Aveam de gând să iau o pauză astăzi, că mă simt puţin obosită. Dar pe drum m-am gândit la
Elly. Deşi m-am gândit de mai multe ori până acum, astăzi m-a trăznit ideea de a-i transmite de aici un mesaj, şi iacă-tă-mă-s la tastatură.
Dar întâi am să vă ocolesc puţin ca să vă ameţesc bine :))
Am să vă ocolesco-ameţesc prin etapele bloggingului, aşa cum le-am perceput eu până acum.
Am visat să scriu, copil fiind şi cărţi cutreierând, dar m-a dus viaţa prin alte experimente şi experienţe, uitând de acest vis. Când m-a pocnit din nou ideea, am stat mult în cumpănă, judecând şi chibzuind că nu aş avea cine ştie ce de spus, şi mai ales de scris, că din gură dau destul. Dar să scriu? Ce-aş putea să scriu bun, aş putea să scriu bine, aş avea ceva util, sau nou, sau folositor, sau original… de spus? Nu ştiam şi nici acum nu am răspunsurile, dar mi-a dat Mihai un imbold şi m-am apucat să aduc în faţa lumii, gândurile şi ideile care ţipau în capul meu.
Faza următoare este cea în care nu îţi mai pui întrebările acestea şi doar scrii, bucurându-te să vezi că unii oameni te citesc. Apoi, te mai apucă câte o revoltă, te mai întrebi şi tu şi alţii, de ce o faci, la ce foloseşte, dacă nu ar fi mai bine să te ocupi de lucruri mai importante, dacă nu îţi neglijezi familia ş.a.m.d. Dar continui să scrii, continui să citeşti, continui să descoperi bloguri şi oameni. MAI ALES OAMENI. Şi citeşti, şi scrii. Şi interacţionezi, şi te bucuri că şi pe tine te citesc prieteni, bloggeri, oameni, MAI ALES OAMENI. Şi te împrieteneşti cu mulţi, şi te bucuri cu ei şi alături de ei, de fiecare trăire, idee, crâmpei de viaţă descoperit şi împărtăşit, fiind mereu într-un continuu vârtej.
Apoi, la unii dintre noi apare o oboseală şi uneori spui STOP. Iei o pauză, mai lungă sau mai scurtă, să te aduni, să te mai bucuri şi de altceva, să mai trăieşti şi în afara Internetului, să mai ai timp să comunici cu vechii prieteni şi să nu mai împarţi viaţa în subiecte interesante şi neinteresante pentru scris.
Şi acum vine o etapă care nu ştiu dacă este comună tuturor, dar eu am simţit-o şi pe asta. După ce te odihneşti şi trăieşti tu de-adevăratelea, iar apar întrebările de la început. Adică, iar au început, că spuneam că în faza asta spun doar ce am simţit eu. Are vreun rost? Care-i acela? Contează ceva din ce fac? Oare nu este totul doar o iluzie din capul meu?
Observi, din afară în etapa aceasta, cum lumea îşi vede de drumul ei, cum toată blogosfera merge înainte. Citeşti ce scriu alţii dar nu mai participi la discuţii, că nu mai poţi, ÎNTRUCÂT EŞTI OBOSIT.
ŞI este posibil ca atunci să crezi CĂ NU CONTEAZĂ CEEA CE FACI! Că lumea, blogosfera şi totul, merge înainte foarte bine şi fără scrisul şi ideile tale exprimate în virtual.
Dar nu este aşa!
Am venit astăzi să scriu despre Elly, pentru că mă gândesc la ea, şi sunt absolut sigură că nu sunt singura. Ultima etapă din călătoria bloggerului, este una prin care am trecut eu şi nu fac absolut nicio paralelă cu Elly. Sunt trăirile mele şi nu ştiu dacă şi alţii le-au împărtăşit.
Dar am parcurs aceste etape, gândindu-mă azi la Elly, pentru că ea este într-o pauză şi mi-am amintit de a mea şi de ceea ce am simţit atunci.
Şi am vrut să îi transmit mesajul clar că o aştept. O aşteptăm cu toţii, căci nu sunt singura, nu am niciun dubiu.
Elly este într-o mică perioadă de pauză, de fapt mică sau mare, doar ea ştie acest lucru.
Dar mi-aş dori să vă trimit puţin la ea, să citiţi
ultima postare, la care am comentat rapid, din motive de alte urgenţe la acel moment. Se numeşte „‘Mizeria de sub preş” şi este un foarte corect şi realist tablou al învăţământului nostru cel de toate zilele. Şi da, am spus cel de toate zilele şi nu cel de azi, pentru că am avut surpriza să citesc la Elly un fragment scris de Eminescu în ziarul Timpul, la 25 octombrie 1878. Am mai scris la începuturile acestui blog(
De ce sustin admiterea la facultate doar pe baza de concurs şi
Dezastrul din invatamantul romanesc exista demult si va continua mult) că una din cele mai mari probleme a învăţământului nostru este legată de programa şcolară prea încărcată, dar habar nu am avut că acest lucru era valabil încă de pe vremea marelui poet. Elly a scris un articol foarte serios, ca multe pe care le scrie ea, despre neregulile sistemului nostru de învăţământ iar comentariile de acolo sunt absolut excelente, la fel ca tot diagnosticul pus de Elly cu tristeţe.
Soluţia găsită de Eminescu şi readusă în prim plan de Elly, nu ştiu dacă… şi când va fi găsită.
Aşa cum se vede şi se aude, învăţământul nostru are multe probleme şi nu este necesară o singură măsură pentru a schimba lucrurile, ci un întreg sistem de măsuri. Din păcate, clasa politică a acestei ţări nu are nici viziunea, nici determinarea de a face o reală reformă în educaţie, la fel cum era şi pe vremea marilor noştri clasici. Tot ca şi atunci, predomină forma fără fond şi şcoala noastră produce câteva vârfuri excepţionale şi o prea mare masă de submediocri.
Şi acum, după ce v-am trecut de la propriile întrebări şi incertitudini, la blogging, apoi la Elly şi la marile dezamăgiri ale sistemului nostru de învăţământ, vă invit pe cei puţini, care nu o ştiţi pe Elly, să treceţi pe la ea să o descoperiţi. Veţi găsi acolo un spirit sensibil, uneori grav, uneori vesel şi destins, un OM cu o scriere fluentă şi caldă. Are o mare dragoste pentru cultura acestei ţări şi a dedicat frumoase rânduri unor reale valori ale societăţii româneşti. Elly vibrează, meditează şi ridică probleme.
Iar ţie, dragă Elly, vroiam să-ţi spun că TE AŞTEPTĂM!
Că ne gândim la tine, că îţi simţim lipsa, şi că te aşteptăm până te odihneşti şi îţi revine cheful de scris.
Te aşteptăm în această lume a blogurilor, în care alegem să ne petrecem o mare parte a timpului, citind, simţind şi schimbând idei.
Pentru că tu nu numai că eşti de-aici, dar eşti una dintre vocile ei cele mai importante, de la care avem toţi ceva de învăţat!
Mihaela Dămăceanu
