 |
| Sursa |
Ca foarte mulţi din generaţia noastră, am fost crescută de părinţi ce aveau ideea că nu este bine să-ţi lauzi copiii. Desigur că nu toţi părinţii din generaţia lor erau aşa, dar cred eu, că excepţiile au fost puţine, iar copiii acestora sunt de invidiat. Pentru că în opinia mea, rezultatul gândirii lor diferite, au fost copiii ce au devenit mai târziu adulţii cu încredere în ei. Şi să-mi spuneţi dacă mă înşel, căci mie asta îmi place să cred despre copiii crescuţi într-un mediu în care critica este făcută rar şi cu mult discernământ.
Mi-a venit ideea acestui subiect, săptămâna trecută, când mi-am exprimat o opinie la o postare interesantă despre prietenii bărbaţi, scrisă de Dana. Am spus acolo că ei nu au diplomaţie şi că apreciază foarte mult exprimarea sinceră a ceea ce gândesc. M-a urmărit puţin afirmaţia aceasta, pentru că acest subiect m-a preocupat întotdeauna, gândindu-mă de multe ori în viaţă, cum este mai corect şi mai cinstit să procedezi. Pentru că nu trebuie să minţi, asta este clar, dar nici nu trebuie să răneşti.
Iar aceste două intenţii, de multe ori sunt cam contradictorii şi te pun în situaţii în care nu ştii ce să faci, dar mai ales ce să spui, ca să nu minţi dar nici să nu răneşti.
Mi-au trebuit destui ani pentru a reuşi să învăţ cum să mă port ca să ies onorabil din această dilemă, când mă lovesc de ea.
Şi să vă povestesc câteva momente, ce m-au ajutat să-mi formez “sistemul” ca să folosesc un termen tehnic, rece şi raţional.
Am aflat târziu de la tata, într-o discuţie între oameni mari, de ce obişnuia să ne tot critice şi să nu ne spună un cuvânt de laudă., într-un moment în care i-am reproşat acest comportament al copilăriei mele şi al surorii mele. Mi-a răspuns că el credea că aşa ne ambiţionează să devenim mai bune, să evoluăm. Sincer, părerea mea este că nu era chiar aşa, ci că se purta instinctual, după cum facem toţi de multe ori, inclusiv eu, care am fost preocupată destul de acest subiect şi care mi-am propus să nu repet această greşeală, în educaţia fiului meu.
Dar gândirea, propunerea şi dorinţa sunt de o parte, iar realitatea, oboseala şi viaţa de zi cu zi, de cealaltă.
Şi ele se amestecă des şi fac ca lucrurile să nu ne iasă mereu cum ne-am dori.
Cred, deci, că tata nici nu prea conştientiza acest comportament critic, ci o făcea în virtutea unei inerţii, a presiunii vieţii cotidiene şi a unui mod de gândire conform cu realitatea şi felul de a fi şi educa copiii, specific vremurilor acelea şi comun multor părinţi. Şi ca să susţin ideea de evoluţie a omenirii, de la cineva din generaţia bunicilor noştri, am aflat că ei erau şi mai şi. Spunea că pe copii trebuie să îi pupi în somn, că altfel li se urcă la cap.
Aşa deci, am crescut, am văzut şi m-am format într-un anume fel.
Am cunoscut însă în facultate, un băiat de care mi-a şi plăcut : ))
Era frumos, era foarte serios la şcoală, cu toate că înainte pierduse un an, din motive de netrecut pe la facultate. Dar îşi revenise foarte bine şi se ţinea cu conştiinciozitate de cursuri, chiar dacă nu întrerupsese total legătura cu un grup boem de rockeri şi băieţi nonconformişti, care îl influenţase mult în anul în care nu mai frecventa cursurile, băieţi ce au continuat să nu treacă pe la şcoală şi au sfârşit în a nu mai termina niciodată facultatea.
Aşadar, era un pic contradictoriu şi era ceva controversat în el. În timp ce prietenii lui vechi continuau să piardă nopţile în cămin, în lungi audiţii muzicale şi discuţii filozofice, el se retrăgea la o oră decentă, astfel încât să se poată trezi a doua zi ca să mai ajungă la cursuri.
Şi a fost odată între noi, o discuţie poate neînsemnată, dar pe care eu nu am uitat-o A pornit de la simplul fapt că am constatat că după ce închidea uşa camerei din cămin, până la ieşirea din acesta, în timp ce parcurgea un foarte lung hol şi multe etaje pe scări, avea un cuvânt de spus fiecărui om cu care se întâlnea, chiar dacă era un student, administratorul căminului, sau portarul. Iar acest cuvânt era mereu unul plăcut, tonic, din mers ce-i drept, ca să nu întârzie la şcoală. Chiar dacă era doar un simplu salut, nu am putut să nu remarc, că până şi acesta era spus cu amabilitate, ba chiar cu căldură.
În toată “gaşca” lui de băieţi teribili şi rebeli, pe care şi eu îi ştiam bine, că-mi erau colegi şi-mi cultivaseră dragostea pentru muzica rock, chiar dacă pe mine mereu m-au sensibilizat şi făcut să vibrez, doar baladele, nu mai era vreunul să se poarte aşa. De aici a venit surprinderea şi întrebarea mea, cum de el comunică şi vorbeşte frumos cu toată lumea, când toţi prietenii lui, erau într-un fel de glob de sticlă pe care ei îl credeau superior, situat deasupra micimii colegilor ăstora prea banali, prea tocilari, prea din rândul maselor, pentru a coborî din sferele înalte ca să le adresezi vreun simplu cuvinţel.
Răspunsul a fost pe cât de simplu, pe atât de neaşteptat: „De ce să nu vorbesc cu oamenii şi mai ales, de ce să nu vorbesc frumos? Ce am de pierdut dacă vorbesc? Dimpotrivă, am numai de câştigat, iar vorba bună nu costă nimic.”
Mi s-a părut ciudat să faci o asociere între vorbă, fie ea şi bună, şi costuri sau bani. Căci la vremea aceea mintea mea nu avea nicio preocupare legată de bani. Mintea mea era ocupată, pe atunci, cu idei, cu idealuri, cu planuri mari şi vise asemenea.
Atât fusese discuţia, dar vorbele au rămas. Şi mi-am amintit şi am analizat ideea de multe ori şi m-am întrebat singură, de ce nu spun oamenii altora vorbe bune.
Iar această întrebare nu a venit chiar degeaba, căci în lumea reală, cea din spatele monitoarelor, într-adevăr oamenii nu folosesc prea des sau prea mult vorbele bune.
Oare de ce, căci nu este om căruia să nu-i placă un cuvânt bun, cu singura condiţie ca acesta să fie sincer.
Şi astfel, încet-încet, tot amintindu-mi eu că vorba bună nu costă nimic, am ajuns chiar să pricep cum vorba dulce mult aduce şi să-mi schimb atitudinea în această privinţă.
Cum şi în ce fel, vă povestesc mâine, când voi continua
cu evoluţia mea proprie şi personală, în acest delicat subiect al echilibrului fragil dintre sinceritate şi dorinţa de a nu răni pe nimeni.Mihaela Dămăceanu
Later edit: Partea a doua o găsiţi aici.
