Blog de familie

Categorie: şcoală

  • Să ştiţi că mai există şi astăzi dascăli buni

    Să ştiţi că mai există şi astăzi dascăli buni

    De multe ori, tare mă mai necăjesc cu şcolile şi stiu sigur că nu sunt singura. Mă revoltă culegerile folosite prea mult şi la prea multe discipline, pe motiv că manualele sunt slabe, ceea ce e foarte adevărat. Mă revoltă profesorii care dau lucrări cu subiecte făcute mult peste nivelul clasei, astfel încât notele obţinute să fie foarte mici şi apoi să arate cât sunt ei de mărinimoşi acordând fiecărui elev câte un punct sau chiar două…în plus. Mă revoltă profesorii care nu vin la ore, directorii care nu mişcă nimic când află despre asta. Sau profesorii ce vorbesc în barbă, mormăind acolo lucruri doar de ei înţelese.
    Şi mai pot da exemple, dar mă opresc, la fel cum am făcut şi în partea întâi a acestui articol, cea dedicată profesorilor de ieri.
    Pentru că astăzi vreau să continui cu dascălii buni pe care i-am întâlnit ŞI în vremurile actuale. Nu am prea scris pe blog despre învăţătoarele lui Mihnea, pentru că la vremea aceea părinţii clasei ar fi crezut că le „perii” pe doamnele. Aşa că am aşteptat să termine ciclul, că să vă pot spune cu toată sinceritatea şi detaşarea, că mai există dascăli buni şi astăzi. Chiar foarte buni, o să vedeţi!
    Pe mine mă doare indiferenţa, desconsiderarea şi uneori chiar răutatea vorbelor pe care le aud despre cadrele didactice. Nu sunt toate meritate, uneori şi părinţii bat nişte câmpi….
    Astăzi doresc să vă povestesc cîteva dintre lucrurile ce m-au impresionat la două doamne învăţătoare ale zilelor noastre.
    Ceea ce intr-adevăr putem face noi, părinţii, este să ne informăm din timp şi să alegem pentru copilul nostru o învăţătoare foarte bună.
    În continuare, urmează partea a doua din articolul din revistă, dedicată doamnelor învăţătoare Nastasia Rada şi Maria Burduf.

    2011, un oraş pitoresc din colţul opus al României

     
    Datorită unei conjuncturi familiale, am locuit un an într-un frumos oraş din nordul Moldovei, exact când Mihnea o pornea pe drumul de şcolărel. Din toată perioada petrecută acolo, cea mai mare surpriză a fost învăţătoarea lui. Rar am fost atât de impresionată de un cadru didactic, deşi am văzut câţiva, căci am fost şi eu profesor, odată, demult.
     
    Când am mers să îl înscriem, am remarcat panoul cu diplomele câştigate de foştii elevi la o mulţime de concursuri naţionale şi internaţionale. În prima zi de şcoală a organizat o deschidere ce m-a înfiorat şi pe care nu o voi uita vreodată. Apoi am observat dedicaţia profesională mult peste medie. Deşi erau atât de micuţi, doamna lucra cu ei în fiecare zi câte o oră în plus. Gratuit, se înţelege, că altfel nu era ceva ieşit din comun. Din cele cinci zile, trei lucra cu cei buni şi două cu ceilalţi. Pe primii îi pregătea pentru concursuri, iar pe ceilalţi dorea să îi ajute să progreseze. Şi asta cu toate că era suficient de ocupată, întrucât pregătea la matematică elevii centrului judeţean de excelenţă.
     
    Dar cel mai mult m-a uimit propunerea pe care ne-a făcut-o în prima şedinţă cu părinţii din cel de-al doilea semestru. Ne-a anunţat că începând de a doua zi, orice părinte poate veni să asiste la orele dumneaei, în orice moment poate şi doreşte. Poftiiim?!? Aşa ceva nu am auzit niciodată într-o şcoală de stat, nici înainte şi nici de atunci încolo.
     
    Desigur că m-am dus şi desigur că am văzut o oră excelentă. Nu este uşor să lucrezi cu copiii, cu atât mai mult cu bobocei. Cu toate acestea, participarea şi implicarea lor la oră era exemplară. Nu a fost elev să nu răspundă ceva şi nu a fost minut pe care copiii să-l piardă. Foarte mulţi erau cu mănuţele ridicate şi atenţia lor era în totalitate acolo. Remarcabilă oră, remarcabilă doamnă, pe cuvântul meu de fost profesor. 
     

    2012 şi revenirea în Bucureşti

     
    După anul petrecut pe domoalele plaiuri moldave, am revenit în tumultul capitalei, la vechile locuri şi rosturi. Am hotărât să nu înscriem copilul la vreo şcoală centrală, renumită, considerând mai important să căutăm o învăţătoare bună în apropiere. Aşa că am mers la şcoala cea mai apropiată de casă, preferând să ii oferim copilului timp de joacă în loc de ore în trafic.
     
    Şi nu am greşit, noua doamna învăţătoare ( care de fapt era prima, căci înainte de plecarea din Bucureşti, noi îl înscrisesem pe Mihnea în clasa dumneaei) fiind un alt pedagog cu har. A lucrat deosebit de frumos cu copiii, i-a condus cu măiestrie tot ciclul primar şi a reuşit să le creeze o bază foarte bună de noţiuni. Cu alte cuvinte, i-a pornit foarte frumos în viaţă!
     
    Ce a fost special la doamna noastră din Bucureşti? Mi-a plăcut importanţa acordată scrierii corecte, exemplele şi explicaţiile din fiecare text. Mi-a plăcut cât de frumos şi logic le-a desluşit tainele  matematicii. Mi-a plăcut în mod cu totul deosebit faptul că le dădea teme foarte rezonabile. A înţeles mereu importanţa jocului pentru copii şi a făcut în aşa fel încât aceştia să aibă timp şi de joacă după-amiaza. Mare lucru, nu-i aşa?
    Ce m-a impresionat cel mai şi cel mai tare, a fost faptul că a observat talentele copiilor şi s-a străduit să îi orienteze mai departe, în concordanţă cu acestea.
     
    În cazul nostru, cel puţin, a fost nevoie şi de insistenţe. Fiind vorba de arte plastice, aveam temerea că este prea devreme să începem acest drum şi, de fapt, chiar mă temeam să îl parcurgem. Cu tact, căldură şi  înţelegere mi-a demontat fiecare argument. Iar astăzi, atât noi, părinţii, cât şi fostul elev, îi mulţumim din suflet pentru sfaturile foarte bune!
     
    Cam acestea sunt cele mai grăitoare exemple personale de dascăli care-şi fac meseria cu pasiune, cu dragoste şi responsabilitate faţă de copii, indiferent de vremuri, de greutăţile lor si de criticile aduse sistemului.
     
    Transmit un gând pios de mulţumire şi recunoştinţă fiecăruia dintre aceştia şi fiecărui profesor din ţara asta, care pune suflet în ceea ce face. Chiar dacă pe băncile şcolii ne mai şi plictisim uneori, chiar dacă efortul e prea mare alteori, la început şi la sfârşit de an şcolar sufletul ne este înduioşat de amintiri şi măcar în gând sper că aveţi cui transmite o simplă mulţumire.
     
    Nu sunt toţi memorabili, dar fiecare purtăm în suflet câţiva dintre ei. Câţiva dintre cei care ne deschid orizonturi şi perspective, ne despică firul cunoaşterii şi încearcă să ne înveţe cum să îl reîmpletim în felul nostru.
     
    Să le mulţumim, zic!
    ––––––––––––––––––––

    Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi!

    Dacă vă place ce citiţi aici, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

  • Cu multumire, profesorilor de ieri

    Cu multumire, profesorilor de ieri

    Mai sunt doar cateva zile si dus e si anul acesta şcolar! La fiecare început şi sfârşit de an, apare în noi o uşoară nostalgie, trezind în suflete şuvoaie calde de emoţii, amintiri si uneori, recunoştinţă.
    Textul acesta a aparut toamna trecuta in revista „Femeia de azi”. Reprezintă un fel de comparaţie între şcoala de ieri şi cea de azi şi o mulţumire adresată profesorilor noştri şi celor ai copiilor noştri. M-am gândit la el zilele trecute şi am vrut să îl pun şi aici. Azi, prima parte, cea despre profesorii mei
     
    Spun unii că şcoala nu mai este ce a fost, că învăţământul zilelor noastre ar fi mai slab decât cel pe care l-am urmat noi, părinţii. Îndrăznesc să spun că nu sunt de acord, că vremurile trecute(pe care nu le regret nicicum) au avut şi  bune şi rele, la fel cum îmi par si cele de astăzi. Iar sistemul de învăţământ nu face excepţie.
     
    Dacă acum ne plângem de programa şcolară prea încărcată, extrem de teoretică şi total neadaptată cerinţelor pieţei muncii, de calitatea profesorilor, uneori direct proporţională cu salariile lor si de dezinteresul sau obrăznicia elevilor, putem să ne amintim de câte discipline tehnologice fără rost studiam în licee?
     
    Mai ţineţi minte rezistenţa materialelor, utilajul şi tehnologia lucrărilor mecanice? Sau fiecare săptămână de practică în atelier, care urma după trei de cursuri? Nu am nimic cu practica, (chiar dimpotrivă, se simte lipsa şcolilor profesionale, de meserii), dar acele săptămâni la care mă refer se făceau peste tot, inclusiv în liceele din care majoritatea elevilor intrau la facultăţi, cele ce s-au transformat după Revoluţie în teoretice.
     
    În ceea ce priveşte calitatea şi densitatea informaţiilor cuprinse în programele disciplinelor de bază, aş spune că pe vremea de tristă amintire era ceva mai bine structurată. În ciuda eternei şi sublimei reforme a învăţământului, care aduce schimbări dese, pe ici pe colo, prin punctele neesenţiale, curricula este mai încărcată şi mai grea.
    Mă gândesc la şiruri si suma lui Gauss în clasa a V-a şi la nişte importante reguli de determinare a ultimei cifre a puterilor. Pe noi chiar nu ne-au chinuit cu vreo 8-10 reguli demne de ceaslovul lui Nică, ca sa determinăm ultima cifra a lui 4 la puterea 1538.
     
    Se încearcă dezvoltarea acestor profunde abilităţi de calcul matematic în acelaşi an cu înmulţirea si împărţirea cifrelor zecimale, cu fracţiile şi regulile de bază ale calculelor cu puteri. Prea mare diferenţa intre dificultatea şi importanţa acestor noţiuni, nu credeţi?
     
    Şi aş putea continua, dar nu aceasta este tema pe care doream să o dezvolt. Nu vroiam să scriu despre şcoală  ca sistem, ci despre cazurile ei particulare, despre profesorii care mi-au marcat viata în calitate de elev şi părinte. Pentru că în ultima vreme, parca nu auzim decât critici la adresa profesorilor. Şi e păcat!

    Anii 80, un simplu oraş din sudul ţării.

    Şcolile vremurilor acelea arătau aproape ca şi cele de azi. Copiii făceau acelaşi zumzet, doar ca aveau mai mult respect pentru profesori şi mai multă teamă în suflet. Dar şi atunci şcoala era importantă. De acolo începeai sa-ţi construieşti viitorul şi sa cauţi modele-n viaţă.
     
    Ca şi azi, nu toţi profesorii erau respectaţi sau iubiţi. În fiecare şcoală, in fiecare timp, există oameni cu har si oameni mai puţin chemaţi. Pedagogia este o arta si o ştiinţă, iar facultăţile recompensează  nivelul de cunoştinţe, nu darul de a le transmite altora. Cu toate acestea, în spatele diplomelor stau oameni. Iar de unii dintre ei te apropii atât de mult încât îi păstrezi ani mulţi in suflet şi le transmiţi gânduri de respect şi multumire.

    Diriginta din şcoala generală

    Cam aşa au fost câţiva dintre profesorii mei, însă mă voi opri doar la doi dintre ei. Doamna dirigintă din ciclul gimnazial era profesoara de limba romana si era ilustrarea perfectă a cuvântului doamnă, in ciuda apelativului de tovaraşa profesoară. Elegantă, distinsă, un pic distantă, un pic inaccesibilă, un pic deasupra tuturora. Dar în spatele acestei impresii se găsea un om cald şi preocupat de elevi. Conştientizarea responsabilităţii formării unor copilaşi o făcea să pară oarecum distantă.
     
    Nu numai că ne-a învăţat gramatica şi regulile ei, ci în primul rând ne-a transmis dragostea de lectuăa si învăţătură, respectul pentru cuvântul vorbit şi scris. Ne-a îndemnat să visăm mult, căci dacă realizăm chiar şi jumătate din vise, tot vom fi oameni fericiţi. Şi ne spunea să citim, căci cărţile ne vor fi cei mai buni prieteni in viaţă. După ani am descoperit că aveam acelaşi scriitor preferat: “Pe Camil Petrescu îmi vine să îl învăţ pe de rost, ca pe o poezie”

    Dirigintele din liceu

    Dirigintele din liceu era profesor de matematica şi i se dusese vestea că era cel mai bun din oraş. Preda cu foarte multă răbdare şi la primele exemple nu sărea nicio etapă de calcul, fie ea şi o simplă adunare a aceleiaşi necunoscute. Dar a fost şi foarte exigent. Aproape toate notele erau din teste scrise, a căror durata era de 7 sau 9 minute. Puteai sa iei notă mare doar daca ştiai perfect sa rezolvi exerciţiile. Nu aveai timp de încercări sau de prea multa gândire. Dar pana in ultimul an, ajunsesem toţi să luam note mari.
     
    Avusese o viata personala trista, circula o poveste ca mama nu o plăcuse pe fata de care se îndrăgostise şi aşa se face ca nu se căsătorise niciodată. Când eram in clasa a XII-a ne chema pe toţi duminica la şcoală şi lucra cu noi, gratuit, încă 4 ore peste cele 5-6 ale programei unui liceu de profil. De multe ori, în pauză ne dădea bani să ne luăm îngheţată, pomenindu-şi mama care urcase la ceruri.
     
    Am intrat la facultate 34 din cei 36. Sper ca acolo, sus, unde a urcat si dumnealui, să audă mulţumirile şi recunoştinţa noastră, transmise la scânteierea unei lumânări.
    Va urma şi partea a doua, despre profesorii ce m-au impresionat azi.
     

  • Începe şcoala!

    Sursa:Google
    Ne cuprinde nostalgia astăzi. Adică, pe mine mă cuprinde. Toate momentele şi zilele acestea deosebite sunt încărcate de melancolie. Pentru că în aceste zile realizezi mai mult decât în altele cum îţi creşte puiul, cât de repede trece timpul şi cum vrei să reţii fiecare clipă, să o păstrezi în suflet, că se duce… şi nu te mai întâlneşti cu ea decât în amintire.
    A treia oară la şcoală. A treia oară când mergi cu puiul de mânuţă şi cu emoţiile-n suflet, către un nou an, pe care vrei să-l vezi mai bun şi mai uşor, dar niciodată nu ştii cum va fi. Mai mult decât vezi, ghiceşti că şi el are emoţii, şi vrei să-i transmiţi putere de la tine, speranţa că va fi bine şi încrederea că se va descurca.
    Mihnea, la al treilea început de şcoală, şi eu la al treilea fel, şi ultimul, de raport faţă de şcoală. De la elev, la profesor, la părinte. Fiecare a fost altfel şi fiecare îşi are amprenta lui. Am renunţat demult la catedră, dar de câte ori îl duc pe Mihnea, amintirile năvălesc. Nu-mi pare rău că am plecat, e un capitol pe care l-am închis fără regrete. Dar îmi mai amintesc de clase, de laborator, şi mai ales de copiii ce mi-au fost dragi. 
    Şi mai avem amintiri azi. Legate de profesorii mei, despre care, din păcate, nu mai ştiu nimic. Nu mă opreşte nimeni să aflu. Doar timpul şi propria incapacitate de a-l gestiona.
    Lecţii, teme şi citit, am făcut prea puţine în vacanţa asta. Tabla înmulţirii ne aşteaptă, cu luni întregi de întrebări cu 7×8 şi 9×9. Ortogramele la fel, buclucaşii doi de i, texte mai grele şi mai frumoase, pe care eu, în taină, le studiez şi din punct de vedere literar. Nu şi Mihnea. A făcut şi el o mică compunere, din proprie iniţiativă, ce mi-a adus zâmbete pe faţă, în timp ce-mi înghiţeam vorbele despre greşelile găsite.
    Dar nu mai vreau să mă gândesc cu griji şi teamă la viitor. Copilul este isteţ şi se va descurca bine. La fel şi noi, pe lângă el, vom reuşi să ducem în spate responsabilitatea educării şi formării lui.
    Începem un nou an, poate mai greu, poate mai uşor…Învăţăm după-amiază, lucru ce nu-mi place deloc.
    Dar îmi tot spun că trebuie să fie mai uşor, chiar dacă avem de învăţat înmulţirea şi împărţirea, căci am avut doi ani de acomodare cu şcoala, cu programul, cu lucrul şi cu exigenţa.
    Vă las cu propriile emoţii şi vă promit că mâine-mi revin!
    Cu drag,
    Mihaela
       

  • Meditaţiile, un rău necesar?

    Nu ştiu cum era acum 40-50 de ani, dar de treizeci şi ceva de ani încoace, în România s-a creat o modă împărtăşită fără rezerve, de aproape toată lumea. Aceea a meditaţiilor. A apărut datorită funcţionării defectuoase a sistemului şcolar, implicit a  salariilor foarte proaste ale profesorilor. Dacă acum 30 de ani, acestea se făceau în vederea pregătirii unor examene-admiterea în liceu, treapta a-II-a şi admiterea la facultate, acum se răspândesc din ce în ce mai mult, de-a lungul întregii vieţi şcolare.
    Tot urmărind problema aceasta, am aflat că mulţi copii încep meditaţiile din clasa a V-a sau a VI-a. Mai nou, observ că se începe chiar şi dintr-a II-a. La şcolile foarte bune din Bucureşti, elevii din ciclul primar fac meditaţii acasă cu învăţătoarele. Tot în capitală, s-au dezvoltat foarte mult after-schoolurile. Acestea au apărut din necesitatea de a lăsa copiii undeva, până ce revin părinţii de la serviciu, dar acolo se fac şi lecţiile şi tot felul de alte activităţi, cum ar fi ore de limbi străine şi diverse sporturi. De aceea, consider că sunt tot o formă de meditaţie, asociată ce-i drept, şi cu supraveghere.
    Fără a avea amploarea din Bucureşti, am observat că şi în Botoşani se fac meditaţii chiar din clasele mici. Am avut ocazia să cunosc câteva învăţătoare acolo, cu care am discutat aceste aspecte. Pentru a nu crea confuzii, precizez că nu este vorba despre învăţătoarea lui Mihnea. Ceea ce vroiam să spun, este că a devenit un fenomen foarte răspândit.
    Întrebarea care se pune este dacă avem vreo şansă să scăpăm de ele. Fără a spune că este uşor, răspunsul este da. Şi spun aceasta, bazându-mă pe faptul că am cunoscut căteva persoane care au izbutit să economisească banii serioşi care se adună în ani de meditaţii, nu nefăcând nimic, ci lucrând singure cu propriii copii. Persoane ai căror copii au obţinut rezultate foarte bune la examene. Nu cred că se poate să nu faci nimic, întrucât repet că sistemul de învăţământ este defectuos. Copiii noştri sunt bombardaţi cu atâta materie şi cu cerinţe exagerate, încât nu cred că mai pot avea rezultate foarte bune, fără a fi ajutaţi. În plus, atât de mulţi dintre ei sunt ajutaţi, încât obligatoriu cei ce se străduiesc singuri, nu prea au cum să concureze cu cei cu care se lucrează mult. 
    Având în vedere cele de mai sus şi observând rolul Internetului în documentarea elevilor, mă gândeam dacă aş putea face ceva pentru a ajuta. Pornind de la faptul că zilnic acordăm în jur de două ore, lecţiilor şi pregătirii lui Mihnea, am tot învârtit ideea de a face ceva concret, pentru a ajuta părinţii şi elevii de aceeaşi vârstă cu băiatul nostru.
    Mă gândeam să mai stau de vorbă cu doamnele despre care am scris că au făcut singure „meditaţii” cu copiii lor şi cu doamnele învăţătoare pe care le cunosc, pentru a afla cam cum ar fi mai bine să procedez. Mă interesează şi pentru noi, căci eu am lucrat cu elevi mari, de la a VII-a până la a XII-a, dar şi pentru toţi cei ce apelează la Internet pentru ajutor în pregătirea copiilor lor.
    Concret, aş încerca să mai aflu metode mai bune de lucru cu cei mici, poate mai obţin şi ceva materiale, şi în funcţie de răspunsul primit, aş vrea să postez texte, exerciţii, probleme, teste concrete, pe care le lucrăm cu Mihnea şi care i-ar putea ajuta şi pe alţii. 
    După comentariile pe care le am, îmi cunosc o parte din cititori şi ştiu că nu au copii de vârsta lui Mihnea. Aceasta înseamnă că nu le vor fi de nici un folos postările de genul acesta. Dar există şi o altă categorie de cititori, care vin de pe Google, pentru desenele lui Mihnea. După cuvintele pe care le caută, am observat că sunt legate de temele de la şcoală. Pornind de aici, şi de la răspândirea meditaţiilor, mi-a venit ideea de a posta lucrurile concrete pe care le facem pentru Mihnea, că poate vor fi de folos şi altora.
    Cam aceasta este ideea de azi. 
    Voi ce părere aveţi? Credeţi că meditaţiile sunt absolut necesare sau putem şi noi să lucrăm cu propriii copii? 

    Şi vroiam să vă mai întreb, pe voi cei care-mi răspundeţi de obicei, dar nu numai, dacă postând exerciţii, probleme, teste, aş putea ajuta cumva părinţii şi copiii lor?
    Mihaela Dămăceanu

  • Discuţie între vecini


    De când am revenit acasă, aproape la fiecare ieşire mă întâlnesc cu un vecin şi stau la povestit. Acum vreo două săptămâni, am făcut acelaşi lucru, schimbând diverse impresii despre Moldova şi Bucureşti, despre plecarea noastră de aici, despre România, străinătate, societatea de azi, problemele românilor, agricultură etc. Adică, cam de toate. A fost o discuţie plăcută şi interesantă, cu acest domn cu care nu discutasem prea mult înainte de plecare. O persoană plăcută, de 70 şi ceva de ani, nu foarte comunicativă, până acum. Îl ştiam din parc, unde îl remarcasem într–o vară, vorbind în franceză cu nepoţica. Şi ne întâlnim ieri, din nou.
    – Săru’ mâna. Ce faceţi? Nu v-am mai văzut şi am crezut că v–aţi întors la Botoşani.
    – Nu, pentru că am revenit de tot în Bucureşti. Ne mai ducem doar ca să mai rezolvăm din probleme.
    – După ce am vorbit data trecută, m–am mai gândit la voi şi am impresia că aţi plecat mai mult pentru voi, decât pentru copil.
    – Nu ştiu ce să zic. Nu cred că este aşa. Au fost mai multe motive pentru care am făcut această mişcare, însă unul din cele mai importante a fost Mihnea. Ne doream demult să locuim şi la curte şi vroiam ca el să vadă cum este viaţa în afara Bucureştiului. Să aibă posibilitatea de a se juca afară cât poate şi cât doreşte, de a sta mai mult cu copiii, decât în casă la calculator sau televizor. Aici, îl scoatem zilnic în parc, cam două–trei ore. Acolo se juca 5– 6 ore în timpul şcolii şi 9-10 în vacanţă. Intenţionam să rămânem 4 ani, să se poată bucura mai mult de copilărie şi să facă acolo tot ciclul primar. În ceea ce priveşte şcoala, nu ne-am făcut nici o grijă şi chiar a avut parte de o învăţătoare excelentă.    

    – Aşa da. Doar pentru clasele I–IV nu este nici o problemă. Dar la vârste mai mari este mai bine pentru copil să fie în Bucureşti.

    – Nu sunt absolut sigură de asta. Şcoală se face peste tot în ţara asta, iar pentru viaţa de după şcoală, copiii se joacă şi relaţionează mult mai mult între ei, în provincie, decât în Bucureşti.

    – Da, dar nu contează doar joaca. Ca posibilităţi de instruire şi de petrecere a timpului într–un mod instructiv, sunt mai multe oportunităţi în Bucureşti.
    – Aşa este. Aici sunt de acord cu dumneavoastră. De aceea ne gândisem să stăm primii patru ani acolo şi să revenim ulterior în Bucureşti.
    – Şi la ce şcoală l–aţi înscris?
    – Aici, la 39, lângă casă.
    – Tot aici au fost şi copiii mei în ciclul primar. Dar mai departe i–am mutat. Am fost la o şedinţă în clasa aVI-a şi când ne–a spus profesoara că elevii din acea clasă nu ştiu să deseneze un triunghi, i–am  mutat. I–am tot plimbat prin Bucureşti. Unul  a fost la şcoala de pe Făinari, altul mai departe.  Şi acum, mă mândresc cu ei!
    – Să vă trăiască! Au terminat cu bine şcolile?
    – Foarte bine! Cel mare a studiat la Harvard şi cel mijlociu la Chicago.
    – Deci aveţi trei copiii! Dar Harvard?
    – Da, Harvard. Tocmai a fost la întâlnirea absolvenţilor. Sunt tare mândru de copiii mei! Am trei copii şi cinci nepoţi. Băieţii sunt în America şi fata în Belgia. Dar ei nu prea îi place acolo.
     – Cum să nu fiţi mândru cu aşa copii! Cum a fost cu şcoala, cum au reuşit să aibă astfel de performanţe?
    – Cel mai important este să descoperi ce le place. Să nu insişti niciodată asupra alegerii profesiei. Sunt unii părinţi, care vor ca şi copiii să aleagă profesia pe care au avut–o ei. Aşa ceva nu trebuie să se întâmple!  
    – Absolut. Dar uneori nici să descoperi ceea ce îţi place, nu este un lucru uşor.
    – Aşa este. Trebuie duşi la cât mai multe activităţi, pentru a descoperi ce le place. Dar nici să li se încarce programul exagerat de mult, nu este foarte bine.
    – Aşa cred şi eu.
     
    Cam aceasta a fost discuţia noastră pe subiectele legate de acest blog şi mi–a părut rău că am întrerupt-o pentru că trebuia să ajung undeva. Mi–a părut rău că nu am aflat mai multe despre Harvard, dar promit că la următoarea întâlnire îl descos cât pot de mult.
     
       
     Mihaela Dămăceanu

  • SCOALA IN PROVINCIE

    Una dintre cele mai mari îngrijorări ale prietenilor, atunci când au aflat că plecăm din Bucureşti, a fost legată de Mihnea. Chiar aşa ne-au spus. “Ce faceţi cu Mihnea?” Mihnea urma sa intre in clasa intai, il inscrisesem deja la o şcoala din Bucureşti.  În septembrie începea scoala, noi am părăsit Bucureştiul in august.  Prefăcându-mă puţin că nu înţeleg la ce se referă, le-am explicat apoi că şcoală se face în toată ţara, nu doar în Bucureşti. Şi chiar eram convinsă de asta. De fapt, sensul întrebării era mult mai larg.”Ce facem”, în sensul că mutăm copilul chiar atunci când începe şcoala, că nu ne gândim la cum se va acomoda într-un timp atât de scurt, că îl zăpăcim cu atâtea mutări şi schimbări şi că, probabil, calitatea şcolii dinn provincie faţă de cea din Bucureşti…ar lăsa de dorit.
    Eram sigură, din experienţă, că Mihnea se va adapta cel mai uşor mutarii, dintre noi, toti trei. De fapt, era cel mai înverşunat fan al ideii de a pleca din Bucureşti. Îşi dorea foarte mult să stea la curte şi, pentru noi, în Bucureşti, acest lucru nu era posibil. În ceea ce priveşte şcoala, chiar nu îmi faceam nici o grijă. Nu am crezut şi nici acum nu cred, că la nivel de şcoală generală, şi chiar şi mai departe, copilul ar avea de suferit, dacă nu face şcoala în capitală. Şcoli bune, dar mai ales învăţătoare bune, sunt şi în Bucureşti şi în provincie.
    Şi… chiar ne-am mutat! Şi chiar am avut dreptate!!!
    În primul rând, aici am avut mai multe opţiuni. Având norocul să locuim în centru, suntem înconjuraţi de mai multe şcoli bune, dintre care am putut să alegem.
    Distanţele de acasă până la şcoală nu se pot compara cu cele din Bucureşti. Până la şcolile din apropiere facem pe jos, doar câteva minute. Între 3 şi 12 minute. 
    Apoi, afli foarte uşor informaţii despre învăţătoare. Oraşul fiind mic, informaţiile circulă repede şi toată lumea cunoaşte învăţătoarele bune.
    Este realmente o întrecere între şcoli şi între doamnele învăţătoare, în a fi cât mai bune şi  în a participa la cât mai multe concursuri cu copiii. Pentru asta, sunt dispuse sa lucreze în plus, fără nici un ban .
    Deşi au rezultate şi sunt implicate foarte mult în activitatea didactică, elevii lor nu sunt bombardaţi cu teme. Au destul timp şi pentru joacă, ceea ce consider că este un lucru foarte important la vârsta mică a şcolarului.
    Mentalitatea şi comportamentul elevilor este mult mai apropiat de ceea ce ar trebui să fie. Nu sunt nici atâtea fiţe, nici atâta obrăznicie ca în Bucureşti.
    Cuvântul care defineşte cel mai bine ceea ce am perceput eu aici, în lumea şcolii, este: dedicaţie. Şi vorbesc din perspectiva unui fost elev,  fost profesor,  şi actual părinte preocupat de performanţa şcolară a copilului.
    Normal că ne-am interesat şi că am optat pentru cea mai bună doamnă învăţătoare de la şcoala la care am decis să îl inscriem. Din prima discuţie cu „doamna”, am remarcat la ea existenţa celor două esenţiale calităţi ale unui bun pedagog: dragostea faţă de copii şi fermitatea. Preluând ultima serie din cariera didactică, doamna mi-a explicat că primele două săptămâni de şcoală vor fi foarte lejere, scopul acestora fiind de a-i face pe copii să o iubească. Frumos! De la prima întâlnire, m-a asigurat că Mihnea va fi un elev bun, după cum este de atent la discuţia noastră şi urmăreşte cu privirea persoana care vorbeşte.
    Apoi, a venit prima zi de şcoală. După o deschidere oficială lungă şi plicticoasă, elevii clasei întâi au rămas jos cu doamna învăţătoare, însoţiţi de elevii clasei a cincea, fosta serie a doamnei. Părinţii au urcat cu diriginta clasei a cincea, până în faţa clasei în care vor învăţa boboceii. Acolo, facând un pod de flori, am aşteptat micuţii, care au urcat conduşi fiecare de mânuţă de câte un elev de clasa a cincea. Noi am cântat „La Multi Ani”, în timp ce ei erau conduşi în clasă şi aşezaţi în bănci de ceilalţi „micuţi” mai mari. Recunosc că nu am văzut, în toată cariera mea de fost elev şi profesor un mai frumos început al vieţii de elev. Emoţiile ni se citeau tuturor pe chip, în timp ce ochii începuseră să ni se umezească.
    Cât am aşteptat înfriguraţi ca micuţii să iasă din clase cu impresiile primelor momente ale vieţii de şcolărei, am avut timp să studiez şcoala. Chiar lângă uşa clasei, era un panou mare cu aproape 20 de diplome, scrise în română sau engleză, obţinute de elevii seriei trecute. Premii întâi, doi şi trei la tot felul de concursuri, la toate obiectele. Când a ieşit, Mihnea mi-a spus că a aflat de la fetiţa care l-a condus pe el că doamna niciodată nu a exagerat cu foarte multe teme. Mi s-a luat o piatră de pe suflet, căci mereu am spus că elevii mici sunt prea bombardaţi cu lecţii acasă.  Totuşi, cum are atâtea rezultate, nu m-am putut abţine să nu mă întreb cum reuşeşte. Am aflat că lucrează în plus cu copiii, pe gratis, pentru a-i pregăti pentru concursuri. Şi ca acest lucru este făcut de toate învăţătoarele şcolii, între fiind o adevărată întrecere. Deci, cred că acum sunteţi de acord cu mine că am folosit obiectiv cuvântul “dedicaţie”.

    Mihaela

    P.S. Şi pentru că este normal să fiţi curioşi şi cred că este bine să se mai povestească şi bunele din vieţile noastre, nu doar relele, vă spun că numele doamnei care mi-a inspirat această postare este Rada Nastasia, de la  Şcoala Generală nr. 17 din Botoşani.