Am ca prietenă pe Facebook o doamnă deosebită, ce mi-e tare dragă. La dânsa am descoperit aseară un site ce m-a impresionat, printr-o acţiune ce se va desfăşura sâmbătă. M-am uitat puţin la ei şi am văzut mult mai multe acţiuni ce ar merita promovate.
Deocamdată, rămân la acţiunea care m-a adus pe pagina lor şi care mi-a scos din memorie un gest făcut demult. Vi-l povestesc astăzi, nu pentru a mă lăuda aici, ci pentru a vă convinge să vă uitaţi puţin pe pagina lor şi poate să participaţi şi voi.
 
Era tot acum 10 ani, aşa cum v-am mai scris, un an important pentru noi. Iar întâmplarea de care mi-am amintit se petrecea în ziua următoare nunţii noastre. Obosiţi, ca toţi oamenii după nuntă, nu mi-a trecut prin cap, ca la plecarea de la restaurant să dau celor dragi din florile primite. Pur şi simplu, nu mi-am dat seama că toţi se urcă în maşini şi se duc la casa lor. Nu la a noastră. Părinţii, sora, verişoarele şi cele mai apropiate rude, nu locuiesc în Bucureşti şi aveau ceva drum de făcut. Prietenele sunt de pe-aici, dar nu stau chiar aproape de mine. Am luat-o şi noi spre garsoniera noastră, pe care am umplut-o de flori. Ştiţi cum este cu florile, după nuntă, nu? Sunt flori cum poate nu mai primeşti niciodată în viaţă. Buchete superbe, flori rare şi deosebite, aranjamente care mai de care. Nu mai insist, că toate ştim.
Problema era, că şi noi plecam. Ca tot omul, în luna de miere, care de fapt ar trebui să-şi schimbe denumirea în săptămâna de miere. Că lună, cine-şi mai permite? Nu deviez, mă-ntorc la florile mele, la care mă uitam cu mult drag. Şi de-odată îmi pică fisa că vom pleca. Ce să fac eu cu frumuseţile acelea? Să le iau cu noi, nu puteam! Să le las în casă, mă durea sufletul! Să se ofilească acolo, neadmirate, şi neîngrijite, şi neiubite de nimeni? N-aş fi putut să fac asta, că ar fi fost mare păcat.
Şi cum strângeam în viteză ceva bagaje, că nici alea nu erau făcute, îmi vine cea mai bună idee. O idee cum probabil, doar unui om fericit, aşa ca după nuntă, îi poate veni.
Îmi umplu braţele cu frumoasele mele buchete şi bat la câteva uşi din jur, dăruindu-le câte unul. Aveam mai multe decât vecini pe-acasă, şi de aceea trec mai departe. Ies frumos pe stradă şi ofer un buchet, fiecărei doamne ce se nimerea să treacă pe-acolo.
Le-am terminat şi m-am întors în casă. Au fost 10-15 minute ce au trecut imediat, şi aproape că uitasem clipele acelea. Mi-am amintit ieri de bucuria pe care mi-am făcut-o cu acest mic gest. Mă şi mir cum am putut uita acele feţe uimite. Pentru mine, era vizibilă mai mult uimirea. Apoi, apărea un zâmbet şi doamnele se-ndepărtau cu el pe faţă. Sunt sigură însă, că şi în sufletul lor era o mică bucurie.
Sâmbătă, am de gând să repet experienţa. De data aceasta, în amintirea unei persoane ce mi-a fost dragă. Dacă vreţi, puteţi participa şi voi. Găsiţi aici mai multe detalii. Voi face şi eu „un dar din dor” şi uitaţi-vă doar ce gesturi frumoase şi inedite au putut include la acest capitol.
Mihaela Dămăceanu
O zi frumoasă!