Blog de familie

Categorie: teme

  • Meditaţiile, un rău necesar?

    Nu ştiu cum era acum 40-50 de ani, dar de treizeci şi ceva de ani încoace, în România s-a creat o modă împărtăşită fără rezerve, de aproape toată lumea. Aceea a meditaţiilor. A apărut datorită funcţionării defectuoase a sistemului şcolar, implicit a  salariilor foarte proaste ale profesorilor. Dacă acum 30 de ani, acestea se făceau în vederea pregătirii unor examene-admiterea în liceu, treapta a-II-a şi admiterea la facultate, acum se răspândesc din ce în ce mai mult, de-a lungul întregii vieţi şcolare.
    Tot urmărind problema aceasta, am aflat că mulţi copii încep meditaţiile din clasa a V-a sau a VI-a. Mai nou, observ că se începe chiar şi dintr-a II-a. La şcolile foarte bune din Bucureşti, elevii din ciclul primar fac meditaţii acasă cu învăţătoarele. Tot în capitală, s-au dezvoltat foarte mult after-schoolurile. Acestea au apărut din necesitatea de a lăsa copiii undeva, până ce revin părinţii de la serviciu, dar acolo se fac şi lecţiile şi tot felul de alte activităţi, cum ar fi ore de limbi străine şi diverse sporturi. De aceea, consider că sunt tot o formă de meditaţie, asociată ce-i drept, şi cu supraveghere.
    Fără a avea amploarea din Bucureşti, am observat că şi în Botoşani se fac meditaţii chiar din clasele mici. Am avut ocazia să cunosc câteva învăţătoare acolo, cu care am discutat aceste aspecte. Pentru a nu crea confuzii, precizez că nu este vorba despre învăţătoarea lui Mihnea. Ceea ce vroiam să spun, este că a devenit un fenomen foarte răspândit.
    Întrebarea care se pune este dacă avem vreo şansă să scăpăm de ele. Fără a spune că este uşor, răspunsul este da. Şi spun aceasta, bazându-mă pe faptul că am cunoscut căteva persoane care au izbutit să economisească banii serioşi care se adună în ani de meditaţii, nu nefăcând nimic, ci lucrând singure cu propriii copii. Persoane ai căror copii au obţinut rezultate foarte bune la examene. Nu cred că se poate să nu faci nimic, întrucât repet că sistemul de învăţământ este defectuos. Copiii noştri sunt bombardaţi cu atâta materie şi cu cerinţe exagerate, încât nu cred că mai pot avea rezultate foarte bune, fără a fi ajutaţi. În plus, atât de mulţi dintre ei sunt ajutaţi, încât obligatoriu cei ce se străduiesc singuri, nu prea au cum să concureze cu cei cu care se lucrează mult. 
    Având în vedere cele de mai sus şi observând rolul Internetului în documentarea elevilor, mă gândeam dacă aş putea face ceva pentru a ajuta. Pornind de la faptul că zilnic acordăm în jur de două ore, lecţiilor şi pregătirii lui Mihnea, am tot învârtit ideea de a face ceva concret, pentru a ajuta părinţii şi elevii de aceeaşi vârstă cu băiatul nostru.
    Mă gândeam să mai stau de vorbă cu doamnele despre care am scris că au făcut singure „meditaţii” cu copiii lor şi cu doamnele învăţătoare pe care le cunosc, pentru a afla cam cum ar fi mai bine să procedez. Mă interesează şi pentru noi, căci eu am lucrat cu elevi mari, de la a VII-a până la a XII-a, dar şi pentru toţi cei ce apelează la Internet pentru ajutor în pregătirea copiilor lor.
    Concret, aş încerca să mai aflu metode mai bune de lucru cu cei mici, poate mai obţin şi ceva materiale, şi în funcţie de răspunsul primit, aş vrea să postez texte, exerciţii, probleme, teste concrete, pe care le lucrăm cu Mihnea şi care i-ar putea ajuta şi pe alţii. 
    După comentariile pe care le am, îmi cunosc o parte din cititori şi ştiu că nu au copii de vârsta lui Mihnea. Aceasta înseamnă că nu le vor fi de nici un folos postările de genul acesta. Dar există şi o altă categorie de cititori, care vin de pe Google, pentru desenele lui Mihnea. După cuvintele pe care le caută, am observat că sunt legate de temele de la şcoală. Pornind de aici, şi de la răspândirea meditaţiilor, mi-a venit ideea de a posta lucrurile concrete pe care le facem pentru Mihnea, că poate vor fi de folos şi altora.
    Cam aceasta este ideea de azi. 
    Voi ce părere aveţi? Credeţi că meditaţiile sunt absolut necesare sau putem şi noi să lucrăm cu propriii copii? 

    Şi vroiam să vă mai întreb, pe voi cei care-mi răspundeţi de obicei, dar nu numai, dacă postând exerciţii, probleme, teste, aş putea ajuta cumva părinţii şi copiii lor?
    Mihaela Dămăceanu

  • Copiii şi temele


           Vă povesteam săptămâna trecută despre atitudinea faţă de teme şi efectuarea lor, în vacanţă. Am realizat că am luat-o puţin înaintea cronologiei fireşti a lucrurilor, pentru că nu v-am scris nimic despre efectuarea temelor în timpul anului şcolar. Adică, în perioada în care ele sunt cele mai importante şi cele mai multe.
               De aceea, acum îmi repar greşeala.
               Şi pentru comparaţie şi diversificare, o să încep cu începutul, adică cu vremea noastră.
               Cu muuulţi, muuulţi ani în urmă, când eram de vârsta lui Mihnea, situaţia era puţin diferită, în atitudinea faţă de teme. Cel puţin, atitudinea mamei mele era diferită de cea pe care o am eu acum. Adică, mult mai dură. Programul meu de teme începea în jur de ora 13 şi se încheia în jur de ora 17, maxim 18, în funcţie de dificultatea temelor şi de cât de bine le făceam de prima dată. Eram singură acasă, aşa cum eram toţi, în acele vremuri. Mama venea de la serviciu pe la ora patru şi ceva, după–amiaza. Prima activitate pe care o făcea, era verificarea temelor mele, care la ora aceea, erau mereu terminate. Stăteam cu sufletul la gură, aşteptând verdictul. Dacă se întâmpla să nu am nici o greşeală, eram fericită şi pe la ora 17, temele erau terminate. Cum ceea ce vă povestesc se referă la ciclul primar, când am învâţat de dimineaţă, cred că vă daţi seama, că nu se întâmpla acest caz fericit, extraordinar de des. Pentru că la nivelul acela, este foarte puţin probabil ca un copil să facă temele fără nici o greşeală. De multe ori, aveam câteva. Cu duritate, consideram eu atunci, mama rupea frumos muncitele mele foi şi mă punea să scriu din nou. Partea cea mai rea, era că niciodată nu îmi arăta unde am greşit. Îmi punea caietul şi foaia în faţă şi trebuia să găsesc singură greşelile şi să iau totul de la început, cu foarte mare grijă, ca să nu fie nevoie să le fac şi a treia oară, exact în aceleaşi condiţii. Că iar nu vroia să îmi arate greşelile.
    Nu era chiar lucru uşor să ţi le găseşti singurel şi să scrii tema de două sau de trei ori.
    Diferenţa faţă de vremurile actuale este că nu erau chiar atât de grele şi de multe.
    Dar, măcar, acum nu mai procedează nimeni, aşa cum făcea mama.
     Să trecem deci, la vremurile prezente, cu povestea lecţiilor lui Mihnea şi cum am procedat noi, în calitate de părinţi.
    Spuneam că în prezent, sunt mai multe şi mai grele. În plus, pretenţiile de la copii sunt mai mari. Pentru că acum se duc la o mulţime de concursuri şi nu este suficient să facă doar temele. Pentru rezultate bune la concursuri, trebuie să lucrăm cu ei mai mult. Nu mai este suficient doar să facă temele.
    O altă diferenţă, a fost aceea că temele au început mai devreme. Cel puţin, în cazul nostru. La grădiniţa particulară, la care Mihnea a fost primii doi ani, au avut teme pentru acasă începând cu grupa mijlocie. Personal, am considerat aceasta, o exagerare, şi la fel cred şi acum. Dar nu am avut ce face şi a trebuit să le efectueze.
    Am tratat situaţia fără stres, deşi, normal că le făcea.
    Am folosit prilejul, pentru a încerca să influenţez atitudinea viitoare faţă de teme.
    De câte ori am putut, i–am spus băiatului, că acum este la grădiniţă şi este mai simplu, dar la şcoală, va trebui să aibă în vedere două aspecte foarte importante.
    De fapt, îi tot spuneam că sunt cele mai importante.
    1.     Va trebui să fie foarte atent la ore.
    2.     Când va reveni de la şcoală, primul lucru pe care trebuie să îl facă este să lucreze temele. Acestea se fac cu multă atenţie şi nu ne oprim decât când le terminăm. Ca să nu dureze toată ziua şi ca să rămână şi timp de joacă. “După ce le termini, te poţi juca liniştit!” Am subliniat cât de mult am putut aceste lucruri, pentru că observasem din multe discuţii cu colegii mei de serviciu, cum temele copiilor durează toată ziua.
    Am sperat că tot spunând aceste lucruri îl vom convinge să facă lecţiile fără lălăiala specifică  vârstei.
    Şi ceva-ceva, am reuşit!
    Îmi amintesc cum a fost anul trecut. Şi iar îmi amintesc cu plăcere de doamna Rada.
    În primele două săptămâni nu au avut teme şi lecţii. “Primul meu scop, este să obţin dragostea copiilor. Aşa pot să îi învăţ carte mai uşor!”
    Şi vă spun că a reuşit cu brio să îşi realizeze ambele dorinţe.
    Aşadar, au trecut cele două prime săptămâni şi au apărut micile teme.
    De câte ori ne amintim de ziua aceea, zâmbim. Dar copilul ne-a şi emoţionat.
    Căci vine dragul de el, de la şcoală, se descalţă şi se duce direct în cameră, aşezându-se la biroul de lucru.
    “Ce faci, mami?” îl întreb uimită, pentru că nici nu se schimbase de haine, nici nu mâncase nimic.
    “Temele!” îmi răspunde copilul firesc.
    Mihai se uită la mine pufnind în râs, eu mă uit la el, pufnind în râs… şi ne întrebăm ce-i de mirare!
    Păi nu asta l-am tot învăţat noi, timp de doi ani?
    A învăţat, scumpa lu’ mama, în următoarele zile, ce vroiam de fapt să spunem.
    A învăţat că am vrut să aibă şi timp pentru joacă şi de aceea nu trebuie să te întinzi cu temele pe toată ziua. Dar nu te pune nimeni să mergi glonţ la birou, când intri în casă.
    Pe parcursul anului trecut, durata temelor a crescut gradual, ajungând spre sfârşitul anului la trei ore zilnic.
    Între timp, normal că şi elanul de început s-a mai stins. Încet-încetişor a realizat că  uneori este cam obosit. Astfel că, el, care nu mai dormea la prânz de la vârsta de 4 ani, acum doarme. Dar cum somnul de prânz este un lucru bun, nu poţi spune nimic. Şi oricum, se concentrează mai bine când este odihnit.
    Anul acesta am ajuns la o durată a temelor de 4 ore, cred eu, foarte rezonabil.
    Şi mi-am mai amintit ceva interesant. Cum am primit anul trecut, după începerea şcolii, un formular prin care părinţii îşi exprimau părerea faţă de teme. Mai precis, am fost rugaţi să scriem dacă vrem, sau nu, să aibă teme. Normal că am spus da, dar cum am şi eu o dambla, am precizat că mai este nevoie şi de timp de joacă, la vârsta lor.
    Iar nu auzisem de aşa ceva şi am crezut că o fi recomandat Ministerul Învăţământului, pentru că şi ei desfăşoară o campanie împotriva exagerării cu volumul temelor. Când am revenit în Bucureşti, mi-am întrebat colegele dacă au semnat şi ele. Am aflat că nu.
    Cam atât despre istoria temelor familiei, cu precizarea că tati mi–a povestit că lui nu îi rupeau foile. Bunica îl ajuta la lecţii şi coordona şi acest capitol al casei.
    Şi legat de tema paginilor rupte, mai am un episod!
    Nu mi se păruse treabă prea uşoară şi parcă îmi era un pic teamă de aceste momente, la începutul şcolii lui Mihnea. Că ştiţi cum este omul: să facă ce ştie el. De aceea, destul de repede, am întrebat-ope doamna învăţătoare Rada dacă le rupem foile când greşesc. Pentru că cei care aveţi copii, ştiţi bine câte greşeli, ştersături şi pete sunt pe caietele elevilor mici.
    Din fericire, doamna a spus că nu este nevoie. Copiilor li se permite să şteargă cu picul şi nu îi depunctează nimeni pentru aceasta. Mai spunea doamna, că dacă am rupe foile la toate greşelile, în final, caietele ar rămâne cu doar câteva file. Corect!   
    Şi în plus, atitudinea faţă de greşeală, a doamnei Rada, a fost o surpriză pentru mine, aşa cum am povestit AICI.
    Bine că nu trebuie să rupem paginile!
    Dar, cu toată duritatea, mama făcea ceea ce toţi părinţii conştienţi trebuie să facă!
    Să supravegheze şi să urmărească copiii! Pentru că, cel puţin în ciclul primar…
    this is a must!
    Mihaela Dămăceanu

    V-ar mai putea interesa şi:

    Vacanta si temele

  • Vacanţa şi temele


    După ultima zi de şcoală din clasa I, Mihnea a venit acasă foarte fericit pentru că doamna învăţătoare Rada le spusese să nu mai lucreze nimic până pe 15 iulie. I–a rugat doamna, ca în situaţia în care vreun părinte îi pune să înveţe ceva, să o sune pe dânsa. Vă daţi seama cât le-a plăcut acest lucru!
    Ca de multe ori, doamna Rada ştia ce face. Copilaşii aceştia au nevoie şi de vacanţă. Aşa că, cel mai bine este să se odihnească în prima parte şi în a doua să reînceapă să lucreze, pentru a nu uita totul şi a nu pierde exerciţiul învăţării.
    Pentru partea a doua a vacanţei au primit o carte de pe care să lucreze. Dacă vor face câte o pagină pe zi, aceasta se va termina până începe şcoala.
    Discutând cu doamna, am aflat că i-a sfătuit să citească mai mult. Este obligatoriu să îşi mărească viteza de citire, până în toamna. În clasa a II-a vor avea mai multe teme şi concursuri. Rezultatele la  concursuri depind şi de cât de repede citesc. Citind mai greu şi implicit mai încet, pierd din timpul alocat rezolvării cerinţelor.
    De aceea, unul dintre obiectivele importante ale vacanţei dintre clasa I şi a II-a, ar fi cititul.
    Al doilea obiectiv ar fi matematica, normal.
    La sfârşitul vacanţei de vară am constatat că a fost foarte greu.
    Greu, greu! Pe rând, Mihai, mama, eu şi iar Mihai, am insistat foarte mult să lucreze.
    Am crezut că nu va protesta prea tare, temele fiind date de doamna învăţătoare. De obicei, copiii fac ceea ce le cere învăţătoarea lor fără a comenta. Îmi amintesc de vacanţa de iarnă din clasa I, când mi–a spus că nu are teme. Am fost destul de mirată, dar m–am gândit că este prima lor vacanţă şi poate de aceea, nu le–ar fi dat doamna, de lucru. Au fost sărbătorile de iarnă, cu treabă şi musafiri, astfel încât am lăsat problema în aer, încercând să mă conving singură, că poate nu se mai dau teme pe vacanţă.
    În ultima vineri a vacanţei, ies în oraş pe la prânz, să fac ceva cumpărături, pentru că în seara respectivă plecam la Bucureşti. Mă întâlnesc cu mama unei colege şi aflu că de fapt, aveau teme. Sun repede acasă şi îi spun lui Mihai. Copilaşul nostru a bălmăjit ceva, cum că nu a ştiut. Probabil a fost aşa, sau nu a fost atent, sau a minţit. Nu mai era timp de ceartă. În plus, şi eu aveam vina mea pentru că nu mă interesasem.
    A stat cu tati tot week-endul şi a lucrat. Nu a protestat deloc, nu a plâns, nu s–a văitat nici o clipă. Au lucrat cam 6 ore, în fiecare din cele trei zile şi luni s–a dus la şcoală cu temele făcute integral.
    Nu am crezut că le va termina şi nu am crezut că nu se va văita.
    M-am bucurat că a izbutit să facă un efort mare într–un timp scurt.
    Am constatat a n–a oară în viaţă, dar prima dată la fiul nostru, că băieţii sunt altfel. Mai şmecheri, mai puţin sârguincioaşi, dar cu o mai mare rezistenţă şi capacitate de efort susţinut, foarte intens, pe termen scurt.
    În vacanţă mare, lucrurile nu au stat la fel.   
    Am ştiut de la început, cu toţii, că are teme şi Mihnea a promis că le va face. Dar ce a urmat, nu mi–a plăcut deloc. Atâta tergiversare, plânsete, supărări şi enervare cu aceste teme, de nu mi–aş fi putut niciodată, închipui.
    Cât a fost la mama, i–a scos peri albi. Ştiţi cum întind ei coarda la maximum, în funcţie de cât de mult le merge. La bunici, le merge cel mai mult, şi fac nişte figuri, de aproape nu–ţi mai recunoşti copilul. Nervi maximi, cărţi şi caiete aruncate pe jos. Nu credeam să poată face aşa ceva.
    Când a revenit la Botoşani, nu i–a mai mers chiar atât. Iniţial, nu i–a mers deloc. Pe Mihai îl ascultă cel mai mult. L-a lăsat să plângă cât a vrut şi nu i–a dat voie să iasă din casă.
    Dar până la urmă oboseşti. Şi ajungi să renunţi. Sunt nişte speculanţi extraordinari şi fac ce fac, de nu mai poţi, şi de multe ori cedezi.
    Normal că este greşit, dar uneori nu mai ştim cum să facem.
    Este foarte adevărat, că nici noi nu ne omoram cu temele în timpul vacanţei, dar este la fel de adevărat că dacă nu lucrează nimic, până începe şcoala uită multe. În plus, pretenţiile din vremea de azi sunt mult mai mari, faţă de cele din vremea noastră. O soluţie ar fi să stăm efectiv lângă ei şi să le facem împreună. Este o modalitate mai uşoară de a lucra cu ei, dar nu cred că este cea mai bună. Timpul trece şi trebuie să îi învăţăm să lucreze singuri. Noi doar să verificăm.
    În vacanţa care începe astăzi, au foarte puţine teme: la matematică patru pagini de carte, cu exerciţii şi probleme, la română să citească ceva, în fiecare zi. Îmi pare puţin pentru o săptămână, dar după experienţele trecute, m-aş mulţumi dacă ar face măcar atât, fără proteste vehemente.
    O vacanţă frumoasă, uşoară şi cu temele făcute, vă doresc tuturor!
    Mihaela Dămăceanu