Blog de familie

Categorie: inechitate

  • Dezastrul din învăţământul românesc există de mult şi va dura mult

    Duminică s-au afişat rezultatele la bac şi am avut parte de un al doilea an catastrofal. Dezbaterile nenumărate de pe posturile de televiziune, au încercat şi au reuşit să găsească cauzele. Sunt atât de multe şi atât de profunde, încât mă îndoiesc că problema se poate rezolva în timp scurt, chiar şi în cazul fericit în care s-ar căuta nu numai cauzele, ci şi măsurile ce trebuie aplicate.
    Dar să vedem şi cauzele, sau măcar unele dintre ele.
    Dezinteresul copiilor este  motivat de ceea ce se întâmplă în societatea românească, unde valoarea intelectuală nu numai, că nu mai este respectată şi apreciată, dar, de multe ori copiii văd intelectualii chinuindu-se să supravieţuiască, în timp ce oameni cu şcoală mai puţină trăiesc mai bine. 
    Dezinteresul profesorilor este motivat, în mare parte, de salariile de mizerie şi de lipsa de respect, cu care sunt trataţi de multe ori.
    Alte cauze importante sunt: insuficienta finanţare a şcolii româneşti şi implicit  numărul mare al elevilor din clase, sistemul de învăţământ învechit şi total neadaptat cerinţelor reale de pe piaţa muncii, lipsa unei strategii şi a unei reforme reale a învăţământului, pornită de la programele şcolare şi activitatea la clasă, structura greoaie a sistemului, schimbările dese şi inconsecvente legate de modalităţile de evaluare şi examinare, întocmirea subiectelor de examene de către specialişti teoreticieni, fără practică suficientă la catedră şi fără viziune de ansamblu asupra nivelului real de pregătire al elevilor. 
    De aceea cred că este nevoie de mulţi, foarte mulţi ani, pentru a se ajunge la o schimbare în bine. Până atunci, probabil că şi societatea noastră se va mai obişnui cu ideea, că bacalaureatul nu este neapărat un examen pe care toată lumea trebuie să îl promoveze şi angajatorii se vor obişnui să nu mai pretindă diplomă de bacalaureat, indiferent de utilitatea ei la locul de muncă respectiv. Sau să ne obişnuim cu ideea că nu  trebuie să forţăm copiii să parcurgă toate etapele de învăţământ, dacă ei nu îşi doresc acest lucru. Orice muncă şi orice meserie este respectabilă, dacă este făcută cu responsabilitate.
    Ceea ce nu am auzit deloc în emisiunile pe care le-am ascultat, este că, din păcate aceasta este trista realitate a învăţământului românesc, de foarte mult timp încoace. Am scris luna trecută despre diferenţele inimaginabile de pregătire între elevii din liceele noastre. Acele poveşti s-au petrecut în perioada 1989-1996. Acum doar a ieşit la iveală! Doar acum a fost văzută de toată lumea, pentru că doar acum s-a dorit să se arate acest lucru.
    În realitate, acesta este nivelul învăţământului românesc, nu de anul acesta, nici de anul trecut şi nici din ultimii  8 ani încoace, cum susţine doamna ministru Ecaterina Andronescu. Am auzit-o de două ori, afirmând că învăţământul ar trebui să asigure accesul egal la educaţie, ceea ce nu se mai întâmplă la noi. “Acestea sunt rezultatele unei guvernări de dreapta” susţine dânsa,  cu aluzie la ultimii ani.
    În primul rând, nu prea ştiu unde a fost la noi guvernarea de dreapta. În al doilea rând, deşi nu iau în nici un fel apărarea PDL-ului(că nu mi-s dragi deloc), nu acesta este adevărul. Doamna Ecaterina Andronescu a mai fost ministrul Educaţiei şi Învăţământului şi nici atunci lucrurile nu au stat mai bine. Doar că nu erau camere de luat vederi. Nu pot nici să contest că lucrurile s-ar fi putut înrăutăţi în perioada guvernării PDL, dar ceea ce pot afirma cu certitudine este că în ultimii 20 de ani, nu s-a făcut nimic important pentru învăţământul românesc. Întotdeauna au înţeles şi au început aşa–zisa reformă prin modalitatea de evaluare. Nu programele au fost modificate, ci evaluarea. Nu celelalte cauze importante ale rezultatelor copleşitoare ale învăţământului românesc, ci evaluarea.  
    Într-un fel, tot a fost ceva, pentru că s-a arătat problema. Dar doamna ministru, care înţelege bine problemele învăţământului nostru, ştie că aşa au stat lucrurile mereu.
    Ştie foarte bine, doamna ministru, că la nivel de liceu, discrepanţele sunt imense. Aşa este acum, aşa a fost şi pe vremea când domnia-sa a mai condus Ministerul Învăţământului, aşa a fost şi în anii ’90 şi pe vremea lui Ceauşescu.
    Singurul lucru care s-a schimbat este că acum există posibilitatea ca acei copii buni să se realizeze.
    În afara ţării, din păcate! Şi până la un punct, acest stat incompetent suportă  costurile formării copiilor noştri eminenţi!
    Mihaela Dămăceanu

  • De ce susţin admiterea la facultate doar prin concurs?

    În peregrinările mele prin ţară şi prin profesii, în cei 7 ani de profesorat, am predat chimia în opt şcoli: patru licee, din care două foarte bune, şi patru şcoli generale. Adăugăm participarea in comisiile de corectare la olimpiade şi la un examen de bacalaureat, unde una dintre probe era chimia.

    Dacă există o concluzie generală după 7 ani de profesat în învăţământ, aceasta este următoarea: diferenţa intre nivelul pregatirii copiilor din licee diferite, este inimaginabilă.
    Să vă dau câteva date şi fapte.
    Prima întâmplare a fost înainte de a termina facultatea, în timpul practicii pedagogice, pe care am făcut-o la Sf. Sava, în Bucureşti. Spre sfârşitul orei am notat elevii care au răspuns, pentru că eşti obligat să faci acest lucru. Foarte relativă această notare în funcţie de câteva răspunsuri, primite în decursul respectivei ore. Nu poţi  aprecia corect nivelul de cunoştinţe, pentru că lucrezi cu o clasă întreagă şi îi alegi pe cei care răspund, dintre cei care se oferă. Elevii nu ridică mâna decât dacă ştiu răspunsul. Dacă un profesor care lucrează permanent cu clasa respectivă, mai are ceva şanse să dea nişte note corecte, noi nu aveam. Ţineai o singură oră şi cum spuneam era obligatoriu să notezi elevii care răspund. Vor să vadă si cum ştii să îi evaluezi. Astfel încât, am dat note de 8, 9 şi chiar 10.
    Când am plecat spre casă, unii dintre cei notaţi m-au aşteptat pentru a-mi mulţumi. Mi-au spus că notele pe care le dădusem eu, nu le primiseră niciodată în trei ani de liceu(erau în clasa a XI-a). Profesoara lor considera că cea mai mare notă meritată de un elev era 7. Nota 8 o primeau doar cei extraordinar de buni, iar 9 nu aveau decât elevii care obţineau rezultate bune la olimpiada naţională de chimie. Acei copii, care munceau extraordinar de mult pentru un premiu la faza naţională, nu meritau un 10 în catalog. Mi s-a părut nedrept şi m-am bucurat că le–am pus acele note, despre care ştiam că nu au cum să fie obiective.
    În septembrie 1989, ca proaspăt profesor în nord-vestul ţării, trec prin unul din cele mai mari şocuri din viaţa mea de profesor. Era un liceu industrial, slabuţ aşa cum era majoritatea liceelor cu acest profil, la vremea aceea. Prima constatare, a fost că o mare parte dintre ei nu ştia limba română. A doua, că nu aveau cunoştinţe elementare nici la matematică. Surprinsă negativ că în clasa a-IX-a şi a-X-a nu ştiau să facă înmulţiri şi împărţiri cu 10, 100, 1000, am pierdut două ore să îi învăţ. Am scos la tabla fiecare elev şi am tot mutat împreună virgule, până când am avut impresia că au înţeles. Le-am dat temă cu aceste banale operaţii şi pentru a vedea rezultatul celor două ore, am corectat fiecare caiet. Câţi copii, credeţi că au făcut tema corect? Doi. Am fost atât de revoltată, încât am intrebat profesoara de matematică cum reuşeşte să facă analiză matematică cu copiii aceştia. Răspunsul ei a fost că nu are ce face, pentru că şi ea, ca oricare alt profesor, trebuie să parcurgă programa şcolară. Corect, pentru că tu nu ai cum să umpli golurile atâtor ani din urmă, obligat fiind să parcurgi programa anului respectiv.
    Au urmat destule aventuri cu aceşti elevi, dar venind revoluţia, am putut pleca în oraşul meu natal, cu gândul de a ajunge ulterior în Bucureşti. Am predat acolo două trimestre, la liceul pe care îl absolvisem şi eu, liceu bun, unde se făcea carte. Aici nu era nici ca la liceul industrial, dar nici ca la Sf. Sava. O notă de 10 se putea lua, ce-i drept cu efort, dar cei care o meritau o primeau. După cum îl ştiam, era şi acum o şcoală serioasă. Diferenţele faţă de liceul în care predasem până acum, erau foarte, foarte mari. De aici, absolvenţii intrau la facultate, în proporţie de 90%.
    Următorul an am venit în Bucureşti, dar nu am prins un post în oraş, ci într-o comună din apropiere. Iarăşi un liceu slab, unde marea majoritate nu ştia să scrie corect româneşte. Aşa cum incepusem să mă obişnuiesc, mi-am predat conştiincios materia, încercând să trec peste sentimentul de inutilitate pe care îl ai, ştiind că ceea ce faci nu foloseşte nimănui şi nu are nici o importanţă. Anul a trecut destul de greu pentru mine şi în următorii am predat la şcoli generale, în Bucureşti. Din punct de vedere al nivelului general, situaţia nu mai era atât de dramatică. Am fost în şcoli obişnuite, nu de centru, iar nivelul de cunoştinţe este mai uniform. Elevii sunt repartizaţi pe criteriul apropierii de şcoală, astfel că în fiecare unitate de învăţământ există copii buni, copii mai puţini buni şi copii slabi. Aveai cum să îţi ţii orele. Şi cu cine. Cu câţiva, ce-i drept, dar erau în fiecare clasă. Aşa se explică că am avut cu cine să merg la olimpiade şi am avut şi rezultate mulţumitoare. Locul 4 pe capitală nu era puţin lucru, pentru o şcoală de cartier. Nu avuseseră niciodată rezultate la olimpiadele de chimie. De aceea au preferat să mă păstreze acolo şi nu m-am mai plimbat prea mult prin şcolile generale. Oricum, am trecut prin patru, având în unii ani completare de catedră.
    Experienţele legate de liceu, au venit în acea perioadă de la foştii mei elevi, care mă mai vizitau şi îmi mulţumeau că i-am învăţat chimie. Şi iar ajungem la Sf. Sava. Una dintre fostele eleve, mi-a povestit cam cât de mult munceau. În primul rând, că învăţa zilnic, în clasa a-IX–a, până la trei, patru dimineaţa. În al doilea rând, mi–a povestit că aveau temă la fizică, de pe o zi pe alta, 150 de probleme din celebra culegere a vremii noastre–Gheorghiu. A fost a doua oară când am zis că ceva nu este chiar în regulă şi că nu aş sfătui pe nimeni să îşi dea copilul la un liceu de un asemenea renume. Eu am fost un elev bun şi apoi un profesor destul de exigent. Dar astfel de teme exagerate nu am dat niciodată. Unui profesor i–ar trebui probabil o zi întreagă să rezolve 150 de probleme, în condiţiile în care le face de 10 ori mai repede decât un elev. Numai să le citeşti şi ai nevoie de prea multe ore. Mi se pare o exagerare cumplită. În al treilea rând, fata mi-a spus că dacă nu ar fi avut norocul să facă chimia cu mine, în clasa a-VIII-a, ar fi fost cu siguranţă corigentă la această materie. Liceul are un rol foarte important în formarea unui adult. Atunci se pun bazele culturii generale şi se învaţă, cel puţin la noi în ţară, mai mult decât în facultăţi. Eu şi colegii mei din liceu, învăţam începând de pe la trei după amiaza până pe la 10, 11 noaptea. Dar noaptea dormeam, aşa cum este normal să fie. Nu făceam probleme nici la fizică, nici la matematică, deşi acesta era profilul liceului. Şi rămân la părerea că aşa trebuie să fie. Nu văd sensul unor pretenţii atât de ieşite din comun. Este adevărat că ei reprezintă excelenţa în materie de rezultate şcolare, dar eu nu mi-aş duce copilul acolo. Îmi pare nejustificat de greu iar preţul este prea mare.
    Acum revin la ceea ce spuneam la început şi cred că aţi înţeles de ce susţin admiterea(la facultate în mod special), prin examen. Într-o ţară în care unii învaţă ziua şi noaptea pentru a lua note de 7, alţii învaţă 7-8 ore pe zi pentru note normale, dar iau şi 10 atunci când este cazul, iar alţii nu ştiu să scrie şi să facă înmulţiri şi impărţiri cu 10, 100, 1000, etc., nu cred că este normal să ai la admitere o pondere a mediilor din şcoală sau de la bac. Inechitatea este, cum am spus mai sus, inimaginabilă.