Blog de familie

Categorie: vorba dulce mult aduce

  • Vorba dulce mult aduce II

    Scriam ieri că vorba bună nu costă nimic şi că scurta discuţie despre care am povestit m-a pus pe gânduri.
     
    Am observat de multe ori nu numai că oamenii nu obişnuiesc să spună o vorbă bună dar mulţi dintre noi nici nu ştim cum să primim cuvinte de laudă.
     
    Însă  dilema era cum să spui vorbe bune şi să spui doar adevărul.
     
    Dacă vă ajută cu ceva, sistemul meu  de echilibru între minciună-sinceritate şi dorinţa de a nu răni se bazează pe următoarele premise:
     
    –         dacă îmi place ceva la cineva, niciodată nu îmi reţin o afirmaţie pozitivă. Nu sunt în viaţa reală la fel de exaltată ca pe net. Nici nu aş avea cum, pentru că viaţa de zi cu zi, nici nu permite atât de mult şi de bine, cunoaşterea intimă a sufletului omului. În scris, mulţi dintre noi, exprimă mai mult şi mai adevărat cumva, ceea ce este în sufletul lor sau ceea ce gândesc. Cei care pot, căci nici aici nu este prea uşor să-ţi dezgoleşti sufletul şi să-ţi expui toate gândurile sau viaţa, fiecare aplicând un filtru, mai mult sau mai puţin permisiv, după cât şi cum se simte el de confortabil. Dar fără a fi la fel de exuberantă ca pe net, în viaţa reală nu se întâmplă să-mi placă ceva la un om şi să nu-i spun, fie că este vorba de o trăsătură de caracter, una fizică, sau doar un articol vestimentar. Dar nu mint niciodată şi ceea ce spun este sincer, referindu-se doar la ce îmi place;
     
    –         dacă ceva nu îmi place la un om, consider că nu toţi avem aceleaşi gusturi, nu toţi suntem la fel şi nu trebuie să gândim la fel. Îmi amintesc că eu însămi, mi-am schimbat părerile în unele aspecte ale vieţii, cum ar fi plecarea din România, unde am avut trei perioade cu trei păreri total diferite, şi că nu este treaba mea ce cred, ce gândesc, cum trăiesc alţi oameni şi cu atât mai puţin cum arată sau cum se îmbracă. De aceea, nu mă pronunţ, din proprie iniţiativă, asupra lucrurilor care îmi displac, sau cu care nu sunt de aceeaşi părere, evitând pe cât se poate asemenea momente. Desigur, că nu trăieşti toată viaţa aşa, şi desigur că apar uneori şi excepţii, dar eu vorbesc de principii şi de marea majoritate a cazurilor;
     
    –          a treia situaţie şi cea mai delicată, este cea în care ţi se cere expres părerea. De fapt, aici apare problema şi aici se poate strica echilibrul. În acest caz, ştiu că nu trebuie să mint, căci nu suport minciuna. Aş putea de fapt, să spun că aici apare sistemul. În acel moment, spun ceea ce cred, într-un fel pe care îl fac cât mai suportabil posibil, având grijă aproape mereu să subliniez şi ceva ce îmi place la om şi să spun totul cu un ton cât mai cald şi mai plăcut. Eventual, vorbesc şi despre defectele mele, astfel încât persoana ce mi-a cerut părerea să nu se simtă cu nimic mai prejos decât mine, care apar cumva pe o poziţie de superioritate, fiind necesară exprimarea unei păreri negative, care ştiu sigur că va îi va produce omului din faţa mea o mică supărare.
     
    În mediul online, lucrurile sunt mult mai simple, căci acolo nu prea apar astfel de solicitări. Iar primele două situaţii descrise mai sus, sunt extrem de uşor de gestionat, pentru că nu obişnuiesc să citesc decât bloguri care îmi plac şi am mereu ceva pozitiv de spus despre ele, fără a face nici cel mai efort în acest sens. Şi cred că cei care mă citesc de mai multă vreme, ştiu că obişnuiesc să exprim foarte des, aprecierile mele faţă de ceea ce citesc şi de persoana care a scris. Ce nu îmi place, nu citesc şi plec imediat de pe acea pagină.
     
    În viaţa de zi cu zi, cea reală, reuşesc în foarte mare măsură, să fiu un om sociabil, care comunică uşor, fără a părea la fel de exaltată ca pe net, căci totuşi oamenii nu sunt foarte obişnuiţi cu prea multă laudă, şi pari puţin cam deplasat dacă exagerezi.
     
    Ca urmare a aplicării acestui “sistem” am avut prieteni de când mă ştiu şi mai mult de atât oamenii îmi povestesc foarte multe din viaţa lor şi îmi cer şi părerea. Am conştientizat serios acest lucru, cu câţiva ani în urmă, când m-a întrebat o prietenă, cum se face că mie toată lumea mi se confesează şi îmi povesteşte tot felul de amănunte şi situaţii, pe care altora nu le-ar spune.
     
    Atunci m-a surprins întrebarea şi i-am spus că explicaţia vine din faptul că şi eu vorbesc multe cu oamenii care îmi plac şi nu îmi ascund problemele, ci discut deschis despre ele. Şi asta este foarte adevărat, dar acum, scriind toate cele mai sus, îmi dau seama că şi „sistemul” de care v-am spus are importanţa lui.
     
    Ei, acum, după atâtea vorbe, sper că am lămurit ce înseamnă diplomaţia feminină în opţiunea mea şi că ea nu înseamnă că noi nu suntem sincere, ci doar că ne-am preocupat să găsim căi mai blânde şi mai suportabile de a exprima sinceritatea.
     
    Week-end plăcut
     
    Mihaela Dămăceanu

  • Vorba dulce mult aduce

    Good WordsAEF
    Sursa
    Ca foarte mulţi din generaţia noastră, am fost crescută de părinţi ce aveau ideea că nu este bine să-ţi lauzi copiii. Desigur că nu toţi părinţii din generaţia lor erau aşa, dar cred eu, că excepţiile au fost puţine, iar copiii acestora sunt de invidiat. Pentru că în opinia mea, rezultatul gândirii lor diferite, au fost copiii ce au devenit mai târziu adulţii cu încredere în ei. Şi să-mi spuneţi dacă mă înşel, căci mie asta îmi place să cred despre copiii crescuţi într-un mediu în care critica este făcută rar şi cu mult discernământ.
    Mi-a venit ideea acestui subiect, săptămâna trecută, când mi-am exprimat o opinie la o postare interesantă despre prietenii bărbaţi, scrisă de Dana. Am spus acolo că ei nu au diplomaţie şi că apreciază foarte mult exprimarea sinceră a ceea ce gândesc. M-a urmărit puţin afirmaţia aceasta, pentru că acest subiect m-a preocupat întotdeauna, gândindu-mă de multe ori în viaţă, cum este mai corect şi mai cinstit să procedezi. Pentru că nu trebuie să minţi, asta este clar, dar nici nu trebuie să răneşti.
    Iar aceste două intenţii, de multe ori sunt cam contradictorii şi te pun în situaţii în care nu ştii ce să faci, dar mai ales ce să spui, ca să nu minţi dar nici să nu răneşti.
    Mi-au trebuit destui ani pentru a reuşi să învăţ cum să mă port ca să ies onorabil din această dilemă, când mă lovesc de ea.
    Şi să vă povestesc câteva momente, ce m-au ajutat să-mi formez “sistemul” ca să folosesc un termen tehnic, rece şi raţional.
    Am aflat târziu de la tata, într-o discuţie între oameni mari, de ce obişnuia să ne tot critice şi să nu ne spună un cuvânt de laudă., într-un moment în care i-am reproşat acest comportament al copilăriei mele şi al surorii mele. Mi-a răspuns că el credea că aşa ne ambiţionează să devenim mai bune, să evoluăm. Sincer, părerea mea este că nu era chiar aşa, ci că se purta instinctual, după cum facem toţi de multe ori, inclusiv eu, care am fost preocupată destul de acest subiect şi care mi-am propus să nu repet această greşeală, în educaţia fiului meu.
    Dar gândirea, propunerea şi dorinţa sunt de o parte, iar realitatea, oboseala şi viaţa de zi cu zi, de cealaltă.
    Şi ele se amestecă des şi fac ca lucrurile să nu ne iasă mereu cum ne-am dori.
    Cred, deci, că tata nici nu prea conştientiza acest comportament critic, ci o făcea în virtutea unei inerţii, a presiunii vieţii cotidiene şi a unui mod de gândire conform cu realitatea şi felul de a fi şi educa copiii, specific vremurilor acelea şi comun multor părinţi. Şi ca să susţin ideea de evoluţie a omenirii, de la cineva din generaţia bunicilor noştri, am aflat că ei erau şi mai şi. Spunea că pe copii trebuie să îi pupi în somn, că altfel li se urcă la cap.
    Aşa deci, am crescut, am văzut şi m-am format într-un anume fel.
    Am cunoscut însă în facultate, un băiat de care mi-a şi plăcut : ))
    Era frumos, era foarte serios la şcoală, cu toate că înainte pierduse un an, din motive de netrecut pe la facultate. Dar îşi revenise foarte bine şi se ţinea cu conştiinciozitate de cursuri, chiar dacă nu întrerupsese total legătura cu un grup boem de rockeri şi băieţi nonconformişti, care îl influenţase mult în anul în care nu mai frecventa cursurile, băieţi ce au continuat să nu treacă pe la şcoală şi au sfârşit în a nu mai termina niciodată facultatea.
    Aşadar, era un pic contradictoriu şi era ceva controversat în el. În timp ce prietenii lui vechi continuau să piardă nopţile în cămin, în lungi audiţii muzicale şi discuţii filozofice, el se retrăgea la o oră decentă, astfel încât să se poată trezi a doua zi ca să mai ajungă la cursuri.
    Şi a fost odată între noi, o discuţie poate neînsemnată, dar pe care eu nu am uitat-o  A pornit de la simplul fapt că am constatat că după ce închidea uşa camerei din cămin, până la ieşirea din acesta, în timp ce parcurgea un foarte lung hol şi multe etaje pe scări, avea un cuvânt de spus fiecărui om cu care se întâlnea, chiar dacă era un student, administratorul căminului, sau portarul. Iar acest cuvânt era mereu unul plăcut, tonic, din mers ce-i drept, ca să nu întârzie la şcoală. Chiar dacă era doar un simplu salut, nu am putut să nu remarc, că până şi acesta era spus cu amabilitate, ba chiar cu căldură.
    În toată “gaşca” lui de băieţi teribili şi rebeli, pe care şi eu îi ştiam bine, că-mi erau colegi şi-mi cultivaseră dragostea pentru muzica rock, chiar dacă pe mine mereu m-au sensibilizat şi făcut să vibrez, doar baladele, nu mai era vreunul să se poarte aşa. De aici a venit surprinderea şi întrebarea mea, cum de el comunică şi vorbeşte frumos cu toată lumea, când toţi prietenii lui, erau într-un fel de glob de sticlă pe care ei îl credeau superior, situat deasupra micimii colegilor ăstora prea banali, prea tocilari, prea din rândul maselor, pentru a coborî din sferele înalte ca să le adresezi vreun simplu cuvinţel.

    Răspunsul a fost pe cât de simplu, pe atât de neaşteptat: „De ce să nu vorbesc cu oamenii şi mai ales, de ce să nu vorbesc frumos? Ce am de pierdut dacă vorbesc? Dimpotrivă, am numai de câştigat, iar vorba bună nu costă nimic.”

    Mi s-a părut ciudat să faci o asociere între vorbă, fie ea şi bună, şi costuri sau bani. Căci la vremea aceea mintea mea nu avea nicio preocupare legată de bani. Mintea mea era ocupată, pe atunci, cu idei, cu idealuri, cu planuri mari şi vise asemenea.

    Atât fusese discuţia, dar vorbele au rămas. Şi mi-am amintit şi am analizat ideea de multe ori şi m-am întrebat singură, de ce nu spun oamenii altora vorbe bune.

    Iar această întrebare nu a venit chiar degeaba, căci în lumea reală, cea din spatele monitoarelor, într-adevăr oamenii nu folosesc prea des sau prea mult vorbele bune.

    Oare de ce, căci nu este om căruia să nu-i placă un cuvânt bun, cu singura condiţie ca acesta să fie sincer.

    Şi astfel, încet-încet, tot amintindu-mi eu că vorba bună nu costă nimic, am ajuns chiar să pricep cum vorba dulce mult aduce şi să-mi schimb atitudinea în această privinţă.

    Cum şi în ce fel, vă povestesc mâine, când voi continua cu evoluţia mea proprie şi personală, în acest delicat subiect al echilibrului fragil dintre sinceritate şi dorinţa de a nu răni pe nimeni.

    Mihaela Dămăceanu      
    Later edit: Partea a doua o găsiţi aici.