Blog de familie

Categorie: ziua nationala

  • Despre anotimpuri si bucurii, la inceput de iarna

    Despre anotimpuri si bucurii, la inceput de iarna

    A trecut toamna, a trecut chiar si minivacanta de 1 Decembrie si iata-ne in ultima luna din an. La multi ani tuturor, ca nu am fost pe-aici sa va spun la timp! Sa ne fie bine, mai bine decat in ultimii 27 plus cei 43 de ani! Ca noi tot asteptam, parca si speranta se pierde de atata asteptare.

    Nu vreau sa scriu despre situatia politico-economica a acestui popor, ca nu este nici tema blogului si nici ceva ce pot influenta in vreun fel.

    Mai bine imi vad de familie, de jobul si pasiunile mele, ca acolo sunt convinsa ca am puterea de a face mai bine, mai mult, mai cu folos. Si cand voi simti ca toate sunt atat de bine pe cat este omeneste posibil sa fie, mi-am propus sa fac voluntariat. Dar imi dau seama ca scriu aiureli, lucrurile mereu pot fi imbunatatite si daca stau cu voluntariatul pana sunt perfecte, atunci nu il mai fac niciodata. Tema serioasa de gandire si de aplicare!

    Interesant ce constat acum! M-am asezat pe scaunul biroului, gandindu-ma sa scriu ceva. Am deschis computerul dupa cateva zile bune de pauza si am remarcat ca am de raspuns la comentarii. Asa ca am facut intati ceea ce era frumos de facut si am raspuns cu placere  🙂

    Constatarea este jocul interesant si cumva periculos al gandurilor si vorbelor. Si anume, cum te duc ele unde vor daca nu stii sa le stapanesti. Contorul de cuvinte al WordPress-ului arata ca am scris deja 239 de cuvinte, dar acestea au fost cu totul altele decat cele pe care intentionam sa le insir.

    Ca eu vroiam sa va spun altceva, anume ca am avut o toamna tare buna.

    Desi m-am nascut in septembrie, acest anotimp mi-a adus mereu melancolie in suflet. Ma topesc dupa culorile ei vii si chiar calde, in contrast cu gradele Celsius. Ma incanta abundenta de pe campuri si dealuri, bogatia lor adusa in piete (eu mai mult pe-acolo o observ), paleta de galben-rosu-ruginiu a coroanelor de copaci. Iubesc mirosul amarui de crizanteme si valatucii de ceata ce plutesc peste pamant.

    Dar parca tot melancolie simti cand frunzele se desprind de pe ramuri. Parca-s lacrimi ale copacilor, cazute ca ei sa poata reinfrunzi la primavara.

    Ca-n viata, nu?

    Anul acesta anotimpurile mi-au adus evenimente invers proportionale cu iubirea mea pentru ele. Primavara-anotimpul meu preferat, a adus probleme multe, stari ciudate, situatii greu de gestionat si enervari. Vara a mai asezat lucrurile in bine, dupa ce am facut tot ce tinea de noi ca sa le rezolvam. Iar toamna a venit cu eliberari, cu inchiderea acelor probleme si cu rezolvarea lor.

    Deci parerea mea despre anotimpuri e aiurea de tot. Natura nu functioneaza dupa reguli stabilite de noi si preferintele noastre, ci dupa ritmul Creatorului. Toamna am cules roadele  muncii de peste an, desi in sufletul meu primavara ramane anotimpul favorit!

    Dar acum e iarna si incerc sa nu mai am preconceptii despre ea. Ce conteaza frigul cand vin sarbatorile? Ce conteaza mocirla de pe strazi cand ai bucuria jocului fulgilor de nea? Ce conteaza ca se duce anul, din moment ce vine altul si ce conteaza ca la un moment dat nu va mai veni altul, atata vreme cat simti bucuria copilului tau?

    Dar si pentru cine nu ii are, tot exista bucurii. Aceea ca ai facut tot ce ai putut tu sa iti traiesti viata frumos cu ce ti-a fost dat, sa te bucuri de luptele pe care le-ai castigat si de momentele care ti-au fost daruite.

    Am ajuns la 596 de cuvinte si tot nu am scris despre bucuriile si realizarile toamnei. Poate le scriu altadata, acum a venit iarna si Mihnea s-a bucurat ca am mai fost cu el la parada militara. Probabil ultimul an in care mai mergem impreuna. Deja a rostit ceva ce anticipasem:  anul viitor va merge cu colegii lui.

    Ma opresc aici pentru azi!

    Sa aveti o saptamana minunata, cu spor in toate ce le doriti!

     

     

     

  • Câteva fotografii de la Parada Militară de 1 Decembrie 2013

    Am plecat pe mare fugă şi cu întârziere să vedem parada militară. Am ales, ca şi anul trecut, să ne oprim pe Kiseleff în dreptul restaurantului Doina, convinsă fiind că dacă ne duceam la Arcul de Triumf, nu am fi izbutit să vedem mare lucru din cauza aglomeraţiei.
    Şi în locul nostru a fost aglomerat, motiv pentru care am reuşit să fac mult mai puţine fotografii, iar la cele mai spectaculoase arme, nu am mai reuşit deloc. Noroc însă, că Mihnea a stat în faţă şi a văzut tot, că acesta a fost scopul deplasării. El a fost foarte încântat, căci este foarte patriot. Dacă vreţi să vedeţi mai multe fotografii, inclusiv caii şi călăreţii, vă invit pe postarea de anul trecut.
    Am mers mult pe jos şi am trecut din nou pe lângă Muzeul Zambaccian, dar pisica nu mai era în poalele statuii. Mi-am reînnoit promisiunea de a vizita acest muzeu, după care am descoperit şi Casa memorială George Călinescu, surprinzător de modestă. Nici pe aceasta nu am vizitat-o, deci am două pe listă :))

    Postare participă la jocul HAPPY WEEKEND!-Ediţia 47, găzduit de Elly.

    Mihaela Dămăceanu

  • De ziua românilor


             “La mulţi ani!” au spus joi la plecare, un număr remarcabil de colegi. Am răspuns şi eu la fel, uimită de această urare. Este drept, că în ultimii doi ani, nu am fost printre ei de ziua românilor, dar am fost înainte timp de 12 ani şi încă alţii înaintea lor, prin tot felul de şcoli. Şi nu îmi amintesc să fi auzit această urare. Şi nu cred să nu fi remarcat, dar lăsăm deschisă această posibilitate.

             Scriu aceste rânduri astăzi cu bucurie, pentru că urările acestea, cele câteva steaguri pe care le văd atârnate la ferestrele unor apartamente vecine, şi alte manifestări ale unui sentiment patriotic în faşă, m-au pus pe gânduri.
             Concluzia care se poate desprinde, este că românii au depăşit o anumită etapă şi reintră cumva, într-un firesc al lucrurilor şi simţirilor.
                Mi s-a părut că în toţi aceşti 23 de ani de la revoluţie, poporul acesta care în sfârşit avea dreptul să se exprime liber, a protestat, conştient sau inconştient, la toată mascarada în care comuniştii transformaseră sentimentul firesc al iubirii faţă de ţara şi locul tău. Început întâi ca o reacţie la exagerarea din perioada comunistă, a continuat apoi ca o reacţie împotriva celor care atât de prost ne-au condus în aceste două decenii. În paranteză fie spus, vă mai amintiţi de cei 20 de ani profeţiţi de Silviu Brucan? Putem constata acum, cu amărăciune, câtă dreptate a avut, chiar dacă la vremea aceea, a stârnit o avalanşă de proteste.
                Să revenim deci, la protestele românilor. Ca şi cele 4 decenii şi ceva de comunism, următoarele au fost, tot grele. Un alt registru de greu, într-o cu totul altă orânduire. În toată degringolada acestor ani, părea că nimeni nu mai vrea sau nu mai poate să arate sentimentul firesc al dragostei faţă de ţară. Mai mult chiar, vizibilă era doar denigrarea. Ceea ce se exprima, era doar nemulţumirea şi partea rea a românilor. Se trecuse la opusul vremurilor comuniste. Parcă ţara aceasta şi oamenii ei, nu mai aveau nimic bun şi valoros, parcă nu mai apreciam nimic şi parcă la noi totul era doar rău şi afară totul era doar bun.
            Şi parcă, prea mulţi români plecau. Şi celor care sunt aleşi să ne conducă şi să facă lucrurile să funcţioneze mai bine în această ţară, nu le păsa. Au plecat oamenii şi continuă să plece, în căutarea unor tărâmuri cu mai multă oportunitate. Şi, pe de o parte este firesc, pe de altă parte este trist. Pentru că unii chiar pleacă de nevoie, împinşi de la spate de rate şi de grija hranei pentru copii. Autocarele sunt pline de femeile noastre, care îngrijesc bătrânii din vest şi de bărbaţii români care muncesc din greu, pe  şantierele altor ţări. Şi această categorie de români, nu a plecat pentru nici pentru aventură, nici pentru a experimenta viaţa pe “tărâmul făgăduinţei”, unde regulile sunt reguli şi legile sunt legi. Aceşti oameni, nu puţini, au plecat pentru că acasă nu au de lucru, sau pentru că salariul este cu totul şi cu totul insuficient. Şi pentru această categorie, sentimentul apartenenţei nu mai are relevanţă.
    Cealaltă categorie, a plecat pentru a explora şi a cunoaşte pe viu, altceva. Şi nu este nimic rău în asta. Aşa cum avem libertatea de alege să stăm aici şi să sperăm că odată nu vom mai fi copleşiţi de probleme, şi poate vom face şi noi ceva bun pentru locurile acestea, tot aşa, cine doreşte să plece, să vadă, să cunoască, să înveţe, are dreptul şi libertatea să o facă. Fără a fi judecaţi şi denigraţi. Suntem români dar tot aşa suntem şi cetăţeni ai acestei mari şi frumoase lumi. Şi dacă vrem să cunoaştem lumea, avem tot dreptul. Este un drept, pe care 44 de ani nu l–am avut şi acest lucru nu a fost firesc.
    Scriu acest lucru, şi ca o reacţie la un articol interesant, pe care l-am citit zilele trecute. La prima vedere, mi-a părut că ideea centrală a fost că românii trebuie să stea acasă. La a doua şi mai profunda vedere, am sesizat că autoarea este deranjată de atitudinea românilor plecaţi din ţară. Adică, de obiceiul deranjant al unei categorii de români plecaţi(subliniez UNOR români, pentru că nu toţi fac aşa), de a critica încontinuu, ţara aceasta.  Aici, mărturisesc că sunt perfect de acord cu ea. Deşi psihologic, până la un punct, se poate înţelege reacţia lor. Pentru că inconştient, se face mereu o comparaţie. Dar, a o ţine cu aceste comparaţii la infinit, şi a ajunge să îţi fie ruşine că eşti roman, este jenant şi nedrept.
    Dar, revenind la manifestările de antiromânism, să spun aşa, pe care le-am văzut şi în ţară, tot ce pot spune este: complicate sunt mecanismele istoriei, ale psihologiei umane, şi individuale, dar şi colective. Şi îi las pe alţii mai deştepţi şi mai în tema ca mine, să continue să dezbată aceste complexe mecanisme.
    Eu atât am vrut să spun: am observat că românii au conştientizat că se trecuse în cealaltă extremă, referitor la dragostea de ţară, şi că mă bucur, că ne-am mai trezit. Şi mai aud vorbindu-se şi despre părţile bune ale acestui loc şi popor.
    Căci, avem şi multe lucruri cu care putem să ne mândrim.
    Mă grăbesc să închei, pentru că Mihnea al nostru, vrea să meargă să vadă defilarea.
    Mihaela Dămăceanu
    P.S. Au început şi să se întoarcă români.
    Iar Mihnea, foarte marcat şi impresionat de mulţimea de filme istorice pe care le vede şi iar le vede, a spus să vă punem un filmuleţ. Şi cum blogul este al băiatului, comanda este comanda. La mulţi ani.
    P.P.S. “Aici m-am născut şi aici aş vrea să mor”, zice patriotul cel mic.