Hei, am revenit din cel mai lung concediu al vieţii mele! A durat nici mai mult nici mai puţin de 16 zile. Zile frumoase, zile pline şi zile în care mi-am propus-forţată de împrejurări, să mă deconectez de viaţa virtuală.
Cum-necum, am izbutit să stau departe de Internet şi să avem un concediu ca pe vremuri. Însă, dacă în primele 10 zile blogul şi lumea lui a fost „uitată” la Bucureşti, situaţia s-a schimbat în ultimele, când gândul îmi zbura din ce în ce mai mult la voi. Mă gândeam cu dor şi interes la ce aţi mai făcut, ce aţi mai scris şi la ce să mă opresc a vă povesti din vacanţa noastră. Urmează deci, o perioadă intensă pentru mine, căci am atâta de citit şi de scris. Iar despre poze, nu am făcut „decât” vreo 400, greu îmi va fi să aleg pe care le voi posta.
Dar suntem la mozaicul lunii şi încerc să selectez momentele de maxim interes ale perioadei. Desigur că nu am în minte altceva decât concediul. În doar patru vorbe: a fost frumos şi relaxant. Ca tot omul la mare, cel mai mult timp a fost petrecut pe plajă, locul unde mintea şi corpul reuşesc să se relaxeze aproape total. Sub razele calde ale soarelui, întins pe nisipul moale, corpul se destinde şi mintea se linişteşte. Cu tot vacarmul plăjii, cu tot vuietul mării, cu toate strigătele copiilor, nu-s multe locuri în care să uit de toate grijile cotidiene şi să le alung din cap. Cam aşa au trecut majoritatea zilelor, dar au fost şi unele dedicate câtorva obiective şi plimbări.
Dimineţile şi serile, erau ale balconului de la etajul 13. Panorama era cu totul deosebită, exceptând imaginea unui hotel din faţă. Dar îl ocoleam cu privirea sau aşezam scaunul îndreptat spre laterale. În stânga aveam un lac-de fapt era Mlaştina Hergheliei-plină de stuf, pescăruşi, raţe şi lebede. În dreapta, infinite sclipiri se ondulau pe marea uneori albastră ca cerneala, alteori verde-opal sau gri-vineţiu. În zilele cu puţin vânt, tărmul se înspuma continuu, de la valurile ce nu încetau să alerge.
Iar în două seri, până şi hotelul din faţă a devenit o scenă palpitantă. Deasupra terasei, trei păsări neidentificate se porniră în nişte dansuri şi mişcări total spectaculoase. Planau pe verticală cu nişte mişcări uluitoare, două urcând şi una coborând, de parcă un păpuşar dibaci le mânuia cu multă grijă. Apoi, printr-o mişcare circulară, pe orizontală, îşi schimbau locul între ele şi reluau plutirea nefirească, în contratimp. De două ori au coborât cu capul în jos, răsucindu-şi aripile şi corpul într-o piruetă demnă de invidiat şi de cel mai experimentat pilot de avion. Adevărat spectacol, unul demn de filmat. Părea un ritual, poate unul de împerechiere-nu ştiu că nu mă pricep, dar ne-a delectat privirile.
Cam aşa a fost concediul în esenţă. Au fost şi minusuri despre care urmează să scriu, dar chiar şi cu ele, am reuşit să nu ne tulburăm concediul. Ne-am încărcat sufletele cu soare, căldură şi tihnă şi vom păstra în amintire destule momente foarte plăcute.
Va urma!
Cu drag, dor şi mulţumiri
Irinei pentru găzduirea mozaicului,
Mihaela Dămăceanu
Bine v-am regăsit, fete frumoase şi bune!
Şi nu în ultimul rând, vă mulţumesc din suflet pentru vizitele şi frumoasele voastre comentarii, iar Mihnea, Mihai şi lebedele vă transmit o salutare!
