Saptamana trecuta mi-am petrecut zilele aproape numai prin spital. Va spuneam eu mai demult ca mama trebuie sa isi faca o operatie si, in sfarsit, aceasta s-a intamplat vineri.

Totul a fost in regula, este deja acasa si imi spune ca se simte  bine.

Stia de foarte multa vreme ca trebuie sa faca acest lucru. I se tot explicase cate complicatii pot aparea din cauza tiroidei si totusi amana de teama. Mama a avut destul de furca cu sanatatea, spitalele si tratamentele. Dar nu a avut nicio interventie chirurgicala pana acum.

Teama era extraordinar de mare si motivele de a nu se opera porneau de la tot felul de frici mai mici sau mai mari si chiar a ajuns sa imi spuna ca nu o sa imparateasca ea lumea.

La asa o frumusete de argument, ma lua cu lesin. Exista o rezistenta pe care greu de tot am reusit sa o indepartam. Dar intr-un final, intr-o zi s-a hotarat. Nu stiu cat de convingatori om fi fost noi, cat de mult or fi atarnat cuvintele cardiologului si internarile pe sectia dumnealui, cert este ca s-a programat pentru operatie.

Acuma venise randul meu sa imi fie teama. Ma gandeam cum sa fac si ce sa spun ca sa o ajut mai mult, mai bine, ca sa ii mut gandul de la frica, ca sa fie mai usor. In sfarsit, aveam mari emotii.

Asa ca mi-am luat niste zile de concediu ca sa fiu cat pot de mult alaturi de ea, ca sa o sprijin, sa o incurajez si sa o ajut. Asa cum orice fata ar face pentru mama.

 

Si ce credeti voi ca s-a intamplat? In cea mai mare parte a timpului petrecut in spital, in afara zilei cu operatia – ca atunci nu prea mai stia de ea, dupa o anestezie generala- ce spunea cel mai mult mama mea?

Hai, mama, nu mai sta atata. Du-te acasa ca sa te odihnesti si tu! Nu, sa nu imi aduci nimic de mancare, eu trebuie sa slabesc, nu sunt aici la ingrasat. Nu, nu imi trebuie mancare, e buna si mancarea de aici.

Serioooos???? vine si replica mea. Ca doar vazusem eu ce supe clare precum clestarul ieseau din bucataria spitalului.

Lasa, mama, du-te acasa si fa-le baietilor de mancare. Ai rezolvat cu actele pe care trebuia sa le faci?

Nu, nu am intrebat asistenta, ca era foarte ocupata.”

Si tot asa. Iar eu imi luasem concediul, special pentru ea. Si ii insir intr-o seara lui Mihnea toate cuvintele acestea ale ei. Copilul s-a uitat nedumerit la mine si m-a intreabat de ce spune asa.

Nu stiu, mama, asa e ea.

Intr-o jumatatea asta de veac in care mi-am plimbat prin lume pasii si gandurile, nu am vazut niciodata vreun om cu mai multa grija fata de ceilalti. Asa e ea! Sa nu supere pe nimeni, sa nu deranjeze pe nimeni.

Si stau eu acuma sa ma intreb daca este posibil sa-ti mai schimbi  acest fel de a privi viata. Sincer, nu prea mai cred ca se poate ca dupa atatia ani in care grija pentru noi si pentru toti ceilalti ti-a dominat viata, sa mai inveti acum sa ai grija si de tine.

Uf, mai mami! Eu ti-am tot spus si ti-as tot spune…chiar daca e in zadar.

Ca asa-s parintii astia, nu asculta de copii 🙂

Ai fost tare curajoasa, mami! Parca nu-ti fusese niciodata frica!

Love you both!