Nu ştiu cum era acum 40-50 de ani, dar de treizeci şi ceva de ani încoace, în România s-a creat o modă împărtăşită fără rezerve, de aproape toată lumea. Aceea a meditaţiilor. A apărut datorită funcţionării defectuoase a sistemului şcolar, implicit a  salariilor foarte proaste ale profesorilor. Dacă acum 30 de ani, acestea se făceau în vederea pregătirii unor examene-admiterea în liceu, treapta a-II-a şi admiterea la facultate, acum se răspândesc din ce în ce mai mult, de-a lungul întregii vieţi şcolare.
Tot urmărind problema aceasta, am aflat că mulţi copii încep meditaţiile din clasa a V-a sau a VI-a. Mai nou, observ că se începe chiar şi dintr-a II-a. La şcolile foarte bune din Bucureşti, elevii din ciclul primar fac meditaţii acasă cu învăţătoarele. Tot în capitală, s-au dezvoltat foarte mult after-schoolurile. Acestea au apărut din necesitatea de a lăsa copiii undeva, până ce revin părinţii de la serviciu, dar acolo se fac şi lecţiile şi tot felul de alte activităţi, cum ar fi ore de limbi străine şi diverse sporturi. De aceea, consider că sunt tot o formă de meditaţie, asociată ce-i drept, şi cu supraveghere.
Fără a avea amploarea din Bucureşti, am observat că şi în Botoşani se fac meditaţii chiar din clasele mici. Am avut ocazia să cunosc câteva învăţătoare acolo, cu care am discutat aceste aspecte. Pentru a nu crea confuzii, precizez că nu este vorba despre învăţătoarea lui Mihnea. Ceea ce vroiam să spun, este că a devenit un fenomen foarte răspândit.
Întrebarea care se pune este dacă avem vreo şansă să scăpăm de ele. Fără a spune că este uşor, răspunsul este da. Şi spun aceasta, bazându-mă pe faptul că am cunoscut căteva persoane care au izbutit să economisească banii serioşi care se adună în ani de meditaţii, nu nefăcând nimic, ci lucrând singure cu propriii copii. Persoane ai căror copii au obţinut rezultate foarte bune la examene. Nu cred că se poate să nu faci nimic, întrucât repet că sistemul de învăţământ este defectuos. Copiii noştri sunt bombardaţi cu atâta materie şi cu cerinţe exagerate, încât nu cred că mai pot avea rezultate foarte bune, fără a fi ajutaţi. În plus, atât de mulţi dintre ei sunt ajutaţi, încât obligatoriu cei ce se străduiesc singuri, nu prea au cum să concureze cu cei cu care se lucrează mult. 
Având în vedere cele de mai sus şi observând rolul Internetului în documentarea elevilor, mă gândeam dacă aş putea face ceva pentru a ajuta. Pornind de la faptul că zilnic acordăm în jur de două ore, lecţiilor şi pregătirii lui Mihnea, am tot învârtit ideea de a face ceva concret, pentru a ajuta părinţii şi elevii de aceeaşi vârstă cu băiatul nostru.
Mă gândeam să mai stau de vorbă cu doamnele despre care am scris că au făcut singure „meditaţii” cu copiii lor şi cu doamnele învăţătoare pe care le cunosc, pentru a afla cam cum ar fi mai bine să procedez. Mă interesează şi pentru noi, căci eu am lucrat cu elevi mari, de la a VII-a până la a XII-a, dar şi pentru toţi cei ce apelează la Internet pentru ajutor în pregătirea copiilor lor.
Concret, aş încerca să mai aflu metode mai bune de lucru cu cei mici, poate mai obţin şi ceva materiale, şi în funcţie de răspunsul primit, aş vrea să postez texte, exerciţii, probleme, teste concrete, pe care le lucrăm cu Mihnea şi care i-ar putea ajuta şi pe alţii. 
După comentariile pe care le am, îmi cunosc o parte din cititori şi ştiu că nu au copii de vârsta lui Mihnea. Aceasta înseamnă că nu le vor fi de nici un folos postările de genul acesta. Dar există şi o altă categorie de cititori, care vin de pe Google, pentru desenele lui Mihnea. După cuvintele pe care le caută, am observat că sunt legate de temele de la şcoală. Pornind de aici, şi de la răspândirea meditaţiilor, mi-a venit ideea de a posta lucrurile concrete pe care le facem pentru Mihnea, că poate vor fi de folos şi altora.
Cam aceasta este ideea de azi. 
Voi ce părere aveţi? Credeţi că meditaţiile sunt absolut necesare sau putem şi noi să lucrăm cu propriii copii? 

Şi vroiam să vă mai întreb, pe voi cei care-mi răspundeţi de obicei, dar nu numai, dacă postând exerciţii, probleme, teste, aş putea ajuta cumva părinţii şi copiii lor?
Mihaela Dămăceanu