Iata ca a fost si conferinta Oanei Moraru si am mai invatat cate ceva despre adolescenti.
În seara respectiva, scriam pe Facebook ca am iesit coplesita. Exact la fel ca anul trecut, cand am scris articolul daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi.
Cand vorbeste Oana se face lumina. In minte si in casa ta, ba parca ceva licareste si pentru sistemul de invatamant.
Dar hai sa vedem ideile abordate:
Teoria dezvoltarii psihosociale
– Erik Erikson a fost un psiholog american de origine germana, autorul unei viziuni de ansamblu a evolutiei si dezvoltarii personale a fiecarui individ pe tot parcursul vietii. Daca teoria lui Piaget explica dezvoltarea cognitivă a copilului, teoria dezvoltării psihosociale a lui Erikson propune abordarea in 8 stadii a formării personalităţii, pe latura socializării, în interacţiunea cu ceilalţi, accentuand influența mediului social asupra dezvoltării copilului. Practic, putem asemana viata cu un sir de 8 vagoane. Fiecare dintre ele reprezinta o etapa si contine o dualitate, o lupta intre contrarii;
– astfel, la venirea pe lume copilul este complet dependent de altii. In functie de modul in care mama (de regula) va intampina nevoile acestuia, copilul va dezvolta incredere/neincredere in acea persoana, iar aceasta se va generaliza fata de altii si de sine. Intre 2-4 (sau 1-3) ani urmeaza etapa autonomie versus nesiguranta, in functie de reactia noastra la descoperirile copilului. Initiativa versus vinovatie intre 4 si 6 ani, identitate versus confuzie de identitate in perioada adolescentei;
– intre 6 si 12 ani apare nevoia de a-si dovedi competenta. Pana la 6 ani copilul a cautat privirea parintilor la fiecare actiune. Acum se uita in ochii invatatoarei. Are nevoie sa vada ca exista si in ochii altor oameni, are nevoie de validare, vrea sa fie observat ca ESTE ACOLO si ca face un efort. Tot in aceasta etapa intra si complexele de inferioritate sau superioritate. Nu trebuie incurajate, copiii vor invata ca doar critica/lauda exista pe lume;
– In aceasta perioada nu sunt bune concursurile. Motivul este cel de mai sus, iar exceptia o constituie cele sportive si de grup. Nu se aplica celor 2-3% care sunt foarte dotati intr-un anume domeniu. De asemenea, ele pot fi facute in scoala, dar fara topuri, fara comparatie, fara sentinte. Noi ii trimitem la concursuri pentru a ne calma anxietatea, pentru a ne convinge ca i-am impins pe drumul cel bun. Psihologii afirma ca in aceasta perioada copiii trebuie sa invete integrarea ideii de esec si succes ca parte a vietii;
– prin clasa a V-a sau a VI-a se vede pentru ce e pregatit un copil. In creier incepe procesul de pruning, adica disparitia a tot ce nu a fost folosit pana acum. Pana acum s-a format reteaua de gandire si urmeaza etapa in care se pierde tot ce e considerat inutil. Uite cum am inteles de ce copilul propriu nu mai stie unele lucruri pe care eu le consideram fixate in mintea lui :);
– in perioada adolescenței se dezvolta fidelitatea. In timp ce noi ducem in spate grija viitorului copilului, adolescentul este preocupat de relațiile din grupul lui, de pozitia, de rolul pe care il are printre colegi si prieteni;
– tot acum, orice forma de control este percepută ca un atac emoțional. Incepe desprinderea de familie si lupta pentru independență. Asa cum am mai spus, primii adversari in cautarea independentei sunt…PARINTII. Este perioada in care ii plac conflictele. Din ele se dezvolta si creste, motiv pentru care este indicat sa nu avem anxietate fata de conflict;
– copiii vin pe lume cu propriul sistem de ghidaj interior. Ei au primit informatia necesara autoprotectiei si stiu ca ce ii invatam nu este valabil pentru ei. Provocarile lor vor fi altele, „intelepciunea” noastra nu este de actualitate. In cariera vor schimba 7 profesii, dintre care 5 nici nu exista acum. Oare ce sa ii invatam noi despre viitor? Noi, care ne straduim sa tinem pasul cu prezentul…
Totusi, pot face si parintii ceva?
Pai, da!
Sa ne rezolvam propriile probleme, sa invatam sa ascultam, sa ne cunoastem copiii, sa ne intereseze pasiunile lor, sa le oferim atentie, incredere, timp, sa CAUTAM VALOAREA DIN EI si sa ii sprijinim FIX acolo.
Cu alte cuvinte, sa fim parinti prezenti si sa compensam ceea ce nu face scoala.
Sa ii invatam sa traiasca cu bucuria, dar si cu durerea, ambele facand parte din viata.
Copiii NU sunt responsabili de starea noastra de bine. Nici un om nu este responsabil de starea noastra de bine.
Daca izbutim sa fim bine cu noi insine, daca ne aliniem la interiorul si la sinele nostru, ii invatam ceva minunat, ceva ce noua tare ne-a lipsit.
Revenind la impresia lasata de Oana Moraru
Revenim la impresia lasata de Oana si la faptul ca te simti coplesit. Aceasta stare vine din multitudinea de sentimente pe care le traiesti. De la vinovatie, la epifanie, la simpatie pentru copii, la mila fata de parinti, la revolta fata de sistemul depasit de scoala, la nostalgia fata de propriile clipe de adolescenta, la speranta si eliberare de griji.
Cel putin cat esti in acea sala si o asculti pe Oana, ai sentimentul eliberator ca natura stie ce face si ca grijile tale chiar sunt putin ridicole.
Te simti si vinovat pentru tot ce ai gresit, dar te umpli si de speranta ca viitorul copilului tau va fi in regula.
„Asa e, are dreptate” iti trece continuu prin cap. Chiar m-am intrebat cum de am avut indoieli. De ce mi-a fost frica pentru copilul meu?
De ce nu am inteles mai devreme, mai mult, mai bine? Si cum de toti cei multi din sistemul de invatamant nu stiu si nu aplica ceea ce este atat de evident?
Acuma… sunt constienta ca EA le face pe toate clare. Realitatea este uneori foarte complicata, dar ea ne invata ca nu are rost sa ne opunem naturii si firii umane.
Trebuie sa inspiraaaam adanc si sa fim caaalmi!
Indiferent de fricile noastre, natura are cel mai important cuvant. La fel a fost si la noi, doar ca valul uitarii s-a asezat peste memorie.
Si noi am fost rebeli, si noi am fost in controverse si am luptat cu ai nostri. Atat cat permitea vremea aceea, e adevarat.
In toata aceasta complexa ecuatie de educatie a copiilor, Oana Moraru este de partea acestora. Nu ca noi, parintii, nu am fi. Doar ca mai facem greseli. Nu ca profesorii sunt toti de acuzat. Doar ca multi sunt absenti si indiferenti.
Oana semnaleaza toate acestea. De aceea suntem coplesiti.
Pentru ca te simti vinovat. Vinovat ca ai uitat, ca nu ai stiut, ca ai gresit. In ciuda tuturor lecturilor, discutiilor si seminariilor, suntem inca dominati de frica.
Am adunat fiecare in suflet multe cazuri rele auzite in timp. Ne raman acolo ca semnale de avertizare. Ne ducem acasa si le povestim cu jumatate de glas, indoiti intre dorinta de a nu ne reaminti si cea de a avertiza asupra pericolului.
Apoi rasuflam usurati. Din spusele Oanei reiese ca totul e-n regula cu copiii nostri. Ba chiar si cu noi. Doar cu frica avem de furca, e musai sa ne-o vindecam.
Dar ne vom descurca, ACESTA ESTE MESAJUL PRINCIPAL.
Proiectand incredere in copiii nostri, ei vor creste in aceasta lumina. Vor primi de la noi iubire si incredere, acestea fiind scanteile starii de bine.
——————————————————————————
Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!
Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.
Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.
