Mai sunt doar cateva zile si dus e si anul acesta şcolar! La fiecare început şi sfârşit de an, apare în noi o uşoară nostalgie, trezind în suflete şuvoaie calde de emoţii, amintiri si uneori, recunoştinţă.
Textul acesta a aparut toamna trecuta in revista „Femeia de azi”. Reprezintă un fel de comparaţie între şcoala de ieri şi cea de azi şi o mulţumire adresată profesorilor noştri şi celor ai copiilor noştri. M-am gândit la el zilele trecute şi am vrut să îl pun şi aici. Azi, prima parte, cea despre profesorii mei
 
Spun unii că şcoala nu mai este ce a fost, că învăţământul zilelor noastre ar fi mai slab decât cel pe care l-am urmat noi, părinţii. Îndrăznesc să spun că nu sunt de acord, că vremurile trecute(pe care nu le regret nicicum) au avut şi  bune şi rele, la fel cum îmi par si cele de astăzi. Iar sistemul de învăţământ nu face excepţie.
 
Dacă acum ne plângem de programa şcolară prea încărcată, extrem de teoretică şi total neadaptată cerinţelor pieţei muncii, de calitatea profesorilor, uneori direct proporţională cu salariile lor si de dezinteresul sau obrăznicia elevilor, putem să ne amintim de câte discipline tehnologice fără rost studiam în licee?
 
Mai ţineţi minte rezistenţa materialelor, utilajul şi tehnologia lucrărilor mecanice? Sau fiecare săptămână de practică în atelier, care urma după trei de cursuri? Nu am nimic cu practica, (chiar dimpotrivă, se simte lipsa şcolilor profesionale, de meserii), dar acele săptămâni la care mă refer se făceau peste tot, inclusiv în liceele din care majoritatea elevilor intrau la facultăţi, cele ce s-au transformat după Revoluţie în teoretice.
 
În ceea ce priveşte calitatea şi densitatea informaţiilor cuprinse în programele disciplinelor de bază, aş spune că pe vremea de tristă amintire era ceva mai bine structurată. În ciuda eternei şi sublimei reforme a învăţământului, care aduce schimbări dese, pe ici pe colo, prin punctele neesenţiale, curricula este mai încărcată şi mai grea.
Mă gândesc la şiruri si suma lui Gauss în clasa a V-a şi la nişte importante reguli de determinare a ultimei cifre a puterilor. Pe noi chiar nu ne-au chinuit cu vreo 8-10 reguli demne de ceaslovul lui Nică, ca sa determinăm ultima cifra a lui 4 la puterea 1538.
 
Se încearcă dezvoltarea acestor profunde abilităţi de calcul matematic în acelaşi an cu înmulţirea si împărţirea cifrelor zecimale, cu fracţiile şi regulile de bază ale calculelor cu puteri. Prea mare diferenţa intre dificultatea şi importanţa acestor noţiuni, nu credeţi?
 
Şi aş putea continua, dar nu aceasta este tema pe care doream să o dezvolt. Nu vroiam să scriu despre şcoală  ca sistem, ci despre cazurile ei particulare, despre profesorii care mi-au marcat viata în calitate de elev şi părinte. Pentru că în ultima vreme, parca nu auzim decât critici la adresa profesorilor. Şi e păcat!

Anii 80, un simplu oraş din sudul ţării.

Şcolile vremurilor acelea arătau aproape ca şi cele de azi. Copiii făceau acelaşi zumzet, doar ca aveau mai mult respect pentru profesori şi mai multă teamă în suflet. Dar şi atunci şcoala era importantă. De acolo începeai sa-ţi construieşti viitorul şi sa cauţi modele-n viaţă.
 
Ca şi azi, nu toţi profesorii erau respectaţi sau iubiţi. În fiecare şcoală, in fiecare timp, există oameni cu har si oameni mai puţin chemaţi. Pedagogia este o arta si o ştiinţă, iar facultăţile recompensează  nivelul de cunoştinţe, nu darul de a le transmite altora. Cu toate acestea, în spatele diplomelor stau oameni. Iar de unii dintre ei te apropii atât de mult încât îi păstrezi ani mulţi in suflet şi le transmiţi gânduri de respect şi multumire.

Diriginta din şcoala generală

Cam aşa au fost câţiva dintre profesorii mei, însă mă voi opri doar la doi dintre ei. Doamna dirigintă din ciclul gimnazial era profesoara de limba romana si era ilustrarea perfectă a cuvântului doamnă, in ciuda apelativului de tovaraşa profesoară. Elegantă, distinsă, un pic distantă, un pic inaccesibilă, un pic deasupra tuturora. Dar în spatele acestei impresii se găsea un om cald şi preocupat de elevi. Conştientizarea responsabilităţii formării unor copilaşi o făcea să pară oarecum distantă.
 
Nu numai că ne-a învăţat gramatica şi regulile ei, ci în primul rând ne-a transmis dragostea de lectuăa si învăţătură, respectul pentru cuvântul vorbit şi scris. Ne-a îndemnat să visăm mult, căci dacă realizăm chiar şi jumătate din vise, tot vom fi oameni fericiţi. Şi ne spunea să citim, căci cărţile ne vor fi cei mai buni prieteni in viaţă. După ani am descoperit că aveam acelaşi scriitor preferat: “Pe Camil Petrescu îmi vine să îl învăţ pe de rost, ca pe o poezie”

Dirigintele din liceu

Dirigintele din liceu era profesor de matematica şi i se dusese vestea că era cel mai bun din oraş. Preda cu foarte multă răbdare şi la primele exemple nu sărea nicio etapă de calcul, fie ea şi o simplă adunare a aceleiaşi necunoscute. Dar a fost şi foarte exigent. Aproape toate notele erau din teste scrise, a căror durata era de 7 sau 9 minute. Puteai sa iei notă mare doar daca ştiai perfect sa rezolvi exerciţiile. Nu aveai timp de încercări sau de prea multa gândire. Dar pana in ultimul an, ajunsesem toţi să luam note mari.
 
Avusese o viata personala trista, circula o poveste ca mama nu o plăcuse pe fata de care se îndrăgostise şi aşa se face ca nu se căsătorise niciodată. Când eram in clasa a XII-a ne chema pe toţi duminica la şcoală şi lucra cu noi, gratuit, încă 4 ore peste cele 5-6 ale programei unui liceu de profil. De multe ori, în pauză ne dădea bani să ne luăm îngheţată, pomenindu-şi mama care urcase la ceruri.
 
Am intrat la facultate 34 din cei 36. Sper ca acolo, sus, unde a urcat si dumnealui, să audă mulţumirile şi recunoştinţa noastră, transmise la scânteierea unei lumânări.
Va urma şi partea a doua, despre profesorii ce m-au impresionat azi.