04.08.2016

Intr-o timida incercare, reincep sa ma viziteze cuvintele. Dar le opresc in pragul mintii si al blogului.

Sa va dau un exemplu. Textul ce urmeaza a fost scris inaintea articolului despre Baile Felix si Hotelul President.

Si vroiam sa il public. O fac acuma doar pentru exercitiu, ca sa intelegeti subiectul anuntat in titlu.

06.07.2016

Aveam nevoie de concediu la fel de mult ca de oxigen. Am avut un an solicitant pe plan personal, in primul rand cu mici dar multe probleme de sanatate si varsta si apoi cu scoala lui Mihnea.

Imi spusese un coleg despre clasa a V-a ca ar fi criminala, iar adjectivul mi s-a parut cel putin exagerat! Stiam ca este un an mai greu, dar nici chiar asa. Jumatate din el l-am dus cu eforturi firesti pentru sistemul nostru de invatamant. Aproape de sfarsit, l-am intrebat pe Mihnea daca i s-a parut chiar asa de greu si mi-a raspuns da. Mie, la momentul acela nu mi se paruse chiar insuportabil, dar pana la final chiar a devenit. Asteptam vacanta la fel de mult ca el. Diferenta a fost ca pe el l-a apucat dorul de colegi(nu de scoala  🙂 in doar cateva zile de la incheierea anului, iar pe mine nu m-a apucat niciun dor. Eu vreau cat mai multa vacanta 🙂

Bine ca s-a terminat!

Cum sa va spun ca sa nu ma intelegeti gresit? Mihnea este un copil bun, a terminat anul cu o medie foarte frumoasa. Dar este extrem de incapatanat si vrea sa faca doar ce ii place lui. Iar eu am fost profesoara, stiu cate ceva despre ce inseamna cartea si cum sunt copiii foarte buni. Stiu ca gresesc, dar inca nu m-am acomodat cu ideea unui alt statut pentru copilul meu. Si de aici apar confictele intre noi.

Nu am putut inca sa il las sa invete singur. Matematica este foarte importanta la acest nivel si deocamdata nu ma intereseaza ca este la un liceu de arta. Adica nu las matematica pe planul doi, nu este inca vremea aceasta. Doamna profesoara este de aceeasi parere si lucreaza cu ei la nivel de concursuri. Deci nu a fost deloc usor, cu un copil ce debordeaza de personalitate si cu o mama ce debordeaza de criticism si pretentii 🙂

Cum va spuneam, bine ca s-a terminat!!!

Sper ca la anul sa fie mai usor, sa devina si el mai interesat si eu mai putin pretentioasa!

In alta ordine de idei, am tot vizitat medici, atat pentru mine cat si cu mama. Adaugam un strop de oboseala, unul de varsta, altul de griji si poate de aceea eram asa de deprimata cand am spus ca nu as mai scrie. Plus ca citeam si inca citesc oameni cu dar si har la asta, ceea ce te face si mai critic in privinta propriei scrieri.

Am luat masuri! Am fost in concediu si am inceput sa merg la un psiholog. Sper sa imi revin, la psiholog imi place tare, lucrurile nu sunt grave si au intrat pe un fagas mai bun. Se pare ca sunt intr-o faza de rebeliune fata de atata TREBUIE. Culmea este ca nu mi-l impune nimeni. Doar eu mi-l impun. Eu sunt doamna TREBUIE, sefa si sclava acestui cuvant.

Ma trezesc iarasi cu idei in cap, cu dorinte si planuri de viitor. Si parca au venit iar cuvintele la mine. Sper sa fie o vizita de durata!

Bine v-am regasit, imi doresc sa aflu ce ati mai facut si va multumesc din nou pentru prietenia voastra!

Revenim la zilele noastre, adica la ziua noastra de 04.08.2016. Cu precizarea ca acest articolaş nu tocmai dragalaş…va fi publicat mai tarziu, in alta data.

Cum face bloggerul normal la cap nu stiu sa va povestesc. Ce pot sa va povestesc este cum fac eu.

Se gandeste el asa: „pai, oare, de ce am scris eu toate aste lucruri?!? pai, oare, nu ar fi mai bine sa nu public eu lamentarile acestea?!? pai, oare, pe cine crezi ca intereseaza ce faci tu si cum este scoala voastra?!?”

„a, stai asa” zice vocea numarul doi a mintii mele. Eu zic ca asta s-ar putea sa intereseze pe cineva, ca scoala voastra o fi a voastra, dar si a altora e tot asa. Adica tot prea incarcata de materie, discipline, teorie multa si exagerari cat cuprinde. Ca nu este doar scoala voastra asa, e scoala noastra, a tuturora. A noastra, a celor din spatiul carpato-danubiano-pontic, vreau sa zic.

Ca la aia de peste mari si tari, si munti inalti si oceane intinse…NU-I ASA. La aia-povestesc unii- e invers. Acolo e prea putina teorie, prea putina scoala, prea putina cultura, prea putin rafinament. Dar iaca-ta, ce sa vezi si cum sa mai intelegi de ce si cum…societatea lor, viata lor si pana si educatia lor… sunt superioare celor de aici, din spatiul carpato-danubiano-pontic.

Zau, pe cuvant va spun, io nu mai pricep nimic din toate astea. Poate ca nu sunt singura, ca poate de-aia vad in jur oameni ce pleaca, dar si oameni ce se intorc. Aici, in spatiul asta cu Carpatii semeti si cu Pontus Euxinus.

Daaaa.

Alta intrebare, alte dileme ale creierului de blogger, cica de familie, acuma.

Ma gandeam eu asa! Cata vreme am scris cu numele de „superblogulluimihnea” -v-am spus ca el il alesese si nu eu- povesteam de zor de-astea de-ale noastre, de-ale lui Mihnea si de-ale mamei copilului Mihnea si uneori chiar si tatalui copilului Mihnea. Adica, povesteam despre familie.

Insa ce sa vezi!!!

Vine o vreme cand copilul creste. Si dumnealui, copilul, nu mai vrea sa scrii despre el pe blog. „Tu mi-ai pus acolo toata viata” zice copilul intr-o zi…si tu te faci mica, mititica, ca deeee…asa-i. Ca de, ce fel de hal de mama serioasa la cap, care te crezi si te pretinzi a fi, esti dumneata?!?

Are dreptate copilul deja mai inalt ca mama.

Si promiti ca nu mai scrii despre el. Si chiar asa ar trebui sa faci!!!

Pai, atuncea, oare ce ai facut tu mai sus?

Ce taci? Raspunde?

Pai incerc sa scriu despre familie, ca asa ne chemam acuma, „blogdefamilie”

„Treaba ta ce faci cu blogul, asta nu este problema copilului”, zice in mintea mea vocea numarul doi.

Si se intreaba semibloggerul Mihaela:

si totusi, despre ce sa mai scriu eu pe blog?!?

pisica

Gata cu cele doua voci contradictorii din creierul meu. Sper ca s-o fi inteles ceva din poliloghia de intrebari de mai sus, ca eu nu mai am rabdare sa recitesc…

Despre ce sa mai scrie bloggerul cand ii cresc copiii? Sau cand si el mai creste si se mai maturizeaza olecuta 🙂

  • vine o vreme cand subiectele personale nu prea mai merg. Nu numai ca nu este normal sa-ti expui copilul si pe ceilalti membri ai familiei, dar simti ca nici tu nu mai vrei…nu mai poti…nu mai merge. Stii ca intr-un fel aceste postari sunt sarea si piperul unui blog personal-ca de-aia e personal ca sa fie despre tine, dar parca nu mai poti sa arati atat de mult din tine, din sufletul si problemele tale
  • poti sa scrii despre alimentatie ca tot te preocupa mai nou subiectul. Dar sunt atatia care o fac mai bine ca tine. Si pe deasupra, subiectul este o continua controversa: niciodata nu e bine ce-a fost bine mai inainte, oricum o dai, ceva e gresit;
  • poti sa postezi retete. Pai, ce sa mai caut si io cu retete, ca doar toate retetele s-au scris, spus, facut, mancat. Chiar daca mai ai tu ceva creativitate prin bucatarie… la ce poze faci…
  • poti sa povestesti despre calatorii, ca tot ai fost in concediu si ai scris articolul trecut. Pai, ce, eu merg toata ziua in concediu, spune din nou vocea aceea enervanta.
  • poti sa faci lucruri interesante si sa scrii despre ele. Si iar imi da vocea a doua o palma in cap: da’ ce lucruri atat de interesante faci tu pe lume? Ca teme, mancare, serviciu si un concediu pe an…face toata lumea.

Ei, vedeti voi, fetele mele, aicea am ajuns. Ca sa scrii pe bloguri trebuie sa faci lucruri. Si nu orice lucruri, ci lucruri interesante.

Si de unde atatea interesante? Si de unde atatea cuvinte? Si de unde atata timp?

Si totusi, oare ce sa mai scriu eu pe blog?

Si totusi, de ce trebuie sa mai scriu eu pe blog? Sau de ce trebuie sa imi pun atatea intrebari?

Zau ca nu stiu, dar asa functionez eu prin lumea asta. Cu intrebarile mereu dupa mine. O sa pun si altora niste astfel de intrebari. Asa, ca sa ii incarc si pe ei, sa vada cum este viata plina de intrebari 🙂

P.S. Si daca vedeti greseli pe aici, va rog sa imi spuneti ca eu daca recitesc aceste randuri, le tin pentru mine si nu le mai public. Viata de blogger, deh…
P.P.S. azi 13.10.2016: Si, totusi, mai citeste cineva pe aici?