Am început să scriu această postare, ca un comentariu pe blogul lui Dojo, ce se întreba ca orice mamă în devenire, cât de greu este acest rol. Realizând că devine prea lung, m-am gândit să mă mut aici, şi am rescris totul, pentru că l-am şters din greşeală.

Articolul ei pornea de la părerile unor doamne ce au ales să nu facă copii, gândindu-se că este foarte greu.
Aceste afirmaţii mi-au stârnit un val de amintiri, cu impresiile mele de dinainte de a-l avea pe Mihnea şi cu alte discuţii, păreri şi întâmplări, auzite de-a lungul timpului, într-o bucată, nu chiar scurtă, de viaţă. 
Ca şi ea, şi ca atâtea altele, mi-am pus şi eu astfel de întrebări. Îmi amintesc cum nu puteam să înţeleg cum e posibil să nu mai ai o clipă pentru tine, mulţi ani după ce apare copilul, şi mai ales, cum poţi rezista astfel. În egoismul oricărui om fără copii, acest lucru îţi pare un sacrificiu şi este uneori, greu de acceptat, ideea că tot timpul tău se va umple doar cu pregătirea biberoanelor, cu schimbarea scutecelor şi mai ales, cu nenumăratele griji legate doar de copil. Cu cât acesta vine mai târziu, cu atât percepţia grijilor este mai mare.
Şi a venit! Şi a fost exact aşa cum am spus mai sus. Dar ceea ce nu ai cum să simţi înainte, este forţa care se dezvoltă inconştient în tine, care te conduce şi te ghidează în aşa fel, încât treci peste toată oboseala, peste tot ceea ce poate fi privit ca rutină şi mergi înainte, mai uşor sau mai greu, descurcându-te cum poţi, dar esenţial este că mergi. Şi că te descurci. Şi de asemea, ceea ce nu poţi conştientiza dinainte, este bucuria pe care o ai. Căci minunăţia aceea mică, devine centrul fizic şi psihic al existenţei tale, şi din acel moment, nimeni şi nimic nu va fi mai frumos şi mai important, pe lume.
Nimeni şi nimic, nu te va opri din a redescoperi viaţa prin ochii lui, din a reînvăţa să te bucuri de lucruri mici şi simple, pe care copilul le priveşte cu încântare, transmiţându-ţi şi ţie uimirea lui. 
Şi mi-am mai amintit apoi, de o discuţie avută cu o doamnă plăcută, de vreo 65 de ani, undeva pe holurile unei policlinici. A fost singura dată în viaţă când am auzit o asemenea interpretare. Mi-a spus că a ALES să nu facă copii, pentru că nu a putut suporta responsabilitatea pe care ar fi preluat-o. Mai auzisem eu câteva motive şocante, cum ar fi că soţul nu suportă mirosul de bebeluş sau că nu pot aduce pe lume încă un suflet care să se chinuie, şi l-am adăugat şi pe acesta în acea categorie.
Să nu mă înţelegeţi greşit! Nu judec şi nu condamn pe nimeni! Deşi nu izbutesc întotdeauna, mă străduiesc la maximum să nu judec, să încerc să analizez părerea opusă, să o înţeleg cât pot şi să mă abţin de la a emite judecăţi, atunci când mi-e greu să înţeleg sau nu sunt de acord. Subliniez că nu întotdeauna reuşesc, dar în aproape cinci decenii de viaţă, am învăţat că nu este deloc corect şi înţelept să fac asta, pentru simplul şi logicul motiv, că niciodată circumstanţele vieţii nu sunt aceleaşi, şi că niciodată nu ştii cu adevărat cum ai reacţiona în circumstanţele vieţii celuilalt.
Dar să revenim la discuţia cu doamna. Argumentul dânsei m-a pus foarte mult pe gânduri. Mihnea avea în jur de doi ani atunci, dar ca orice părinte ceva mai „copt”, ca să nu zic „moş”, realizam serios responsabilitatea. Tocmai ce începusem să realizez. Înainte, ne dorisem copil, şi nu disecasem foarte mult problema. Îmi treceau unele gânduri, ca cele de mai sus, şi cam atât. Partea asta cu responsabilitatea, nu prea. Şi m-a izbit afirmaţia doamnei, pentru că eu de felul meu, îmi cam fac griji. Deja îl şocasem pe Mihai, cu discuţii legate de studiile viitoare ale copilului, de viitorul lui în ţara asta, de dilemele alegerii fiecărui mic pas legat de educaţia copilului. La mine totul este analiză şi deja ne ciondănisem pe tema vârstei la cere începe grădiniţa, la opţiunea pentru grădiniţa de stat sau privată, la cât permiţi bunicilor să se implice în creşterea copiilor, ş.a.m.d.

Şi, da! Ştia doamna ce spunea referitor la faptul că această responsabilitate este copleşitoare. Nu am contrazis-o cu nimic, nu am încercat să-i schimb şi să-i demontez opinia. Mi-am amintit chiar de zicala: „cine are copii să-i crească, cine nu, să nu-i dorească”. Ştiu, tot din experienţa vieţii, că aceste discuţii sunt sterile, că nu are niciun sens să convingi un om pe care doar l-ai întâlnit, de contrariul unei păreri, de care el este total convins şi pe care şi-a construit toată viaţa.
Am lăsat toate reflexiile pentru mine şi concluzia absolut logică, a fost că îşi întemeiase toată poziţia şi argumentaţia, pe o singură latură şi perspectivă.
Da! Este „cea mai grea meserie din lume”!
Dar nici nu este alta, care să-ţi ajungă mai mult şi mai bine, la suflet!

Toată partea cealaltă a situaţiei, nu o cunoscuse, şi nu avea cum să o cunoască. Nu putea să ştie, cum este să te uiţi cu minutele la un chip de copil adormit şi să gândeşti: ” Este perfect!”. Chiar şi în acest concediu, la 9 ani şi jumătate după ce mica noastră minune ne-a răsturnat viaţa, i-am făcut poze în timp ce dormea. Nu putea să înţeleagă cum poţi pica în extaz, gâdilind şi mângâiind o pielicică fină şi moale de bebeluş. Nu avea cum să ştie, cum creşte sufletul în tine, când auzi din guriţa odraslei tale, un lucru inteligent, o glumă, o vorbă de spirit. Sau cum eşti în stare să-ţi iei liber de la serviciu şi să stai tremurând la poarta grădiniţei, în prima zi în care îl laşi acolo. Mândria primului desen, copleşitoarea prima zi de şcoală, bucuria unei discuţii despre o carte sau un film, şi multe altele pe care nu le mai spun sau pe care nici eu nu le-am descoperit, încă…
Pe acestea, doamna nu le putea şti…
Şi am plecat pe drum, meditând la subiect şi bucurându-mă că nu am fost înzestrată cu atâta raţionalitate.
Şi mai am o mică poveste, care încheie şi concluzionează întreaga mea pledoarie.
Cam în aceeaşi perioadă cu întâlnirea cu doamna, o prietenă mă întreabă dacă îmi pare ceva în neregulă cu ea, pentru că nu simţea o dorinţă arzătoare de a avea copil. Îmi spunea că ei îi este bine aşa cum sunt lucrurile şi că se întreabă de ce nu simte o dorinţă atât de puternică de a avea copii, cum se întâmplă soţului ei. Am liniştit-o cum am putut şi am încercat să-i spun că nu suntem toţi la fel, dar că asta nu înseamnă că nu va fi o mamă bună, sesizând că de fapt, aceasta era temerea ei.
Ulterior, a rămas însărcinată şi a născut la 40 de ani(cu doi mai mult decât mine, că de-aia tot spun că nu este chiar bine să fie atât de târziu). A fost cea mai conştiincioasă graviduţă pe care am cunoscut-o, şi nu exagerez deloc. 
La câteva luni după naştere, avem o discuţie telefonică, care firesc că se învârte în jurul fetiţei(o dulceaţă, bineînţeles). Printre altele, îşi aminteşte de ce vorbisem noi, şi zice:
– De toate mi-ai spus, şi ai avut dreptate. Doar că nu mi-ai spus şi cât este de greu!
– Nu ţi-am spus, pentru că asta se uită! Senzaţia de greu trece şi nu este cea care rămâne. Dar tu cum eşti, cum te simţi?
– Niciodată în viaţa mea, nu am fost mai fericită ca acum!
Şi vă asigur că niciodată nu o mai auzisem spunând că este fericită, cum de altfel, nici nu am auzit multă lume, spunând aceasta. Şi vă mai spun, că urmărind-o timp de 7 ani, este o mămică extraordinară.
Tot sufletul ei este frumoasa ei fetiţă şi este tot foarte conştiincioasă, bineînţeles!

Mihaela Dămăceanu 
P.S. Nu sunt părintele perfect. Dar mă voi strădui toată viaţa mea, cu toată forţa pe care o am în mine, SĂ FIU!