Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu… greu de tot am putut să rostesc   primul meu te iubesc.

Subiectul de astăzi este urmarea unei minidiscutii cu Miruna. Până luni seară, habar nu aveam de ce le spunem copiilor mami te iubeşte, în loc de te iubesc.

De ce atunci când ne adresăm direct copiilor, la început folosim persoana a III-a, în loc de a II-a, cum ar fi normal şi indicat. Iar la această întrebare retorică, a continuat şi  Miruna cu o alta, referitoare la o nedumerire despre urmările folosirii în exces a lui te iubesc.

Haha, si ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi mai jos…este vorba despre  te iubesc-ul adresat copilului. In mare…că mai deschidem câte o paranteză şi mai facem şi câte o trimitere către soţi.

Rămasă în cap cu ideea exprimării afecţiunii şi cu urmările ce derivă mi-am amintit cum ani de zile nu am putut să pronunţ îl pronunţ pe te iubesc.

Prima paranteză

Tocmai ce mi-am intrerupt ideile, cineva s-a întors din oraşul dantelelor şi din ţara ciocolatei.

Bruges este un oraş de poveste…Sighişoara sau Braşov, doar că muuuult mai frumos. Bruxelles este pierdut. Plin-plin de arabi.

Dar nu am deschis paranteza ca să vă spun impresiile lui despre oraşele Belgiei. Baiatul a mers special la Bruges pentru un decor adecvat unui moment unic, adică cel al oferirii inelului de logodna.  Ce ziceţi, doamnelor şi domniţelor? Frumos, nu-i aşa?

A doua paranteză

Generaţia decreţeilor – aceea din care şi eu fac parte- greu a auzit şi, mai ales, greu a ROSTIT declaraţii de dragoste. Bunicii noştri îî învăţaseră pe ai noştri părinţi să pupe copilul doar în somn. Altfel li se urcă iubirea la cap. Aici s-ar putea să greşesc, căci nu iubirea ar fi putut fi problema lor, ci răsfăţul.

Aşa că nu se prea pomeneau declaraţii de dragoste adresate copiilor. Şi aş simplifica lucrurile, mergând până la a spune că de aceea mi-o fi fost greu să le fac şi eu.

Dacă nu aş simplifica şi dacă aş privi lucrurile din perspectiva complexă şi mult mai adevarată, aş recunoaşte că nu ştiu alte cuvinte pe lume, care să cuprinda-n ele mai multă emoţie, simţire şi semnificaţie. De aceea cred că NIMENI nu le rosteşte cu uşurinţă şi nici nu este de dorit aşa ceva.

Abia când l-am cunoscut pe tatăl lui Mihnea, am învăţat să rostesc te iubesc. Şi mi-a tremurat vocea, inima, fluturii din stomac şi neuronii responsabili de gandirea logico-matematică.

Până ce a venit copilul pe lume, m-am mai obişnuit cu pronunţarea acestor două vorbe şi altfel decât în gând. Dar nu suficient de mult, astfel ca ele să sune natural şi firesc, nu sugrumate de emoţie şi alte înţelesuri. Poate că şi aceasta ar putea fi o explicaţie a lui te iubeşte mami în loc de preadirectul te iubesc.

Răspunsul la minitemerea Mirunei ar putea fi ceva de genul:

După ce trecem noi de faza cu jena, ne adresăm copiilor la persoana a II-a. Şi apoi vine cealaltă perioada, cea în care începe şi copilul să îţi spună la fel. Şi dacă tot aminteam mai sus de fluturi, acuma pot spune că vin toţi fluturii din lume în jurul tău. Toti. De la cei micuţi şi bleu ca floarea de nu-mă-uita, pană la cei mai exotici, imenşi şi viu coloraţi, ce se admiră prin muzee pe felii de portocale.

La un moment dat, copilul şmecher cum l-a facut mama natura-ca noi nu prea ştim ce-i aceea şmechereală 🙂 – începe să se folosească de te iubesc. Şi ţi-o spune de câte ori vrea să îi acorzi atenţia, ceea ce nu este un lucru rău şi nu displace mamelor. Ba chiar se intâmplă să descopere şi şantajul emoţional. Şi cine ar putea fi prima victimă, dacă nu mama din dotare, nu?

Dar nu întotdeauna e cu şantaj sau cu vreun minuscul interes. Uneori e cu suflet şi chiar cu dragostea ce ţi-o poartă. Uneori chiar simte dorinţa de a ţi-o marturisi. Uneori chiar o şi face si doar o inimă de mamă ştie ce simţi atunci.

Iar uneori o mai şi scrie. Asa cum ştie el. Doar cu litere mari, strâmbe şi fără spaţii între cuvinte.

Şi care-i mama de pe lume căruia nu-i curge o lacrima atunci când peste ani vede o felicitare sau deschide agenda, cartea sau vreun caiet pe care dă cu ochii de

MAMITEIUBESC.

Vă spun din proprie simţire, că am trăit faza asta recent.

Si vroiam să transmit tuturor celor ce se intreaba, că nu avem motive de îngrijorare în ceea ce priveşte folosirea excesivă, cu copiii, a acestor sensibile şi semnificative două cuvinte.

Din experienţa mea, urmarea este că vine o vreme în care şi copilul începe să le foloseasca şi mamele de-a dreptul se topesc. Apoi devine si la el un mic exces. Iar faza a treia este cea în care copilul iese în lume şi mama nu mai este centrul universului pentru el. Iar atunci tânjim după ele-cuvintele-zâmbind cu duioşie şi nostalgie când le vedem scrise stângaci printre foi îngalbenite de ani.