Vă spuneam că din balconul nostru, întorcând privirea spre stânga, admiram un lac ce era de fapt o mare baltă, ce se numea Mlaştina Hergheliei. Am cam fotografiat-o eu şi din balcon, că îmi plăceau pâlcurile mari de stuf, printre care pluteau în cârduri mici corăbioare albe de zăpadă. Cum văd tare bine, am crezut că erau raţe şi pescăruşi. Asta până ce am făcut o plimbare şi am constatat că pe lângă ele, lacul găzduia o mulţime de lebede. Atăt de multe cum nu văzusem niciodată, o splendoare de peisaj, pe care nu-l puteam fotografia că eram fără aparat. Dar desigur, că ulterior am remediat situaţia.
Pluteau lin pe apa albastră, netulburată, parcă aşteptând să le admirăm. Şi pe bună dreptate, că aşa frumoase, raaaaar găseşti!
Deodată, trei curajoase se apropiară de mal.
Iară două, fură şi mai curajoase.
V-am spus eu că aşteptau să le fotografiez?
Mihnea le-a întins o mână, şoptindu-le să vină la noi. Le-a ademenit cu-un biscuite, în timp ce eu nu mai ştiam cum să surprind mai bine sclipirea albă a penelor şi a stropilor ce formau un mic colier în jurul ondulatului gât.
Cu ciocul întins spre copil, i-au primit firimiturile şi i-au transmis în şoaptă taine descoperite-n drumurile lor. Nu aş şti să vă spun ce i-au dezăluit, dar cred că erau poveşti despre corăbii naufragiate, piraţi cu mască, domniţe-n văluri lucitoare, cetăţi păzite de cavaleri, nisipuri irizate-n roz, scoici perlate şi cântece curgând din seraiuri azurii.
Lebăda se-ntoarse-n apă, băiatul se întoarse la mine,…şi GATA! Magia s-a dus…
Aş mai fi vrut doar să strâng lebăda şi copilul în braţe…
Dar tot ce am putut cuprinde, a fost doar momentul…păstrat cu multă grijă în suflet, ca să vi-l aduc şi vouă!!!
Mihaela Dămăceanu
