturii pe carte este incomparabilă cu cea a lecturii pe Internet. Pentru că toţi cei care citim acum pe net, suntem cei care, pe vremuri, stăteam cu orele şi cu zilele, cu cărţi în braţe. Şi pentru că nu putem nicicând uita, sau renunţa la acea plăcere. Pentru că bucuria, euforia şi meditaţia, create de lectura pe carte tipărită, nu se regăsesc niciodată pe Internet. Aici citeşti rapid şi fugi mai departe. Pentru că sursa este interminabilă, te–ai tot duce în alt loc. Pe altă pagină…
    Dar un roman? Cum poţi să citeşti un roman pe net? Ştiu că au apărut, şi poate, în timp, vom ajunge şi noi să citim aşa, dar eu personal nu prea cred.
    Pentru că prefer cartea. Pentru starea aceea de deconectare şi reverie, asociată cu paginile tipărite ale cărţii, cu mirosul cernelii tiparului sau al foii vechi, îngălbenite de timp.
    De aceea, urmărim mereu librăriile. Şi pentru că vremurile sunt grele(au tot fost, dar parcă acum e şi mai şi), anticariatele sunt o bună idee. Şi mai sunt o bună idee, pentru cine caută cărţi pe care nu mai are cum să le găsească în librării: autori mai rari sau cărţi ce nu s-au reeditat.
    Şi pentru că tot vine frigul şi avem mai mult timp de citit(cu excepţia vâltorii sărbătorilor) poate nu ar fi o idee rea să treceţi pe la www.colţulcolecţionarului.ro, pentru a vă face nişte provizii de lectură, pentru serile lungi de iarnă. Colţul colecţionarului este un anticariat online, cu 20.000 de volume de carte veche pe stoc. După cum era de aşteptat, am găsit la ei, câteva cărţi pe care mi le-aş dori. Probabil la fel vi s–ar întâmpla şi vouă, căci paleta este vastă şi organizată pe domenii şi colecţii.
    Cum acesta este blogul lui Mihnea şi v-ar putea interesa cărţile pentru copii, am căutat să văd ce găsesc. Literatura pentru copii este în cadrul categoriei “Literatura şi critică” din meniul afişat în stânga paginii. Adică aici.
    Pentru a face cumpărături vă puteţi înregistra aici. La comenzi a căror valoare este mai mare de 65 lei, taxele poştale sunt suportate de anticariat.Pentru valori mai mici de 65 lei, cumpărătorul achită 8 lei, pentru transport. 
    Spor la citit!
    Mihaela DĂMĂCEANU