Blog de familie

An: 2013

  • Concluziile meniurilor de 55 de lei

    Rămăsesem datoare de dinainte de concediu cu ceva concluzii legate de luna cu meniurile săptămânale de 55 lei, pe o persoană. Ultima săptămână a acelei perioade, am fost toţi trei acasă şi urma să vă spun dacă a ajuns suma programată, în condiţiile în care eram cu mâncăcioşii mei. Răspunsul este da.

     
    Ce am mai observat?
     
    Că unele lucruri merg bine, atunci când le planifici. Spun unele, pentru că nu toate îmi ies la fel de bine ca la planificarea meniului. Poate nici nu am atâta exerciţiu?
     
    Că la început îţi este cam greu şi cam jenă , să tot faci atâtea calcule. Dar a doua oară este un pic mai uşor şi de la a treia, deja nu prea mai simţi. Mi s-a format obiceiul de a verifica la orice cumpăr preţul pe kg. Ştiu că pare cam exagerat, pentru că aşa gândeam şi eu înainte, dar în timp am schimbat mult obiceiurile alimentare şi suma cheltuită. Când începi să te uiţi, vezi că un kg de mezel mai bun costă de la 60 la 130 lei, că cel mai ieftin kg din orice produs dulce, costă 20 de lei, în condiţiile în care pe lângă făină, ou şi zahăr, nu mai are nimic bun, ci dimpotrivă. Iar un dulce de calitate, costă de la 50 lei/kg.

    Că şi aici, este bine să menţii un echilibru şi un bun-simţ, al planificării şi al calculelor. Că nu trebuie să exagerezi şi să te transformi în Hagi Tudose, deşi probabil, că eu aşa apar din postările acestea. Dar în realitate, lucrurile nu stau aşa. Nu sunt deloc genul exagerat, care calculează permanent şi nu-şi permite nicio bucurie. Exerciţiul acesta a fost unul bun, concluzia fiind aceea că planificarea este utilă şi că banii se pot controla. Dar nu voi ajunge niciodată, să exagerez. Mi se întâmplă de multe ori să-mi permit mici bucurii, şi nu este nimic rău în asta, ci dimpotrivă.  

    A treia concluzie este că prin această planificare, ar fi posibil să diminuez suma totală cheltuită pe mâncare, pe termen lung, şi nu doar în perioada de vară. Dacă vă amintiţi, planificam 55 lei/persoană, mâncarea săptămânii în curs şi de 20 de lei, pregăteam conserve pentru iarnă. Iarna trecută, cheltuielile pentru alimente, erau cam 220-250 lei, săptămânal, pentru toţi trei. Acum, teoretic, suma acordată legumelor ar trebui să scadă, având ca efect şi diminuarea sumei totale. Asta, dacă nu ţinem cont de inflaţia noastră cea de toate zilele, de care suntem cu toţii sătui.  

    Mihaela Dămăceanu

  • A fi părinte!

    Am început să scriu această postare, ca un comentariu pe blogul lui Dojo, ce se întreba ca orice mamă în devenire, cât de greu este acest rol. Realizând că devine prea lung, m-am gândit să mă mut aici, şi am rescris totul, pentru că l-am şters din greşeală.

    Articolul ei pornea de la părerile unor doamne ce au ales să nu facă copii, gândindu-se că este foarte greu.
    Aceste afirmaţii mi-au stârnit un val de amintiri, cu impresiile mele de dinainte de a-l avea pe Mihnea şi cu alte discuţii, păreri şi întâmplări, auzite de-a lungul timpului, într-o bucată, nu chiar scurtă, de viaţă. 
    Ca şi ea, şi ca atâtea altele, mi-am pus şi eu astfel de întrebări. Îmi amintesc cum nu puteam să înţeleg cum e posibil să nu mai ai o clipă pentru tine, mulţi ani după ce apare copilul, şi mai ales, cum poţi rezista astfel. În egoismul oricărui om fără copii, acest lucru îţi pare un sacrificiu şi este uneori, greu de acceptat, ideea că tot timpul tău se va umple doar cu pregătirea biberoanelor, cu schimbarea scutecelor şi mai ales, cu nenumăratele griji legate doar de copil. Cu cât acesta vine mai târziu, cu atât percepţia grijilor este mai mare.
    Şi a venit! Şi a fost exact aşa cum am spus mai sus. Dar ceea ce nu ai cum să simţi înainte, este forţa care se dezvoltă inconştient în tine, care te conduce şi te ghidează în aşa fel, încât treci peste toată oboseala, peste tot ceea ce poate fi privit ca rutină şi mergi înainte, mai uşor sau mai greu, descurcându-te cum poţi, dar esenţial este că mergi. Şi că te descurci. Şi de asemea, ceea ce nu poţi conştientiza dinainte, este bucuria pe care o ai. Căci minunăţia aceea mică, devine centrul fizic şi psihic al existenţei tale, şi din acel moment, nimeni şi nimic nu va fi mai frumos şi mai important, pe lume.
    Nimeni şi nimic, nu te va opri din a redescoperi viaţa prin ochii lui, din a reînvăţa să te bucuri de lucruri mici şi simple, pe care copilul le priveşte cu încântare, transmiţându-ţi şi ţie uimirea lui. 
    Şi mi-am mai amintit apoi, de o discuţie avută cu o doamnă plăcută, de vreo 65 de ani, undeva pe holurile unei policlinici. A fost singura dată în viaţă când am auzit o asemenea interpretare. Mi-a spus că a ALES să nu facă copii, pentru că nu a putut suporta responsabilitatea pe care ar fi preluat-o. Mai auzisem eu câteva motive şocante, cum ar fi că soţul nu suportă mirosul de bebeluş sau că nu pot aduce pe lume încă un suflet care să se chinuie, şi l-am adăugat şi pe acesta în acea categorie.
    Să nu mă înţelegeţi greşit! Nu judec şi nu condamn pe nimeni! Deşi nu izbutesc întotdeauna, mă străduiesc la maximum să nu judec, să încerc să analizez părerea opusă, să o înţeleg cât pot şi să mă abţin de la a emite judecăţi, atunci când mi-e greu să înţeleg sau nu sunt de acord. Subliniez că nu întotdeauna reuşesc, dar în aproape cinci decenii de viaţă, am învăţat că nu este deloc corect şi înţelept să fac asta, pentru simplul şi logicul motiv, că niciodată circumstanţele vieţii nu sunt aceleaşi, şi că niciodată nu ştii cu adevărat cum ai reacţiona în circumstanţele vieţii celuilalt.
    Dar să revenim la discuţia cu doamna. Argumentul dânsei m-a pus foarte mult pe gânduri. Mihnea avea în jur de doi ani atunci, dar ca orice părinte ceva mai „copt”, ca să nu zic „moş”, realizam serios responsabilitatea. Tocmai ce începusem să realizez. Înainte, ne dorisem copil, şi nu disecasem foarte mult problema. Îmi treceau unele gânduri, ca cele de mai sus, şi cam atât. Partea asta cu responsabilitatea, nu prea. Şi m-a izbit afirmaţia doamnei, pentru că eu de felul meu, îmi cam fac griji. Deja îl şocasem pe Mihai, cu discuţii legate de studiile viitoare ale copilului, de viitorul lui în ţara asta, de dilemele alegerii fiecărui mic pas legat de educaţia copilului. La mine totul este analiză şi deja ne ciondănisem pe tema vârstei la cere începe grădiniţa, la opţiunea pentru grădiniţa de stat sau privată, la cât permiţi bunicilor să se implice în creşterea copiilor, ş.a.m.d.

    Şi, da! Ştia doamna ce spunea referitor la faptul că această responsabilitate este copleşitoare. Nu am contrazis-o cu nimic, nu am încercat să-i schimb şi să-i demontez opinia. Mi-am amintit chiar de zicala: „cine are copii să-i crească, cine nu, să nu-i dorească”. Ştiu, tot din experienţa vieţii, că aceste discuţii sunt sterile, că nu are niciun sens să convingi un om pe care doar l-ai întâlnit, de contrariul unei păreri, de care el este total convins şi pe care şi-a construit toată viaţa.
    Am lăsat toate reflexiile pentru mine şi concluzia absolut logică, a fost că îşi întemeiase toată poziţia şi argumentaţia, pe o singură latură şi perspectivă.
    Da! Este „cea mai grea meserie din lume”!
    Dar nici nu este alta, care să-ţi ajungă mai mult şi mai bine, la suflet!

    Toată partea cealaltă a situaţiei, nu o cunoscuse, şi nu avea cum să o cunoască. Nu putea să ştie, cum este să te uiţi cu minutele la un chip de copil adormit şi să gândeşti: ” Este perfect!”. Chiar şi în acest concediu, la 9 ani şi jumătate după ce mica noastră minune ne-a răsturnat viaţa, i-am făcut poze în timp ce dormea. Nu putea să înţeleagă cum poţi pica în extaz, gâdilind şi mângâiind o pielicică fină şi moale de bebeluş. Nu avea cum să ştie, cum creşte sufletul în tine, când auzi din guriţa odraslei tale, un lucru inteligent, o glumă, o vorbă de spirit. Sau cum eşti în stare să-ţi iei liber de la serviciu şi să stai tremurând la poarta grădiniţei, în prima zi în care îl laşi acolo. Mândria primului desen, copleşitoarea prima zi de şcoală, bucuria unei discuţii despre o carte sau un film, şi multe altele pe care nu le mai spun sau pe care nici eu nu le-am descoperit, încă…
    Pe acestea, doamna nu le putea şti…
    Şi am plecat pe drum, meditând la subiect şi bucurându-mă că nu am fost înzestrată cu atâta raţionalitate.
    Şi mai am o mică poveste, care încheie şi concluzionează întreaga mea pledoarie.
    Cam în aceeaşi perioadă cu întâlnirea cu doamna, o prietenă mă întreabă dacă îmi pare ceva în neregulă cu ea, pentru că nu simţea o dorinţă arzătoare de a avea copil. Îmi spunea că ei îi este bine aşa cum sunt lucrurile şi că se întreabă de ce nu simte o dorinţă atât de puternică de a avea copii, cum se întâmplă soţului ei. Am liniştit-o cum am putut şi am încercat să-i spun că nu suntem toţi la fel, dar că asta nu înseamnă că nu va fi o mamă bună, sesizând că de fapt, aceasta era temerea ei.
    Ulterior, a rămas însărcinată şi a născut la 40 de ani(cu doi mai mult decât mine, că de-aia tot spun că nu este chiar bine să fie atât de târziu). A fost cea mai conştiincioasă graviduţă pe care am cunoscut-o, şi nu exagerez deloc. 
    La câteva luni după naştere, avem o discuţie telefonică, care firesc că se învârte în jurul fetiţei(o dulceaţă, bineînţeles). Printre altele, îşi aminteşte de ce vorbisem noi, şi zice:
    – De toate mi-ai spus, şi ai avut dreptate. Doar că nu mi-ai spus şi cât este de greu!
    – Nu ţi-am spus, pentru că asta se uită! Senzaţia de greu trece şi nu este cea care rămâne. Dar tu cum eşti, cum te simţi?
    – Niciodată în viaţa mea, nu am fost mai fericită ca acum!
    Şi vă asigur că niciodată nu o mai auzisem spunând că este fericită, cum de altfel, nici nu am auzit multă lume, spunând aceasta. Şi vă mai spun, că urmărind-o timp de 7 ani, este o mămică extraordinară.
    Tot sufletul ei este frumoasa ei fetiţă şi este tot foarte conştiincioasă, bineînţeles!

    Mihaela Dămăceanu 
    P.S. Nu sunt părintele perfect. Dar mă voi strădui toată viaţa mea, cu toată forţa pe care o am în mine, SĂ FIU!  

  • La multi ani !….de Sf. Maria

    Tuturor sarbatoritilor, sanatate, multe bucurii si Dumnezeu sa-i binecuvanteze

  • Miercurea fără cuvinte-Culorile mării

    Această postare participă la rubrica cu aceeşi denumire de pe blogul lui Carmen.

    wordless wednesday

    Mihaela Dămăceanu

  • Cum se obţin biletele de tratament?

    După cum am scris ieri, am avut un concediu lung, frumos şi relaxant. Nu mai văzusem marea de 4 ani şi nu mai fusesem pe litoralul nostru cam de 10 ani. În plus, ultimele 3 drumuri la noi fuseseră la Mamaia.

    Datorită situaţiei mai dificile din punct de vedere financiar, se excludeau pentru acest concediu şi străinătatea şi Mamaia. Am tot căutat multă vreme o locaţie convenabilă şi constatasem că ceea ce ne puteam permite vara aceasta, era o gazdă în loc de hotel şi o staţiune ieftină în loc de Mamaia. Unde am fi putut merge, maximum 7 nopţi. Până la urmă, s-au hotărât părinţii mei să ne ofere biletele lor de tratament şi astfel am ajuns la Saturn, la hotel, cu bilete de 18 zile. Nu am putut sta atât de mult, pentru că trebuia să revin la serviciu.
    Având în vedere că ceea ce am fi obţinut noi, ar fi fost mult mai puţin, că iubim marea şi că ne-a fost tare dor de ea, starea noastră din concediu a fost una foarte bună. Singura dorinţă pe care o aveam era să vedem marea şi să bucurăm de ea(cel mai mult pentru Mihnea, bineînţeles), locuind într-o cameră curată.
    Am beneficiat de mai mult de atât, lucru pentru care le mulţumim din nou, părinţilor mei. Mihai are dreptul la asemenea bilete, de 9 ani, de când este pensionat medical, dar niciodată până acum, nu am fost să le luăm. În primul rând, că am avut o reţinere de a merge cu bilete de pensionari, nefiind prea acomodaţi în mintea noastră, cu această idee. În al doilea rând, a fost şi o oarecare comoditate, pornind de la ideea, că în Bucureşti aceste bilete nu se obţin prea uşor, având în vedere cererea mare. Experienţa de anul acesta, ne-a convins să încercăm şi noi, pe viitor.
    De aceea, ne-am interesat ce ar trebui să facem. Am discutat cu asistenta de la baza de tratament şi am aflat, în mare, condiţiile:
    – biletele acestea se obţin de la Casa de Pensii, în baza unei cereri depuse la începutul anului, în care se precizează perioada dorită, şi includ cazare, masă şi tratament(2-3 proceduri);
    – costul biletelor este jumătate din pensia solicitantului;
    – este necesară o trimitere de la medicul de familie;
    – pe litoral, se tratează doar afecţiuni reumatice, în baze de tratament aflate în hoteluri din staţiunile Mangalia, Saturn, Eforie-Nord, Neptun, Techirghiol.
    Ştiu că cititorii noştri nu fac parte din categoria pensionarilor, dar aceste informaţii vă pot fi utile pentru părinţii voştri sau alte cunoştinţe, motiv suficient pentru a le împărtăşi.
    Un blogger, însă, trebuie să fie obiectiv, Dacă astăzi am scris părţile bune ale acestui concediu, care, pentru noi, a fost cum am spus în primul paragraf, celelate aspecte urmează într-o postare viitoare.
    Mihaela Dămăceanu

  • Bine v-am regăsit!

    Bună dimineaţa şi bine v-am regăsit!
    Am sosit ieri dintr-un lung concediu binemeritat, de două săptămâni.
    Fără niciun fel de modestie, am spus binemeritat, pentru că nu am mai fost plecaţi în concediu de patru 
    ani.
    Şi nu-i aşa că după atâta timp, pot spune fără nicio rezervă, că-l merităm?
    A fost frumos, a fost suficient, şi ieri pe drum îmi era dor de casă.
    De blog şi de voi, mi-a mai fost dor, nu numai pe drum, aşa că mă repet şi vă mai spun încă o dată:
    BINE V-AM REGĂSIT!!!
    Au fost 14 zile în care am făcut destule, am vizitat câte ceva şi ne-am întâlnit cu multă lume.
    Vă voi mai povesti una-alta, pe parcurs.
    Dar cea mai importantă activitate, a fost admirarea mării.
    Ne-am bucurat de o cameră foarte aproape de mare, de aceea principala mea ocupaţie a fost să admir 
    nenumăratele culori ale mării şi valurile ce se spărgeau în stropi albi.
    Ca niciodată parcă, am observat o mare în zeci de nuanţe: de la verde opal şi bleu-argintiu, 
    la albastru de cerneală şi verde întunecat.
    Ne-am umplut sufletul cu aceste imagini, le-am absorbit pe retină, şi am avut grijă să facem zeci de 
    fotografii.
    Ne-am odihnit şi ne-am relaxat.
    Mulţumim din suflet pentru toate urările voastre calde, de la plecarea noastră în concediu!
    Mihaela Dămăceanu
     

  • PLECĂĂĂĂĂĂĂĂĂM în CONCEDIU

    Dragele mele, cu bucurie vă anunţ că plecăm în concediu !!!
    Ne revedem pe 2 septembrie.
    Ne ducem la a noastră Mare Neagră, care nu e neagră, ci verzuie-albăstruie
    Mihnea, Mihai, Mihaela

    Sursa: Google

  • Elif Shafak – viaţă de şi pentru poveste

     

     În 2006, la scurt timp după publicarea celui mai cunoscut roman al ei, Elif Shafak a fost dată în judecată în Turcia, de către o grupare ultranaţionalistă. În baza unei legi arhaice, scriitoarea a fost acuzată că prin romanele ei denigrează propria ţară şi spiritul acesteia, datorită unor afirmaţii ale personajelor cărţii. La data procesului, era însărcinată şi urma să nască, motiv pentru care nu s-a putut prezenta. A fost achitată, datorită intervenţiei ministrului culturii. Alături de ea, au mai fost acuzaţi şi alţi mari scriitori turci, printre care şi Orhan Pamuk, şi aceştia fiind achitaţi.
    Dar legea respectivă este încă în vigoare. Iar Elif Shafak nu a încetat să scrie despre problemele ţării ei natale, de care în ciuda părerii grupărilor radicale şi ultranaţionaliste din Turcia, este foarte ataşată. Dacă în romanul despre care vorbeam mai sus-Bastarda Istanbulului, abordează un subiect tabu în Turcia, şi anume problema armenilor, în Onoare scrie despre crimele ce încă se întâmplă în zilele noastre, în apărarea acestui concept.
     
    Toate aceste probleme ale societăţii moderne turce sunt cazuri reale, despre care nu se prea vorbeşte în Turcia.

     

    Interesul meu pentru această scriitoare a pornit de la romanul Onoare, citit recent. Această  carte mi-a plăcut datorită poveştii fascinante şi a măiestriei literare a autoarei. În plus, lumea islamică exercită o fascinaţie asupra mea, prin exotismul şi modul total diferit în care este construită.Toate motivele de mai sus erau suficiente să mă determine să aflu câteva informaţii despre Elif Shafak. 

     

    Surpriza a fost că am descoperit o femeie la fel de fascinantă ca lumea arabă şi ca romanul pe care l-am citit.

    Nu numai că are o personalitate surprinzătoare dar este şi o femeie foarte frumoasă. Se îmbracă mult în negru, şi nu ştiu de ce, chipul ei m-a dus cu gândul la Catherine Deneuve. 

    Este cea mai citită şi premiată femeie-scriitor din Turcia, şi totodată este o persoană modernă, combativă, care scrie şi luptă pentru progresul ţării ei. O feministă, bineînţeles!
    S-a născut în 25 octombrie 1971 la Strasbourg şi a trăit până acum, în nenumărate locuri din lume, printre care Ankara, Madrid, Aman, Istanbul, Londra, Koln, Boston, Michigan. Părinţii s-au despărţit când avea un an. Tatăl era filozof iar mama a devenit ulterior diplomat, lucru ce explică desele mutări în toată lumea. Un rol major în creşterea şi educaţia ei l-a avut bunica din partea mamei-o femeie simplă, reprezentând modul tradiţionalist de viaţă, încărcat de superstiţii, al societăţii din Turcia.
    Este licenţiată în ştiinţe politice şi a publicat până la această dată, 12 cărţi, dintre care 8 romane. A primit numeroase premii şi în Turcia şi în afara ei, atât pentru lucrările ştiinţifice, cât şi pentru romanele  publicate. De asemenea, scrie cu regularitate pentru publicaţii prestigioase, printre care The New York Times, Le Monde, Wall Street Journal, The Washinton Post, The Guardian, etc. Subiectele acestor articole sunt asemănătoare celor atinse în cărţi: drepturile minorităţilor, egalitatea sexelor, rigiditatea gândirii, ghetourile mentale, problemele imigranţilor, libertatea de expresie, rolul literaturii în depăşirea limitelor şi a identităţilor politice.
     
    Cărţile i-au fost traduse în 30 de limbi şi cel mai cunoscut roman este Bastarda Istanbului, în care descrie povestea unei familii de armeni şi turci. În afară de acesta şi de Onoare,  în limba română au mai fost traduse: Cele 40 de legi ale iubirii, Sfântul nebuniilor incipiente, Lapte negru. Ultimul titlu este al unei cărţi autobiografice despre maternitate şi depresia postnatală prin care a trecut timp de aproape 8 luni. Nu le-am găsit traduse la noi, pe următoarele: Sufiştii, Privirea, Oglinzile oraşului, Palatul paduchilor-cărţi pentru care a primit diverse premii şi care au impus-o ca o voce remarcabilă a literaturii turce.

    În 2005 s-a căsătorit cu un jurnalist turc, cu care are doi copii. Numele puse copiilor au legătură tot cu literatura.
    Într-un interviu publicat în The Guardian spunea că viaţa ei seamăna cu un compas. Un picior al compasului este înfipt puternic într-un singur loc: Istanbul. Al doilea picior, descrie un cerc larg, ducând-o în diverse locuri şi oraşe. Această puternică ancorare în Turcia, combinată cu un internaţionalism, răzbate intens în tot ceea ce scrie.
    Nu am citit decât o singură carte. Aceasta m-a determinat să caut cam tot ce se putea găsi pe Internet, şi după ce am citit mai mult de 20 de articole scrise de ea, din publicaţiile amintite mai sus, sunt nerăbdătoare să trec la următoarea carte. 
      Însăşi viaţa ei mi s-a părut o poveste, la fel cum mi se pare că trăieşte pentru a spune poveştile culese încă din copilărie. Le auzea la bunica din Ankara, într-o casă în care se adunau multe femei, uneori pentru a ghici în cafea. Deseori se întâmpla ca acestea să vorbească şoptit, despre subiectele tabu ale vremii, şi când le întreba ce vor să spună, nimeni nu îi mai răspundea. Aşa a fost şi cu genocidul armenilor, despre care nicio bunică sau mătuşă nu vroia să îi povestească nimic.

    Dar marile poveşti ridică probleme şi caută soluţii. 

    Şi am înţeles, că exact asta face şi ea, în toate cărţile pe care le-a scris.

    Întrebată într-un interviu ce înseamnă să fii scriitor, a răspuns că niciodată nu-şi pune problema de ce scrie, aşa cum nimeni nu se întreabă de ce mănâncă sau de ce respiră. 

    “It’s so inevitable for me… It’s my way of connecting to the universe.”

    Un citat de-al ei, ce a făcut înconjurul Internetului:”knowledge that does not take us beyond is far worse than ignorance.” Într-o traducere proprie şi aproximativă, aceasta ar fi: „cunoaşterea ce nu ne duce mai departe, este mai rea ca ignoranţa”

    Mihaela Dămăceanu 

    Sursa fotografiilor şi a unora dintre date: elifshafak.com şi elifsafak.us
      

    P.S. LA MULŢI ANI TUTUROR MARIILOR, MARIANELOR ŞI MARIANILOR!

     

  • Miercurea fără cuvinte-Mănăstirea Radu Vodă

    Dacă doriţi să participaţi şi voi, vă puteţi înscrie la Carmen.

  • Onoare de Elif Shafak

    Am citit Onoare de Elif Shafak, mai pe drum, mai pe seară, mai în parc păzindu-l pe Mihnea în interminabilele lui ture de bicicletă. Este prima  carte din cele comandate de la Elefant. Am înlocuit una din ele, cu Onoare  la sfatul unei colege foarte avizate.

    Atât de incitantă a fost descrierea ei, încât a fost cea cu care am început.

    M-am tot gândit cum aş putea defini această carte, cât mai pe scurt şi mai cuprinzător. Cuvântul ce mi-a venit în minte, a fost TULBURĂTOARE. Chiar aşa, cu majuscule. Am citit-o pe nerăsuflate şi dacă mai eram studentă sau liceană, nu o lăsam din mână, până nu era gata.

    Nu vreau să v-o povestesc, ca să o puteţi savura. Vă dau doar câteva repere pentru a vă face o idee. Dar tema este dezvăluită de titlu şi toată cartea este un întreg lanţ de întâmplări, care conduc la cea mai cumplită acţiune posibilă, făptuită culmea, în numele onoarei. 
    Cartea începe cu un capitol în care Esma, o tânără turcoaică născută şi crescută în Londra, mama a două gemene, face un  drum către închisoarea Shrewbury, pentru a-l lua pe fratele ei în ziua eliberării. 
    Firul logic al acţiunii începe însă, în 1945 într-un sat kurd de lângă Eufrat, unde Naze-o aspră femeie, aduce pe lume primele gemene. Supărată pe Allah, că i-a mai dat încă două fete, pe lângă cele 6 pe care deja le avea, Naze decide să nu mai vorbească până când acesta nu îi explică, „în amănunt şi convingător” de ce nu îi oferă un fiu. Când este vizitată de bătrânii satului ce încearcă să îi explice că face un sacrilegiu şi că Allah vrea să o audă vorbind, că altfel ar fi făcut-o peşte, Naze îşi revine şi caută nume fetelor.

    „Chiar în seara aceea, cănd tatăl lor s-a întors acasă, fetele s-au grăbit să-i dea vestea cea bună:

    – Tată! Tată! Mama vorbeşte.

    Oricât de mulţumit ar fi fost să-şi audă nevasta vorbind iar, Berzo s-a întunecat la faţă când a aflat ce nume le dăduse copilelor abia născute. Clătinând din cap, a rămas tăcut preţ de câteva clipe apăsătoare.

    – Soartă şi Destul, a murmurat în sfârşit, ca pentru sine. În fapt, nu le-ai dat nume copilelor. Ai făcut o plângere către ceruri.

    Naze  a plecat privirea spre picioare, cercetând un deget care i se iţea printr-o gaură din ciorapul de lână.

    – Numele ce ascund duşmănie ar putea să-l supere pe Făcător, a urmat Berzo. De ce să atragem mânia Domnului asupra noastră? Mai bine să rămânem la nume obişnuite şi să fim în siguranţă.

    Spunând acestea, a lăsat să se înţeleagă că are în minte alte nume: Pembe şi Jamila-Trandafiria şi Frumuseţea. Nume asemenea cuburilor de zahăr ce ţi se topesc în ceai, dulci şi supuse, fără asperităţi.”

    De aici, scriitoarea ne plimbă în timp, spaţiu şi mintea personajelor. Cu o măiestrie ce aminteşte de covoarele orientale, înnoadă şi deznoadă firele poveştii, ducându-ne ba în satul de pe malul Eufratului, ba în Istanbulul muncitoresc al anilor 70, ba în Londra, în Hackney, sau în închisoarea Shrewsbury, în anii 90.
    Pentru un scurt moment, am avut impresia că mă voi încurca în poveste şi că voi pierde şirul datorită deselor schimbări de planuri. Dar nu a fost aşa, istoria derulându-se uşor, cu pagini ce se dau repede, curios să vezi ce se mai întâmplă cu personajele, fie ele într-o casă de squaterri din Londra sau în satul de la graniţa Turciei cu Siria. Acolo a rămas Jamila, devenind moaşă-vraci, trăind izolată, în apropierea contrabandiştilor, în timp ce Pembe se căsătoreşte cu Adem, cu care pleacă întâi la Istanbul şi apoi la Londra. Perioada din Istanbul este puţin prea scurtă, deşi descrie de acolo, un episod cutremurător.
    Pembe va avea trei copii, a căror istorie va fi de asemenea prinsă parţial în carte, ajungând astfel la a treia generaţie a familiei pornite de pe malul Eufratului. Primul este Iskender, pe care sora lui-Esma,  îl ia din închisoare la începutul cărţii. Tot ea este cea care povesteşte destinul mamei şi al familiei. Al treilea copil se naşte în Londra şi devine un muzician cunoscut.
    În finalul cărţii, Elif Shafak introduce două răsturnări de situaţie. Pe de-o parte au farmecul lor, pe de altă parte mi-au părut puţin forţate. Sau doar una dintre ele, deşi anulează efectul celeilalte.
    Onoare este o carte pe care v-o recomand din tot sufletul. Un roman tulburător şi captivant, despre familie, sărăcie, destin sau chiar fatalism, credinţă amestecată cu superstiţie, luptă şi resemnare. Şi peste toate acestea, o mare problemă, nu numai a societăţii turce, ci şi a comunităţilor de imigranţi turci, fie  ei în Londra sau altundeva: crima în numele onoarei.
    Elif Shafak a dedicat acest roman „celor care văd şi celor care aud”. 
    Iar eu îi voi dedica o postare separată, întrucât mi-a făcut o impresie extraordinară şi am răscolit Internetul după date despre ea.
    Mihaela Dămăceanu