Categorie: şcoala nr. 17

  • Şcoala din Botoşani versus şcolile bucureştene

    Se apropie începerea anului şcolar şi după cum observ din căutările de pe Google care ajung pe blogul meu, părinţii încep să se informeze despre şcoli şi grădiniţe.
     
              De aceea, m-am gândit că ar fi util să mai scriu ceva legat de aceste subiecte, iar astăzi voi aborda subiectul şcolilor.
      Prima idee a fost o comparaţie între şcoala  de pe vremea noastră şi cea de azi precum şi la impresiile din perioada mea de profesorat. Voi lăsa această variantă pentru altă dată, fiind mai potrivite acum informaţiile mai recente.
     
    Iar acestea provin doar din experienţele mele de părinte şi implicit ale lui Mihnea de elev.
     
    Voi face deci, o comparaţie între şcolile din Bucureşti, vizitate în vederea înscrierii băiatului în clasa I şi cea din Botoşani, în care, urmare mutării noastre acolo, Mihnea a frecventat clasa I.
     
    La începutul ultimului an de grădiniţă, neam interesat de şcolile situate în apropierea casei şi mai ales de învăţătoare. În paranteză fie spus, în situaţia în care locuieşti în Bucureşti, am considerat întotdeauna că dacă am de ales între o şcoală de renume şi o învăţătoare foarte bună dintro şcoală de cartier, aleg a doua variantă. Precizez că nu locuim central. Motivul principal este traficul infernal din acest oraş şi nu văd rostul pentru care să chinui zilnic copilul, cu un drum de cel puţin o oră. Consider că, la nivelul claselor mici, cel mai important lucru este să aibă o învăţătoare bună.
     
    Am vizitat câteva şcoli şi am găsit o doamnă învăţătoare despre care am aflat lucruri foarte frumoase şi mi-a lăsat şi mie o impresie excelentă. Şcolile însă, mi-au lăsat un gust amar.
     
    Amar, foarte amar…
     
    Dacă în ceea ce priveşte clasele IIV, lucrurile miau părut în ordine, elevii ciclului secundar m-au speriat. I-am văzut pe micuţi în clase, pe holurile şcolilor şi în curte şi nu ma frapat nimic. Era totul obişnuit, aşa cum am ştiut şi am văzut întotdeauna copiii. Unii mai săreau, alţii mai ţipau, sau alergau, sau râdeau. Totul normal. Nimic altfel de cum ştiam eu că erau copiii. Dacă pe cei mici, iam văzut coborând frumos scările, civilizat şi disciplinat, cei mari păreau aproape scăpăţi de la închisoare. Trânteau uşile de m-am mirat cum de mai pot exista uşi în acea clădire. Alergau pe holuri ca scăpaţi din balamuc. Ţipau şi făceau o hărmălaie de am crezut că râmân fără timpane. Inclusiv în uşa secretariatului. Tot în uşa secretariatului era o grămadă mare de băieţi, care trăgea de o fată întinsă complet pe jos. Nu am identificat foarte bine dacă fata râdea sau ţipa, din cauza zgomotului cumplit din holul şcolii. M-am dus şi i-am potolit, am ridicat fata şi i-am certat puţin. S-au potolit un minut şi au reînceput. Fata râdea. Părea că îi făcea chiar plăcere   
     
    Iam întrebat dacă se bat sau se joacă şi fata mia răspuns că se joacă.
     
    Apoi a venit la mine cu o plângere, un băieţel.  Clasa aVa sau a VI-a. Îl înjurase altul.
     
    Ca un buuuun mediator, am împăcat copiii. 
     
    În toată această perioadă-10 minute, 15 minute-, NU a existat nici o reacţie din secretariat.
     
    NU a ieşit nimeni, NU a spus nimeni nimic.
     
    Am intrat, când a venit doamna pe care o aşteptam.
    Nu m-am putut abţine să nu am nici o reacţie şi le-am spus:
    „Am stat aici puţin, pe hol, şi m-am îngrozit de ce am văzut!”
    Răspunsul a fost:
    „Şi noi! Tot timpul!”
    Aha! Deci aşa stau lucrurile pe la voi.
    Te îngrozeşti tot timpul dar nu faci nimic.
    Ce pot să mai zic.
    Mai bine tac.
    Şi mă duc acasă şi sun o fostă colegă, care are doi copii, mai mari decât Mihnea. Şi îi povestesc, destul de şocată, ceea ce am văzut.
    „Aşa este peste tot!” vine prompt răspunsul ei.
    Şi iar nu mai ştiu ce să mai zic.
    Ce pot să vă spun este că nu era aşa. În 1996, când am plecat eu din învăţământ, nu era aşa. Nu lipseau profesorii total de pe holuri, nu erau secretare absolut inerte şi nu erau copiii atât de apucati.
    M-am gândit că îl vom lăsa pe Mihnea într-o şcoală apropiată, dar în clasele mari, nu este de făcut şcoală aici.
          
    Concluzia fiind luată, ne-am văzut de anul de grădiniţă şi de viaţa noastră destul de agitată, din acea perioadă.
    A trecut aproape un an, şi în iulie anul trecut, într-un moment de cumpănă dar şi dintr-o dorinţă de schimbare, ne hotărâm brusc să ne mutăm la Botoşani.
     
    Intrăm într-o agitaţie fizico-psihico-emoţională nebună, şi pe 21 august eram acolo.
                Cum acolo am locuit central, am luat la analizat şcolile apropiate. La trei paşi era Şcoala de artă, la care învăţase şi Mihai. Neam gândit să încercăm acolo, ţinând cont şi de faptul că Mihnea are ceva înclinaţii artistice, deşi am o reţinere referitoare la specializarea de la vârste atât de mici.
     
    Nu l-am putut înscrie, pentru că toate clasele erau formate din primăvară şi nu mai era nici un loc. După mai multe cercetări, ne-am oprit la Şcoala nr. 17 şi la D-na învăţătoare Rada Nastasia. Şef de investigaţii şi de înscriere, fusese de data aceasta Mihai, într-un drum precedent pe care îl făcuse singur. La câteva zile după 1 septembrie, când reîncepe viaţa în şcoli, l-am luat pe Mihnea de mânuţă şi ne-am dus să vedem şi noi şcoala şi să le cunoaştem pe doamnele directoare şi învăţătoare.
     
    Şi iar am o surpriză.
     
    Dar invers!
     
    Mia plăcut!
     
    Am înţeles că şcoala este mai nouă şi că şia câştigat deja un renume, prin rezultatele bune pe care leau obţinut. Are câţiva ani, dar nu ştiu exact câţi.  Se vedea că este mai nouă, pentru că iese din tipicul construcţiilor clădirilor de şcoli, pe care le cunoaştem cu toţii, de pe vremea când ne mai tremura şi nouă sufletul prin băncile acelea învechite. Este o clădire pătrată, cu o curte interioară, tot pătrată bineînţeles, ca la locuinţele spaniole. Toate coridoarele sunt luminoase, pentru că au pe o latură ferestre spre curtea interioară. Acolo, un decor frumos era pregătit să întâmpine copiii şi noul an. Un brad mare, plin de mici obiecte făcute de copii. Toată şcoala era luminoasă, cu panouri pline de picturi, fotografii, hărţi distractive şi diplome. Multe diplome, foarte multe diplome.
     
    Şi mia mai plăcut foarte mult intrarea profesorilor şi scara. Spaţioasă, largă, luminoasă, impresionantă. Mia rămas în memorie o asociere cu o scară de mare hotel de epocă. Ca spaţiu şi lumină vorbesc, nu ca stil arhitectural, căci acolo vorbim de cu totul şi cu totul altceva. Nu au şcolile româneşti parte de astfel de clădiri. Şi pe scară decorul era foarte reuşit.
     
    În spatele clădirii este o foarte mare sala de sport. Curtea este cam mică, dar există compensare datorită sălii.
     
    Apoi a început şcoala şi am scris în martie despre deschiderea anului şcolar. Am spus acolo(Şcoala în provincie se numeşte– poate mă ajută cineva cu un sfat că nu ştiu cum să pun linkul aici) că a fost cea mai frumoasă deschidere de an şcolar pe care am văzut-o în viaţa mea. Nu scriu astăzi despre doamna învăţătoare, pentru că şi aşa m-am lungit foarte tare şi subiectul este şcoala. Dar nu pot să trec mai departe, fără a spune că surpriza şi bucuria mea cea mai mare, legată de şcoala din Botoşani, nu a venit de la clădirea şcolii, ci de la calitatea actului didactic şi a celor care îl efectuează. Mi-a plăcut clădirea şcolii, este foarte adevărat, dar cel mai mult am fost impresionată de ce se făcea acolo. Am spus dedicaţie şi aşa spun şi acum. O altă postare în care vorbesc despre calitatea actului didactic este Lecţia deschisă cu părinţii-apel pentru profesori şi părinţi. Pe aceasta o găsiţi în topul postărilor unde a fost multă vreme, pe primul loc.
     
    În plus, am criticat şcolile din Bucureşti, pentru nişte impresii care nu au legătură cu actul şcolar, şi corect este ca în articolul de azi, să prezint şi pentru Botoşani aceleaşi aspecte.
    Am avut timp, după începerea anului, să observ foarte bine comportamentul elevilor.
    Tot de holuri, tot din afara clasei.
    Altceva, faţă de ce vam povestit mai sus.
    Adică, un comportament normal.
    De copiii bineînţeles. Dar normal.
    Îi vedeam dimineaţa pe cei mici şi la prânz pe cei mari. În primul rând, că am uitat să vă spun că intram în şcoală. Aceasta nu era păzită de personal de securitate şi părinţii puteau intra în şcoală. Bine, nu este nimic rău în faptul că în Bucureşti sunt păzite şcolile. Subliniez, că noi puteam intra oricând în şcoală, ceea ce nu poţi face în şcolile bucureştene. Administratorul era permanent la uşă, cu ochii pe toată lumea. Senzaţia mea a fost că ştia toţi părinţii. Oricum, nu am auzit niciodată de vreun incident care ar putea duce la ideea pazei plătite a şcolilor.
    Apoi, pe holuri, copiii mai alergau. Dar normal, în limitele a ceea ce am ştiut întotdeauna, că înseamnă un comportament copilăresc. Ştiu cât de mult a explicat copiilor şi a insistat D-na Rada asupra problemelor de comportament. La începutul anului, auzeam mereu aceste discuţii, la sfârşitul orelor, purtate cu copiii şi părinţi. Reţin că de multe ori insista asupra alergatului pe coridoare şi le atrăgea mereu atenţia să meargă pe mijlocul culoarului, pentru a nu fi loviţi de uşile ce se puteau deschide brusc, de către elevii repeziţi. Dar oricum, uşile nu se deschideau ca la Bucureşti.
    Nu pot afirma că nu sunt probleme în comportamentul elevilor, în Botoşani. Probleme sunt peste tot. Vreau doar să spun, că acolo, copiii sunt altfel. Zici că eşti întro şcoală, nu întrun balamuc.
    Şi este păcat că se întâmplă aşa!
    Ştiu că este un pic incorectă comparaţia. Am comparat nişte şcoli bucureştene de cartier, cu o şcoală centrală, sau semicentrală, din Botoşani.
    Poate că ar fi fost mai bine să fi înscris copilul şi aici, tot undeva în centru.
    Nici nu mai ştiu. Dar nici mersul cu autobuzele bucureştene, o oră sau chiar o oră şi jumătate pe zi, nu este o fericire. Doamna învăţătoare, însă, îmi place foarte mult.
    Se ştie că însingurarea şi pierderea de identitate care apare în oraşele foarte mari, schimbă comportamentul.
    Dar e prea repede în clasa a V-a. 
    Mihaela Dămăceanu
    P.S. Am mai vizitat încă o şcoală. Şcoala generală nr. 7. La fel de frumos! 
  • SCOALA IN PROVINCIE

    Una dintre cele mai mari îngrijorări ale prietenilor, atunci când au aflat că plecăm din Bucureşti, a fost legată de Mihnea. Chiar aşa ne-au spus. “Ce faceţi cu Mihnea?” Mihnea urma sa intre in clasa intai, il inscrisesem deja la o şcoala din Bucureşti.  În septembrie începea scoala, noi am părăsit Bucureştiul in august.  Prefăcându-mă puţin că nu înţeleg la ce se referă, le-am explicat apoi că şcoală se face în toată ţara, nu doar în Bucureşti. Şi chiar eram convinsă de asta. De fapt, sensul întrebării era mult mai larg.”Ce facem”, în sensul că mutăm copilul chiar atunci când începe şcoala, că nu ne gândim la cum se va acomoda într-un timp atât de scurt, că îl zăpăcim cu atâtea mutări şi schimbări şi că, probabil, calitatea şcolii dinn provincie faţă de cea din Bucureşti…ar lăsa de dorit.
    Eram sigură, din experienţă, că Mihnea se va adapta cel mai uşor mutarii, dintre noi, toti trei. De fapt, era cel mai înverşunat fan al ideii de a pleca din Bucureşti. Îşi dorea foarte mult să stea la curte şi, pentru noi, în Bucureşti, acest lucru nu era posibil. În ceea ce priveşte şcoala, chiar nu îmi faceam nici o grijă. Nu am crezut şi nici acum nu cred, că la nivel de şcoală generală, şi chiar şi mai departe, copilul ar avea de suferit, dacă nu face şcoala în capitală. Şcoli bune, dar mai ales învăţătoare bune, sunt şi în Bucureşti şi în provincie.
    Şi… chiar ne-am mutat! Şi chiar am avut dreptate!!!
    În primul rând, aici am avut mai multe opţiuni. Având norocul să locuim în centru, suntem înconjuraţi de mai multe şcoli bune, dintre care am putut să alegem.
    Distanţele de acasă până la şcoală nu se pot compara cu cele din Bucureşti. Până la şcolile din apropiere facem pe jos, doar câteva minute. Între 3 şi 12 minute. 
    Apoi, afli foarte uşor informaţii despre învăţătoare. Oraşul fiind mic, informaţiile circulă repede şi toată lumea cunoaşte învăţătoarele bune.
    Este realmente o întrecere între şcoli şi între doamnele învăţătoare, în a fi cât mai bune şi  în a participa la cât mai multe concursuri cu copiii. Pentru asta, sunt dispuse sa lucreze în plus, fără nici un ban .
    Deşi au rezultate şi sunt implicate foarte mult în activitatea didactică, elevii lor nu sunt bombardaţi cu teme. Au destul timp şi pentru joacă, ceea ce consider că este un lucru foarte important la vârsta mică a şcolarului.
    Mentalitatea şi comportamentul elevilor este mult mai apropiat de ceea ce ar trebui să fie. Nu sunt nici atâtea fiţe, nici atâta obrăznicie ca în Bucureşti.
    Cuvântul care defineşte cel mai bine ceea ce am perceput eu aici, în lumea şcolii, este: dedicaţie. Şi vorbesc din perspectiva unui fost elev,  fost profesor,  şi actual părinte preocupat de performanţa şcolară a copilului.
    Normal că ne-am interesat şi că am optat pentru cea mai bună doamnă învăţătoare de la şcoala la care am decis să îl inscriem. Din prima discuţie cu „doamna”, am remarcat la ea existenţa celor două esenţiale calităţi ale unui bun pedagog: dragostea faţă de copii şi fermitatea. Preluând ultima serie din cariera didactică, doamna mi-a explicat că primele două săptămâni de şcoală vor fi foarte lejere, scopul acestora fiind de a-i face pe copii să o iubească. Frumos! De la prima întâlnire, m-a asigurat că Mihnea va fi un elev bun, după cum este de atent la discuţia noastră şi urmăreşte cu privirea persoana care vorbeşte.
    Apoi, a venit prima zi de şcoală. După o deschidere oficială lungă şi plicticoasă, elevii clasei întâi au rămas jos cu doamna învăţătoare, însoţiţi de elevii clasei a cincea, fosta serie a doamnei. Părinţii au urcat cu diriginta clasei a cincea, până în faţa clasei în care vor învăţa boboceii. Acolo, facând un pod de flori, am aşteptat micuţii, care au urcat conduşi fiecare de mânuţă de câte un elev de clasa a cincea. Noi am cântat „La Multi Ani”, în timp ce ei erau conduşi în clasă şi aşezaţi în bănci de ceilalţi „micuţi” mai mari. Recunosc că nu am văzut, în toată cariera mea de fost elev şi profesor un mai frumos început al vieţii de elev. Emoţiile ni se citeau tuturor pe chip, în timp ce ochii începuseră să ni se umezească.
    Cât am aşteptat înfriguraţi ca micuţii să iasă din clase cu impresiile primelor momente ale vieţii de şcolărei, am avut timp să studiez şcoala. Chiar lângă uşa clasei, era un panou mare cu aproape 20 de diplome, scrise în română sau engleză, obţinute de elevii seriei trecute. Premii întâi, doi şi trei la tot felul de concursuri, la toate obiectele. Când a ieşit, Mihnea mi-a spus că a aflat de la fetiţa care l-a condus pe el că doamna niciodată nu a exagerat cu foarte multe teme. Mi s-a luat o piatră de pe suflet, căci mereu am spus că elevii mici sunt prea bombardaţi cu lecţii acasă.  Totuşi, cum are atâtea rezultate, nu m-am putut abţine să nu mă întreb cum reuşeşte. Am aflat că lucrează în plus cu copiii, pe gratis, pentru a-i pregăti pentru concursuri. Şi ca acest lucru este făcut de toate învăţătoarele şcolii, între fiind o adevărată întrecere. Deci, cred că acum sunteţi de acord cu mine că am folosit obiectiv cuvântul “dedicaţie”.

    Mihaela

    P.S. Şi pentru că este normal să fiţi curioşi şi cred că este bine să se mai povestească şi bunele din vieţile noastre, nu doar relele, vă spun că numele doamnei care mi-a inspirat această postare este Rada Nastasia, de la  Şcoala Generală nr. 17 din Botoşani.