Se spune că dacă vrei să realizezi o schimbare, să începi prin a citi despre ceea ce vrei să obţii. Şi vă pot spune din propria experienţă, că acest lucru funcţionează. Multe lucruri despre care am început să citesc acum câţiva ani, au devenit astăzi realitate. Unul dintre ele este blogul. Mai sunt şi altele, despre care am mai scris sau voi mai scrie. Vă propun pentru azi, un citat dintr-o carte dedicată jocului cu copiii. L-am ales pentru că doresc să îmi schimb atitudinea faţă de joc. Am ştiut mereu cât de important este să mă joc cu Mihnea, dar am preferat să îi las lui Mihai această treabă, ascunzându-mă mereu în spatele ideii că eu am multe alte sarcini gospodăreşti. Am ştiut mereu că nicio altă sarcină nu este mai importantă ca dezvoltarea armonioasă a copilului nostru. Am început primul pas al schimbării-cititul, şi m-am gândit că poate ar mai fi util cuiva. Redau mai jos, un pasaj dintr-o carte care a ajuns la mine prin bunăvoinţa unei colege, ocazie cu care îi şi mulţumesc. Este vorba de „Reţete de jocuri-De ce şi cum să te joci cu copilul tău” de Lawrence J. Cohen, psiholog specializat în jocul copiilor, terapia prin joc şi parentaj.

„Deprinderea parentajului prin joc
Când discut cu părinţii despre joacă, cineva spune de fiecare dată: „Eu nu prea mă joc cu copiii, e mai mult treaba soţului meu”. Alt comentariu frecvent e: „Copiii mei se joacă foarte bine singuri, n-au nevoie să mă implic”. Apreciez aceste răspunsuri, fiindcă mă provoacă să explic de ce jocul e atât de important pentru copii, de ce participarea la jocuri e atât de importantă pentru adulţi şi de ce atitudinea mai jucăuşă e posibilă pentru orice părinte care e dispus să încerce. 
Sper că următoarele paisprezece capitole oferă îndrumări clare pentru a străpunge zidurile ce-i despart pe copii de adulţi şi a descoperi modalităţi de apropiere sufletească. Parentajul prin joc oferă ajutor pentru cele mai dificile aspecte ale creşterii copiilor: crizele de nervi ale copiilor de doi-trei ani, muşcatul la preşcolari, anxietatea copiilor de clasa a treia, comportamentul scăpat de sub control al preadolescenţilor. Atitudinea jucăuşă ne rezolvă bătăliile pentru îmbrăcat şi pregătit dimineaţa, ne calmează nervii întinşi la sfârşitul unei zile încărcate şi reinstituie armonia în familie. Parentajul prin joc oferă o mână de ajutor chiar şi atunci când atitudinea jucăuşă pare un vis intangibil sau o glumă de prost gust. Când suntem epuizaţi sau la capătul răbdării tindem să credem că jocul nu va face decât să ne consume energia. Dar când interacţionăm jucăuş cu copiii noştri, descoperim că dintr-odată chiar avem energie, atât pentru distracţie, cât şi pentru găsirea de soluţii creative la probleme spinoase.
Mulţi părinţu îmi spun:'”Eu n-o să pot fi niciodată aşa de caraghios ca dumneavoastră”. Nu sunt sigur dacă  s-o iau drept compliment sau insultă, dar oricum ar fi, e un lucru care cere doar exerciţiu. Contrar  la ceea ce v-ar spune fiica mea, a trebuit să fac exerciţii ca să fiu atât de caraghios cum sunt azi. A trebuit să-mi înving timiditatea şi stânjeneala ca să mă joc cu ea pe instalaţia de căţărat atunci când mi-a cerut-o, în loc să stau pe bancă, alături de ceilalţi părinţi. Atât timp cât suntem suficient de maturi ca să ne achităm de îndatoririle precum asigurarea siguranţei şi a traiului, copiii noştri vor şi au nevoie ca noi să ne relaxăm. Nu cred că e firesc să lăsăm joaca în seama altora, care „se pricep mai bine”. De ce să se distreze numai ei?
În plus, dacă nu ne jucăm, pierdem mai mult decât distracţia. Jocul e modul în care copiii îşi exprimă sentimentele şi experimentele intime despre care nu pot sau nu vor să vorbească. Noi avem nevoie să auzim ce au de spus, iar ei au nevoie să împărtăşească. De asta trebuie să ieşim în întâmpinarea copiilor pe terenul lor şi în condiţiile impuse de ei. Copiii nu spun: „Am avut o zi grea la şcoală, pot să-ţi povestesc?”, ci spun: „Te joci cu mine?”. Dacă acceptăm, ei ilustrează cele întâmplate cum ştiu mai bine-sau nu spun nimic, având nevoie să luăm noi iniţiativa. Până să se încheie jocul, poate că reuşim să-i ajutăm să-şi întărească încrederea în ei înşişi şi sentimentul intim că sunt iubiţi, exact ceea ce au nevoie ca să se întoarcă la şcoală şi să rezolve chiar ei problema. Dacă nu cred că ne vom juca, s-ar putea să nici nu ne-o ceară. Îşi văd de treburile lor, iar noi, de ale noastre şi ratăm cu toţii nenumărate ocazii de a restabili apropierea dintre noi.”

Dacă doriţi să aflaţi mai multe despre carte, autorul ei şi parentaj puteţi accesa siteul www.parentime.ro.
Şi dacă doriţi să aflaţi cum se joacă şi prietenele mele-bloggeriţele cu copiii lor, puteţi accesa o parte din blogurile trecute în blogroll.

Mihaela Dămăceanu