In zile ca aceasta apar in mine doua stari contradictorii. Pe de o parte este bucuria unei sarbatori, pe cealalta este o senzatie de saturatie la auzul si vederea unuia si aceluiasi subiect.

La prima ora mi-am primit pupicii de rigoare si m-am pornit spre serviciu, cufundata in tot felul de ganduri fara legatura cu 8 Martie.

Nu intentionam sa scriu ceva aici, vroiam sa-mi sun mama si doamnele mele dragi si sa fac de urgenta o lucrare pe care am mutat-o de prea multe ori, din stanga in dreapta biroului.

Si, dintr-o data, in leganarea tramvaiului m-au invaluit multe ganduri de multumire si pretuire.

Am simtit ca nu pot trece peste ele, ca daca nu le scriu, le uit…

M-am simtit deodata ca o mica combinatie de elemente, de fapt de oameni. Se spune ca suntem un fel de suma a persoanelor cu care petrecem timp. Una imperfecta, cu siguranta, dar tot o suma ne numim.

Venim pe lume cu o zestre de insusiri si inclinatii despre care nu stim nimic si nu intelegem de unde vin. O forta superioara si extraordinara ne aduce undeva, la cineva, si ne da in grija lor.

Nici mama nu stie cum si de unde venim si mai ales, cum va gasi forta si caldura sa ne calauzeasca, sa ne ingrijeasca si sa ne creasca.

Insa e dat pe lume sa o gaseasca, si chiar se intampla fara mare efort. Ne invaluie cu dragoste, cu grija, cu caldura, cu atentie si creste oameni din botul acela de suflet si carne.

Oameni care cresc, care pleaca, care uita.

Si apoi vine o zi- de preferat sa fie mai multe, cand botul crescut mare vrea sa transmita ce simte. Nu-i e chiar simplu si usor, cuvintele intense se transmit greu chiar si in scris.

O zi in care botul de suflet multumeste mamei pentru tot. Pentru zilele si noptile pline de munca, atentie, grija si dragoste. Pentru fiecare clipa in care dragostea ei i-a fost lumina in viata. Pentru fiecare farfurie pusa-n fata cu drag si cu bucurie. Pentru fiecare sfat, gand si act al carui unic rost era binele lui.

Pentru fiecare zi in care a trudit din greu ca el sa simta doar binele din viata. Pentru toata lumina, pentru toata calauzirea si pentru ca sufletul ei parea ca nu mai stie altceva decat binele sufletului lui.

Multumesc, mama, pentru tot ce ai scos din mine. Pentru fiecare poveste pe care mi-ai citit-o, pentru fiecare pilda pe care mi-ai spus-o, pentru tot ceea ce m-ai invatat.

Pentru ca m-ai invatat sa pretuiesc cinstea, dreptatea si bunatatea. Pentru ca m-ai invatat sa traiesc in curatenie in jur si inauntru. Pentru ca te-ai strauduit sa ma inveti sa potolesc demonii din mine.

Iarta-ma pentru fiecare lacrima ce ti-a curs pentru mine. Pentru fiecare mica lupta in care vroiam sa iti arat ca stiu si ca pot. Pentru fiecare rid pe care ti l-am brazdat pe chip, pentru fiecare suparare pe care ti-am pricinuit-o cu voie sau fara voie.

Apoi plecam la scoala si in lume, iar de aici incolo, avem si noi un cuvant de spus. De aici incolo, ne alegem oamenii care ne plac. Admiram si ne apropiem de cei ce ne transmit emotional ceva, de cei ce pot avea un rol in formarea noastra.

Avem multi profesori in jur, dar ii iubim doar pe cei care ne plac. Ei sunt aceia ce ne vor ramane modele, faruri la care mintea noastra se va intoarce de multe ori in cautare de raspunsuri.

Ne alegem prietenii ce ne plac, oameni de la care mai invatam ceva. Nu e nimeni perfect pe lume, dar fiecare prieten din jurul nostru ne ajuta cu ceva. Nu ma refer la ceva fizic, ci la evolutia noastra emotionala si spirituala. La fiecare prieten iti place ceva, deci el este invatatorul tau in acel ceva.

Nu sunt prea lamurita daca ii alegem noi sau ei ies cu scop in drumul nostru, fix acela de a ne fi calauzitori intr-o mica lectie pe care trebuie sa o mai primim.

Nu doar azi ar trebui sa trimit multumiri, dar azi le trimit mai usor.

Multumesc mamei pentru tot ce am putut exprima mai sus si pentru ce a ramas nespus.

Multumesc surorii mele pentru tot ce am invatat mai bine, straduindu-ma sa o invat pe ea si pentru tot ce ma invata acum pentru ca ramasese inca de invatat.

Multumesc matusilor, verisoarelor si fiecarei doamne din familia mea. Pentru ca sunteti, pentru ati fost mereu langa noi, ne-ati sprijinit, invatat si ajutat intotdeauna.

Multumesc fiecarui doamne de la catedra, pentru stiinta si logica pe care s-au straduit sa le aduca in mintea mea. Dar si mai mult le multumesc celor care pe langa stiinta, au gasit cateva minute sa ne transmita si ceva din alambicata stiinta a trairii.

Multumesc fiecareia din prietenele mele, imi sunteti mai dragi decat pot exprima acum si aici. Pentru fiecare noapte petrecuta-n intrebari si incercari de raspunsuri, pentru fiecare umar mereu aproape, pentru fiecare gand si fiecare moment de sustinere.

Multumesc tuturor colegelor si doamnelor deosebite alaturi de care lucrez. Faptul ca sunt atat de multi ani de cand ma asez dimineata la acelasi birou mult plimbat, vi se datoreaza intr-o mare masura. Jobul acesta a fost unul minunat, iar daca si astazi este unul bun, se intampla datorita colegelor. Nu-i deloc – dar chiar deloc putin lucru sa vii in fiecare zi printre atatia oameni de mare calitate.

Multumesc tuturor bloggeritelor pe care le citesc pentru toata inspiratia pe care mi-o transmit dimineata, la pranz si seara. Pentru toate frumoasele schimburi de idei, informatii si sentimente. Pentru modelele ce sunteti, pentru munca de pret pe care o faceti, pentru curajul de a arata celorlalti bucati din sufletele vostre.

Si nu in ultimul rand, multumesc fiecareia din cititoarele mele. Unele dintre voi stiti de cate ori am vrut sa renunt. Viata, timpul, treburile si neincrederea m-au tras de multe ori de langa blog.

Daca nu erati voi sa cititi, daca nu vedeam si mai ales simteam ca aceste cuvinte au undeva un ecou, astazi scriam intr-un jurnal. Sau mai probabil nici acolo.

Multumesc doamne frumoase si dragi!

O particica din fiecare din voi este si in mine, asa cum o particica din mine este intotdeauna si pentru voi.

La multi ani, frumoase doamne!

Sa primim multe flori si mai ales multe ganduri frumoase!


Daca va plac randurile, gandurile si ideile blogului, v-as fi recunoscatoare daca le-ati distribui.