Nu scriu despre celebrul film cu Sidney Poitier. Am furat doar titlul, pentru că-mi pare excelent! Pentru că îmi pare cel mai potrivit titlu pentru ceea ce vreau să scriu astăzi, şi pentru ceea ce simt astăzi.
Pentru că astăzi începe şcoala!
Şi pentru că, pe lângă agitaţia pe care orice părinte o are în casă şi în suflet atunci când începe şcoala, orice om îşi aduce aminte şi de profesorii lui.
Chiar dacă, fiecare mai are şi amintiri neplăcute sau dureroase, din perioada şcolii, cred totuşi, că nu există om pe lume, fără amintiri frumoase, legate măcar de un singur profesor.
Căci, chiar dacă toţi ne pricepem la toate, deci şi la învăţământ, şi criticăm şi ştim mai bine decât ei, cum trebuie să fie un profesor, nu putem să nu recunoştem că în sufletul fiecăruia dintre noi, există măcar un profesor, care ne este drag şi de care, cu emoţie ne aducem aminte.
Un învăţător sau un profesor, care pe lângă toată materia pe care ne-a predat-o, ne-a învăţat şi ceva de-ale vieţii şi ne-a fost un model.
Ca orice om, port şi eu în suflet amintirea învăţătoarei mele. A tovarăşei învăţătoare, cum era pe vremea aceea, chiar dacă erau la fel de doamne, ca şi cele de pe vremea aceasta. A doamnei care mi-a pus stiloul în mână, m-a învăţat literele şi cifrele şi toate jocurile care se fac cu ele. Cu toate regulile lor. Reguli pe care atât de bine le-a explicat, că nu le-am mai uitat sau încurcat.
Dar cea mai puternică amintire, i-o port doamnei diriginte din clasele V-VIII, doamnei profesoare de limba română, Dodoiu Elena. Tot repet doamnă, apăsat şi insistent, ca să şterg din memorie „tovarăşa”. Pentru că, tare nu mi-a plăcut cuvântul acesta. Nu fonetica lui, căci pronunţându-l acum, parcă a devenit chiar simpăticuţ. Conotaţia şi semnificaţia impusă, mă supără pe mine, la acest cuvânt. Dar am divagat şi mă întorc!
Doamna Dodoiu, era realmente o doamnă! Era chiar ilustrarea perfectă a definiţiei acestui cuvânt burghez. Elegantă, distinsă, un pic distantă, un pic inaccesibilă. Un pic deasupra noastră, dar şi deasupra celorlalţi profesori. Aceasta era senzaţia transmisă. Probabil voittransmisă, pentru că în spatele acestei prime păreri, era un suflet foarte cald şi preocupat de elevi. Conştientizarea puternică a responsabilitaţii formării unor copilaşi, o făcea să pară, oarecum distantă. Eu, însă, vedeam ceva mai mult. Căci pe mine mă chema şi mă certa pentru tot ceea ce nu era bine în clasă. Sau mă ridica în picioare la orele de dirigenţie, când mai făceam şi eu câte o năzbâtie, dojenindu-mă:” Peştele, de la cap se împute!”
Dacă iubesc şi respect cuvântul, fie el scris, fie vorbit…
dacă am grijă de fiecare cuvinţel pe care îl spun sau îl scriu, ţinând mereu cont nu numai de semnificaţia, dar şi de consecinţa lui în sufletul interlocutorului meu…
dacă iubesc lectura şi învăţătura…
dacă ştiu ceva gramatică….
şi dacă ceva din ceea ce scriu eu……vă place,
este şi urmarea muncii acestei minunate profesoare, pe care o iubesc şi o respect.
Două afirmaţii de-ale dânsei, m-au urmărit şi mă vor urmări întotdeauna.
Prima: „Citiţi copii! Veţi vedea mai tarziu, cum carţile vă vor fi, de multe ori în viaţă, cei mai buni prieteni!”
A doua: ”Să visaţi, copii! Visaţi cât mai mult! Şi dacă, măcar jumătate din ce visaţi se îndeplineşte, veţi fi nişte oameni fericiţi”
Au trecut mulţi ani de atunci şi de atâtea ori am gândit că are dreptate. Chiar dacă la momentul acela, nu înţelegeam eu prea mult şi prea bine. Cititul şi visatul erau încă de atunci preocupări importante ale persoanei mele. Ce nu înţelegeam, era cum pot să–ţi fie cărţile prietenii cei mai buni, pentru că eu aveam mereu prieteni, şi atunci, nu ştiam cum este să te dezamăgească. Din a doua afirmaţie nu prea pricepeam de ce să ţi se îndeplinească doar jumătate din vise. M–am convins între timp, că jumătate, ar fi chiar bine. Uneori, sau pentru unii, chiar şi un sfert ar fi ceva.
Sunt, şi am fost mereu, un om pe jumătate romantic, pe jumătate raţional. Ca o adevărată balanţă! Şi nu de puţine ori în viaţă, nu mi–a fost uşor să găsesc echilibrul între aceste jumătăţi.
Unul dintre aceste momente, de căutare a echilibrului, a fost chiar pe vremea aceea, mai precis în clasa a VIII–a. Fusesem mereu, un elev bun la limba română. Dar descoperind chimia, făcusem o pasiune pentru această disciplină. De aceea, în clasa a VIII-a, vroiam să merg la olimpiada de chimie. Ghinionul a fost, că aceasta, se desfăşura în aceeaşi zi cu cea de limba română. Când i–am spus doamnei diriginte că nu vreau să merg la olimpiada de română, s–a supărat foc, pe mine. A chemat–o pe mama la şcoală şi a convins–o sănu particip la chimie, explicându-i că este mult mai important să merg la limba română, având în vedere examenul de admitere la liceu, care urma.
Şi aproape că m–au obligat să mă duc. Ca de obicei, subiectul principal avea legătură cu iubirea de ţara. Şi pentru că eram supărată, am făcut un fel de eseu în care explicam că pentru mine, ţara înseamnă locul în care m–am născut şi am crescut, insistând apoi pe amintiri despre bunica ce mă crescuse, şi satul ei. Ştiam eu foarte bine, că trebuia să o iau cu munţii şi pădurile iubitei patrii, istoria şi luptele, etc. Dar nu am vrut. A fost forma mea de revoltă!
Aşa o revoltă…, că am obţinut remarcabila notă de 4 şi ceva. În anii trecuţi, notele mele fuseseră mereu bune. Vă daţi seamă ce surpriză negativă a fost, şi ce ceartă mi–am primit. Le–am răspuns indirect, că nu a fost bine că m–au forţat.
Bineînţeles că apoi mi–a trecut revolta, şi am revenit la sentimentele pe care întotdeauna le avusesem pentru doamna dirigintă. De respect şi de dragoste. Mi–am luat şi revanşa, obţinând la examenul de admitere în liceu, cea mai mare notă la limba română, dintre toţi elevii. Dar între timp, îi trecuse şi dânsei de mult, supărarea pe mine.
Şi stau acum şi mă gândesc, uite cum s-a întâmplat de m–a dus viaţa, pe cărări doar de ea ştiute, departe de chimie, şi m-a făcut acum să mă apuc de scris. Ca să vă povestesc vouă, întâmplări de mult trecute
Am scris astăzi aceste rânduri, ca să încerc să vă determin pe voi cei ce le citiţi acum, să vă amintiţi ca şi mine, de profesorii ce v–au fost dragi.
Şi să încerc să vă conving, să le transmitem, cu totii, un gând cald şi bun. Un gând cu dragoste! Cu aceeaşi dragoste, cu care şi ei şi–au făcut meseria.
Căci meseria aceasta, se face cu dragoste!
Dragoste de carte, dragoste de valoarea cunoaşterii, şi mai presus de orice, dragoste de copii.
Chiar dacă, nu toţi profesorii ne–au plăcut. Chiar dacă, pe unii i–am urât.
De unii ne–a fost prea teamă, alţii ne–au plictisit.
Dar există unii, sau măcar unul, pe care l–am iubit!
Sau ne–a plăcut foarte mult, sau ne amintim de el cu drag!
Măcar un profesor, care peste rutina, mai mult sau mai puţin plictisitoare a orelor de curs, îşi făcea meseria cu dragoste.
Şi care, pe lângă disciplina pe care ne–a predat–o, ne–a învăţat ceva mai mult decât asta. Ceva important în viaţă. Ceva ce ne–a urmărit în viaţă.
Şi măcar acelui profesor, să ii transmitem astăzi un gând plin de mulţumire şi de dragoste.
Măcar atât! Un simplu gând!
Mihaela Dămăceanu
