Sau lungul drum al vorbei catre fapta…

Vi s-a intamplat vreodata ca una sa credeti si alta sa faceti? Sau sa credeti doua lucruri contradictorii, fara ca macar sa va dati seama?

Mie una, se pare ca da. Trebuie sa incep prin a va spune ca inca dinainte de a-l avea pe Mihnea, am considerat ca unul dintre cele mai importante lucruri pe care un parinte il e are de facut in misiunea lui pe lume, este acela de a observa si descoperi inclinatiile propriului copil si apoi de a-l sprijini in dezvoltarea acestora, in cazul fericit in care ele se descopera.

Si totusi…

Dupa cum o parte dintre voi stiti, Mihnea obisnuia sa deseneze. Desena mult, o facea fara sa il puna nimeni si mai ales, o facea cu placere. Si tot asa, poate ca ati observat ca de doi ani incoace am inceput sa ma plang ca deseneaza mai putin. Una dintre explicatiile mele la aceasta stare de fapt, era reaparitia in casa a televizorului, apoi a unui telefon destept si a tabletei. Asta pe langa faptul ca trei zile pe saptamana mergea la antrenamentele de jiu-jitsu si in unele perioade chiar zilnic. Alta explicatie pe care mi-o gasisem era ca poate si-a pierdut interesul sau ca trece printr-o perioada in care se intampla asta.

El avea alta varianta. Spunea ca nu mai merge la desen pentru ca domnul profesor pe care-l indragise in mod deosebit s-a mutat de la scoala la care mergeam noi si noua profesoara nu ii placea DELOC. Eu nu prea am digerat partea cu neplacutul profesoarei, stiind bine ca in viata nu iti permiti a-ti alege profesorii, rudele sau colegii de serviciu.

Dar fiind vorba de un hobby, nu era cazul sa-mi impun punctul de vedere. I l-am explicat si apoi am lasat lucrurile cum au venit.

Dupa sedinta de la inceputul acestui an scolar, vorbind cu doamna invatatoare despre scolile sau liceele la care l-as putea duce pe Mihnea (din clasa I-a mi-am propus sa il mut in clasa a V-a), doamna ma sfatuieste sa il duc la Liceul Nicolae Tonitza. Nici nu am vrut sa aud si nici macar nu am realizat cum imi contrazic singura toata mentalitatea pe care afirmam si chiar credeam ca o am. I-am explicat doamnei, ca imi pare prea devreme sa il orientez spre  domeniul artistic si mi-e teama sa nu ramana in urma la pregatirea la romana si matematica.

Am mai discutat inca o data si apoi inca o data, de fiecare data la initiativa doamnei. Iar ultima oara, adica prin aprilie, mi-a demolat toata opozitia:

– in primul rand, stie din experienta, ca nu este o scoala unde se face mai putin intens romana sau matematica. Aproape in fiecare serie a orientat acolo cate un elev si este un loc unde se face si carte, nu doar pictura-desen;
– la obiectia ca este prea devreme sa il orientez si ca deseneaza mai putin, mi-a raspuns ca in situatia in care Mihnea si-ar schimba  optiunea, am tot timpul sa schimb drumul. Pana la urma, il pot muta ulterior, daca nu ar mai avea atractie catre aceasta cale. Dar copilul are talent si este pacat sa nu il dam acum, caci daca am face-o in clasa a IX-a, va aparea o diferenta de pregatire intre el si cei care au facut ciclul gimnazial la Liceul „Nicolae Tonitza”.

Buuum!!!

Meduze

Ceea ce mi-a spus doamna avea sens si era perfect logic!

Atunci am realizat, ca eu am considerat ca pictura si desenul ar putea fi un hobby pentru Mihnea, nu o meserie.  Si asta pentru ca imbratisam si eu parerea generala, ca la noi in tara nu se traieste prea bine din arta. Cu experienta unui om ce a lucrat cu serii si serii de copii, dumneaei incerca sa imi explice ca trebuie sa iau in considerare o cariera in domeniul artelor. Foarte coplesitoare decizie, mai ales ca venea dintr-o data si timpul nu ne era prea favorabil, intrucat ne aflam in aprilie.

Am venit acasa si am discutat cu sotul meu. Mihai, pe care il mosteneste in ceea ce priveste desenul, nu a avut nicio secunda de ezitare. Ca de obicei, simtul lui a spus imediat DA. Dar eu si cand am ales gradinita, m-am framantat saptamani intregi, d-apoi acuma!

L-am sunat pe domnul profesor. Domnul profesor de care Mihnea era atat de atasat. Aceeasi reactie ca a doamnei invatatoare. M-a incurajat cu multa caldura si mi-a spus cam aceleasi lucruri ca si doamna invatatoare, referitor la toate temerile pe care le aveam. Copilul are talent si are toate sansele sa intre la Liceul de arte plastice „Nicolae Tonitza”.

Am mai sucit in mintea mea toate variantele, m-am mai sfatuit  cu oameni a caror parere conteaza pentru mine si am decis. Am decis ca trebuie sa fac ceea ce am gandit mereu. Ca acest copil ar putea avea talent, iar eu stau si imi storc capul degeaba, cand pentru atatia oameni drumul copilului este  evident. Ca indiferent cat de greu s-o trai din arta, trebuie sa ii dau sansa de a-si urma vocatia, ca nicio meserie, indiferent de compensatia materiala, nu se poata compara cu a face ce-ti place.

Este adevarat ca e devreme si ca lucrurile se pot schimba pe parcurs. Chiar eu sunt un exemplu in acest sens si nu sunt nici pe departe singurul pe care il stiu. Dar mi-a devenit evident, ca acesta ar putea fi unul din cele mai bune drumuri pentru el, in timp ce eu, din teama, il consideram doar un hobby. 

Era momentul sa vorbesc cu Mihnea!

Va urma.

Mihaela Damaceanu